Zilele 14-15 august. Traiesc clipele cele mai zbuciumate din viata mea si daca îndraznesc sa mai arunc pe hârtie aceste însemnari - acum când cuvântul nu mai are nici un relief si când realitatea a depasit cadrul fanteziei prin maretia ei, - o fac, pentru ca mai târziu, daca voi mai scapa cu zile, sa-mi ramâna înca amintirea acestor ceasuri, ori daca ma voi duce eu, sa se pastreze câteva cuvinte adevarate pe seama cine stie carui cetitor de mâine care va da peste ele, cum am dat eu de sirele scrise pe evangheliile batrâne ale stramosilor mei.

Sedinta a Federatiei ( In septembrie 1915, partizanii cei mai entuziasti ai intrarii României în razboi alaturi de Antanta s-au grupat în Federatia unionista, condusa de Nicolae Filipescu. Printre fruntasii Federatiei se aflau Take Ionescu, Simion Mândrescu, dr. I Cantacuzino, B.St. Delavrancea, Octavina Goga, dr. C.I. Istrati, N. Xenopol, V. Lucaciu.) în casa lui Filipescu. In ziua de 12 august. Simtind razboiul care e la poarta. Cei 12 membri ai Federatiei veseli. Cei mai multi fosti ministri - cu unii dintre ei am avut prilejul sa vad resorturile ascunse ale politicei românesti. Cei mai multi oameni, de mic calibru. Pregatire teoretica pripita, spirit de organizare redus, mult orientalism în gândire, cancanuri lant, dorinta de munca înlocuita cu retorism. Rostul lor politic se datoreste enormelor latitudini de care dispun. Figurile conducatoare: Filipescu si Take Ionescu. Filipescu apare ca ultimul boier de legea veche, un nepot de domn din veacul al saisprezecelea, îmbracat în haine de la Paris si vorbind admirabil frantuzeste. Intrupeaza calitatile si defectele rasei. Inainte cu un an când nu se [îm]bolnavise înca, uitându-te la el, aveai impresia ca trebuie sa-l îmbraci cu hainele din vremea lui, sa-i dai buzduganul si armura de otel si sa-l vezi cum pleaca sa se bata cu turcii. Curajos pâna la temeritate, excesiv de patimas, violent ca un tigru si bun ca un copil, cavaler dar în acelasi timp partinitor în judecarea adversarilor, transant în solutii, dar uzând si de siretlicuri, spirit de casta pronuntat, având însa atitudini de bunavointa patriarhala pentru tarani, iubitor de viata si de femei, pasionat în dragostea lui pe care a resimtit-o cu tot cutremurul carnei, Filipescu este o figura reprezentativa simpatica. Nu e un temperament de conducator politic, dar are mijloace ca în lumea asta de negustori necinstiti sa se faca agreat de multime. Mie mi-e drag cu toate greselile lui evidente deasupra carora straluceste romantismul lui si marea dragoste pentru Ardeal. Acum e o ruina. Bolnav de inima si rinichi, cu picioarele umflate, sclerotic. - nu i-au mai ramas decât lacrimile pe care le plânge de câte ori o veste de eroism francez sau român îi ajunge la urechi.

Take Ionescu - conul Take cum îi zice anturajul lui si cum eu nu i-am putut zice niciodata - e un temperament cu totul opus. Ai putea spune ca în el se concentreaza caracterul burgheziei muntenesti improvizate. Inteligenta de suprafata admirabila. Splendid jongleur al frazei, comprehensiune fulgeratoare a momentului, elastic în interpretarile morale, spirit de politician determinat de echilibrul momentului, fara o linie dreapta, urând pe boieri si frizând demagogia - dar nesