?Armenii sunt dusmanii islamului, ei trebuie nimiciti"

Ma numesc Garabet Tevanian si m-am nascut la Eskisehir, la 30 noiembie 1917. Aceasta localitate e in Anatolia, in Asia Mica, un nod de cale ferata important, dupa cum a fost important in vechime prin intersectarea mai multor drumuri. Un oras grec, in Bizant, care in vechime se numea Dorylacon, renumit pentru atestari arheologice ale existentei sale din vechime si datorita apelor minerale termale apreciate si in Occident. Prin aceasta localitate au trecut si au poposit cruciatii, venind de la Constantinopol, in drumul lor catre Cilicia si Ierusalim. La venirea turcilor, orasul a fost numit Eskisehir, adica ?Orasul vechi". Si tatal meu, Avedis Tevanian, s-a nascut tot acolo, in 1895. Dar bunicii mei din partea tatalui au fost din Kutaia, la 80 km de Eskisehir spre vest. Numele de Tevanian provine de la Tebanian la care, cu timpul, ?b" s-a ?muiat" in ?v". E justificata intrebarea: ce cautau armenii in numar masiv in partea de vest a Asiei Mici? Raspunsul este: in decursul istoriei, Bizantul, de mai multe ori, dupa ce a cucerit vestul Armeniei, a stramutat in numar masiv populatia din Armenia de vest in vestul Asiei Mici, pana la Marea Egee si Marea de Marmara, practic in toata zona de vest, pentru a-si asigura linistea din partea Armeniei, cu care nu o data era in razboi. Asta este motivatia pentru existenta, la acea vreme, a unei masive populatii armenesti in vestul Asiei Mici. Bunicul meu din partea tatalui, Garabet Tevanian, pe la sfarsitul secolului trecut s-a mutat, impreuna cu bunica mea Horep (Hripsime), la Eskisehir, in cautare de lucru, mai ales ca localitatea reprezenta un centru important industrial la nivelul de atunci, prin construirea unei uzine germane pentru fabricarea de locomotive in vederea dotarii cu material rulant a cailor ferate turce. Bunicul meu era lacatus de meserie.

In anul 1901 el moare si existenta familiei era asigurata de bunica mea, care avea o vaca si vindea lapte prin fiul ei cel mare, Hunghianos, unchiul meu, care a preluat de la tatal lui si meseria de lacatus. Bunica mai avea si un alambic, cu care facea rachiu din struguri, pentru vanzare. Astfel, bunica si cu baiatul cel mare realizau cele necesare existentei si pentru ca fratele mijlociu, Avedis, si cel mic, Harutiun, sa poata merge la scoala. Comunitatea armeana era destul de puternica. Liceul avea si fanfara proprie, iar tatal meu canta acolo la toba. Viata decurgea normal, fara ca nimeni sa banuiasca tragedia ce urma sa vina asupra natiunii armene. La varsta de 15 ani, tatal meu a intrat ca ucenic la marea uzina germana de locomotive. Cand a ajuns la majorat, tata devenise maistru la sectia turnatorie. Specialistii germani, ingineri si mesteri, l-au invatat sa proiecteze diferite piese pe care trebuia sa le execute prin turnare. Era foarte apreciat. De fapt, tatal meu m-a invatat, eu fiind in scoala primara, sa folosesc tragatorul, compasul, tusul si acuarelele. Deci primele notiuni de desen le-am invatat de la el. Asta m-a ajutat sa fiu cel mai bun la desen din tot liceul, chiar daca eram in clase mai mici. In uzina erau multi muncitori: turci, armeni si greci. Conducerea uzinei era germana. Datorita ei, angajatii aveau conditii de viata mai bune decat in alta parte. Viata decurgea normal si bine.

La 24 aprilie 1915, guvernul turc a emis un ordin catre conducerile administrative, politie, jandarmerie, armata din toate regiunile, orasele comunele si satele din Turcia, de a scoate din case pe toti armenii - copii, femei, barbati si batrani - pentru ca, organizati de oficialitatile de represiune in convoaie, sa fie deportati in deserturile Siriei, Mesopotamiei si Arabiei. Convoaie formate din toate colturile Turciei, incluzand si fostele localitati din Armenia ocupata de turci, au pornit marsul mortii inspre desert, destinatia masacrului, ca solutie finala, fiind valea Deir-es-Zor, langa localitatea cu acelasi nume din Siria. Inca de la inceputul marsului mortii, mureau multi pe drum de oboseala, foame, boli sau chiar omorati prin impuscare si prin lovituri cu patul armei sau topoare. Asa incat multi dintre deportati n-au ajuns la locurile de destinatie unde s-a aplicat solutia finala, lichidarea.

Pentru armenii care lucrau la uzinele germane din Turcia s-au eliberat adeverinte de scutire de deportare. Acest lucru a fost cerut guvernului turc de catre conducerea uzinelor germane, prin reprezentantii lor din Turcia. Asa ca tatal meu, cu bunica si unchii mei, fratii tatalui meu, au scapat de deportare si, deci, de macel.

Unul din convoaiele cu deportati care venea din zona tarmului de sud al Marii Marmara a trecut prin orasul nostru, Eskisehir, si a stationat in afara lui un timp foarte scurt, ca popas pentru refacere si aprovizionare cu apa. Cei care nu mai puteau merge mai departe, fiind bolnavi, betegiti, erau scosi in afara taberei si lichidati acolo. Armenilor din oras, care erau scutiti de deportare, li s-a permis sa vina cu apa si alimente. Bineinteles a venit cu apa si alimente pentru cei deportati si bunica mea din partea tatalui si tata cu cei doi frati ai lui. Bunica mea s-a dus in tabara de mai multe ori, cercetand corturile in care erau deportati din diferite localitati. Asa-zisele corturi au fost confectionate de fiecare familie, cum s-a putut, cu materialul luat la repezeala din casa - mai ales panza de cearsaf si cateva bete.