Mari pierderi de vieti omenesti, distrugeri care se puteau crede ireparabile, lipsuri nenumarate, multe erau greutatile pe care poporul român trebuia sa le înfrunte înainte de a putea dobândi unitatea nationala. Cu toate acestea, si în ciuda tuturor, aceasta unitate a fost realizata înainte de Versailles si Trianon.

Aceste pierderi atât de grave, înfrângerile suferite de Vechiul Regat, urmele dominatiei straine ramase în noile provincii, dar mai ales starea de euforie bolnavicioasa care cuprinsese Transilvania, care îsi închipuia de buna credinta ca numai dânsa facuse unirea si facea totul pentru a se simti bine în aceasta iluzie , toate acestea au creat un fel de neliniste în spiritele noului regat.

In aceasta atmosfera s-a dezvoltat popularitatea generalului Averescu. Trebuie o referire la Boulangismul din Franta (1) pentru a întelege acest entuziasm popular. ntr-un razboi aprig si eroic, pierdut dupa trei luni (azi s-au vazut prabusindu-se în 18 zile armate mai mari si mai puternice)(2), Averescu nu avea la activul lui nici o victorie decisiva care sa explice aceasta explozie de entuziasm. Fusese, într-adevar, devotat trupelor de sub comanda sa, dar popularitatea sa nu avea la baza nici un alt serviciu adus armatei, în afara de acela de a fi semnat tratatul de la Buftea (3) care îngaduia soldatilor sai, istoviti de un razboi crâncen, sa se întoarca în caminele lor, dar care parea sa îngroape orice speranta de a se realiza unirea nationala româna.

Pentru a sustine moralul unui popor în momente de descumpanire sunt necesare legendele. Legenda Averescu, nascuta în greutati imense si înfrângere, a consolat poate poate multe inimi simple. Era aclamat peste tot. Era omul cel mai popular de care m-am apropiat. Exemplul lui mi-a dezvaluit valoarea popularitatii. nalt, cu înfatisare donchisoteasca, dar cu cautatura unui taran siret, putea sa impuna naivilor. Ridicat din rândurile trupei, îsi ascundea lipsa de cultura prin fraze enigmatice, se exprima de preferinta într-un mod sibilinic. Aceste apucaturi de chiromancier au jucat desigur un rol mare în dezvoltarea gloriei sale factice.

Dar nu era un aventurier. Ambitios, vanitos desigur, dar nu amator de aventuri. Când se exprima ca Pitia prin fraze cu duble întelesuri, care au atâta priza asupra oamenilor simpli, nu o facea pentru a induce în eroare, ci pentru ca îl ajuta sa iasa din încurcatura si aceasta oglindea comportarea lui în viata si cadra cu conceptia care o avea despre propria sa persoana.

A fost credincios regelui Ferdinand, cu toate ca multe persoane i-au propus, în 1917, sa se îndrepte asupra Iasilor, sa-l faca prizonier pe rege, sa proclame republica. Trebuie sa-i fim recunoscatori.

Stapânit de o foarte buna parere despre el însusi, ceea ce îl împingea uneori sa faca un joc foarte îndraznet, ca de exemplu în 1908, când, ministru de razboi într-un guvern liberal, a crezut ca va putea pune în balanta persoana sa întâi, apoi protectia regala si la urma influenta germana împotriva Partidului Liberal. Acest joc nu putea reusi atunci.

In 1918 era personajul cel mai popular al Regatului; nici regele initiatorul exproprierii, nici Ioan Bratianu, nici Iorga, însufletitorul miscarii nationale, nu treceau înaintea lui.

L-am cunoscut mai de aproape o prima oara în 1918. Venise la Doamna, sat lânga Piatra Neamt, pentru a inspecta un spital de convalescenti. L-am întâlnit din întâmplare pe drum si m-a însotit pâna acasa. Am fost foarte impresionata, atunci, de lipsa lui de cunostinte istorice si de usurinta cu care vorbea despre toate tratatele de pace încheiate în ultimele secole. Mi se parea o lectie învatata de curând în vederea evenimentelor care se pregateau.

Cu aceasta ocazie mi-am dat seama în ce consta prestigiul sau. Nu exprima niciodata o idee sau o parere, ci însiruia si spunea pe jumatate lucruri putin clare.

Daca în aceasta întrevedere am putut compara ce spunea cu profetiile ghicitorilor, în a doua noastra întâlnire m-am convins si de credulitatea sa. Averescu a venit sa ma vada cu prilejul proiectului ridicarii unei statui barbatului meu.
- Ati vazut, mi-a spus, nici armata româna, nici sotul dvs., nici eu, nimeni n-a contribuit la faurirea României Mari; asa zice regina Maria în ultima ei carte (4).
- Domnule general, i-am raspuns, aceasta nu are importanta. Faptele sunt asa de evidente, ca afirmatiile reginei din punct de vedere istoric sunt fara valoare. Ca mai toate femeile, regina nu a stiut sa vada mai întâi rolul celorlalti si s-a rezumat la a-si pune în valoare pe al ei, care trebuie sa recunoastem nu a fost mic.

Generalul a trecut la a doua chestiune care îl rodea:
- Ati vazut cum am fost pacaliti de regele Carol al II-lea?
- Ah, domnule general, de ce nu l-ati crezut pe Ion Bratianu?
- Pardon, mi-a raspuns, uitati ca eu sunt acela care am fost de parere sa fie sters din cadrele armatei, sa fie exclus din familia regala, cu ocazia primei sale deplasari si escapade la Odessa? Suveranii si sotul dvs. l-au scapat.

I-am obiectat ca situatia dinastiei era slabita de victoria Puterilor Centrale si ca Ion Bratianu crezuse de datoria sa sa nu dea suveranilor o noua lovitura, dusmanul fiind în tara.
- Si apoi, domnule general, d-voastra sunteti acela care v-ati dus la Bellizona sa-l întâlniti.
- Evident, mi-a raspuns, din moment ce nu se facuse ceea ce propusesem eu, ce-mi mai ramânea de facut? Sa va povestesc cum s-au desfasurat lucrurile. Eram la bai la Acqui în Italia, când doamna Valentine Soutzo a venit sa ma vada, ca sa-mi spuna ca toata tara reclama prezenta printului Carol. Ca lumea era satula de slabiciunea Regentei si ca trebuie sa se întoarca. n consecinta, conform spuselor d-nei Soutzo, trebuia sa ma întâlnesc cu principele. Am refuzat sa merg la Paris, cum propunea dânsa, si s-a hotarât ca întâlnirea sa aiba loc la Bellizona. Dentistul de la Acqui, care era prietenul meu, avea un automobil. L-am rugat sa ma conduca la Bellizona, unde stiam ca are rude. Imediat dupa sosirea mea acolo, a doua zi dimineata, am fost primit de catre principe, am precizat în toate detaliile conditiile în care urma sa se întoarca. I-am explicat ca aceasta [întoarcere] nu putea sa fie decât triumfala si sa urmeze unui apel al natiunii. Eu trebuia sa iau legatura cu prietenii mei politici si sa actionez în acord cu ei. n momentul plecarii am spus: Este, de la sine înteles, ca doamna Lupescu nu va putea sa va urmeze. Cu un gest de furie, principele a strigat:
- Niciodata nu ma voi desparti de ea.
- In acest caz, Alteta, nu mai contati pe mine.
Si asupra acestor cuvinte am plecat.

Aceasta se întâmpla dimineata. Fixasem plecarea mea pe la ora 3. Doamna Valentine Soutzo s-a precipitat asupra mea pentru a insista sa revad pe principe. Acesta spunea ea regreta încapatânarea lui si revenise la sentimente mai bune etc. etc. Am cedat insistentelor ei si am revazut pe principe care si-a dat cuvântul ca se va supune vointei poporului sau.
Intors în tara, am povestit prietenilor mei ceea ce v-am spus acum dv. Acestia nu mi-au ascuns nici neîncrederea, nici ezitarile lor. Goga, îngrijorat de atitudinea lor nedefinita si foarte dornic sa revada pe principe, s-a precipitat la Paris.
Aici l-am întrerupt:
- Valentina Soutzo a fost si mai tulburata si pot sa va spun ca la Iasi au fost atunci aprige discutii între d-na Valentine Soutzo si d-na Elena Bratianu, pentru a se hotarî care din ele va merge la Paris, ca sa convinga pe principe sa revina în tara cât mai repede posibil.
- Nu pot sa cred, mi-a raspuns mirat.
- Este sigur, am insistat, informatia îmi vine de la o ruda a mea apropiata, care asista la discutia dintre cele doua doamne rivale si mai este si George Bratianu, care s-a opus plecarii sotiei sale.
Generalul s-a aratat foarte contrariat de revelatia tradarii uneia din admiratoarele sale, dar a continuat:
- Iata cum s-a întors printul Carol în tara prin surprindere, în conditiile cunoscute, fara a preveni pe nimeni, nici macar guvernul domnului Maniu.
- Oare doamna Valentina Soutzo sau alte persoane, am întrebat, au împiedicat pe print sa trimita o proclamatie prin care el îsi anunta întoarcerea din exil si ruga poporul sau sa faca o buna primire prietenei lui fidele care împartise cu el acest exil amar? Domnule general, am continuat, v-ati gândit la imposibilitatea în care se gasea printul de a se desparti de doamna Lupescu? Nu va gândeati ca se casatorise cu ea?
- Nu, nu, as fi stiut-o.
- Puteati foarte bine sa nu aflati despre o casatorie catolica celebrata în secret de un preot catolic. Legatura devine prin aceasta indisolubila.
- Este imposibil, a raspuns generalul, as fi avut cunostinta despre ea. As fi putut, poate, ignora o casatorie celebrata de un capitan de vas în timpul unei traversari...
- Iata ceva imposibil, am obiectat, o asemenea casatorie nu se poate face decât în cazul în care unul din cei doi candidati este în pericol de moarte... Ipoteza mea relativa la o casatorie catolica îmi pare imposibila.
- Imposibil, a insistat el, as fi aflat. Nici în Franta, nici în Belgia nici un preot catolic nu poate celebra o casatorie fara a avea proba casatoriei civile.
- Ingaduiti-mi sa va contrazic si sa va spun pe ce bazez ipoteza mea. Daca acest preot a avut autorizatia papei, a putut celebra aceasta casatorie între doi straini tot asa de bine în Franta ca si în Belgia. Aceasta autorizatie ar fi putut fi obtinuta în schimbul unei scrisori prin care printul Carol se angaja sa intre în sânul Bisericii catolice si sa protejeze aceasta biserica în viitorul sau regat. Va închipuiti, domnule general, ce succes pentru Vatican sa poata publica aceasta scrisoare la momentul potrivit.

Dar generalul s-a aratat incredul. El prefera ipoteza capitanului de vas.
Ulterior, am avut ocazia sa supun d-lui Teodorian Carada, neofit catolic, aceasta informatie. El i-a negat veracitatea, spunându-mi:
- Nu este posibil. Principele Carol, ca si d-na Lupescu, erau divortati, fiecare pe partea lui, si Biserica catolica nu admite divortul chiar în cazul în care casatoria fusese celebrata într-un alt rit crestin.

Am obiectat d-lui Carada ca în asemenea materie este întotdeauna posibil sa te întelegi cu Biserica catolica si i-am dat ca dovada casatoria d-nei Stolojan, fiica lui Nicu Filipescu, cu contele Le Marois, si înca alte exemple. Principele si d-na Lupescu nu aveau decât sa afirme ca au fost obligati sa contracteze prima lor casatorie. La aceasta d-nul Carada mi-a raspuns:
- Am sa iau informatii.
I-am replicat:
- Nu vi se vor da, au fost refuzate chiar domnului Maniu.

Totusi dl. Carada m-a asigurat câteva zile mai târziu ca scrisoarea printului Carol catre papa nu exista.

Dar cine poate cunoaste secretele Vaticanului!


(1) Evident, în sensul popularitatii; Georges Boulanger (1837 1891), general, ministru de razboi al Frantei (1886 1887), initiase si condusese o miscare nationalista de dreapta care urmarea restaurarea monarhiei si un razboi de revanta împotriva Germaniei n.r.

(2) Se refera, mai mult ca sigur, la înfrângerile suferite de Polonia (septembrie 1939) si Franta (iunie 1940) n.r.

(3) Formularea este cel putin imprecisa. Averescu a venit în fruntea guvernului la 29 ianuarie/11 februarie 1918; la 20 februarie/5 martie 1918, guvernul condus de Averescu nu a facut decât sa prelungeasca armistitiul de la Focsani cu Puterile Centrale. Tratatul preliminar de la Buftea a fost semnat de guvernul Marghiloman în ziua de 5/18 martie 1918 n.r.

(4) Se refera, probabil, la cele trei volume publicate de regina Maria, în 1934-1936, sub titlul "Povestea vietii mele" - n.r.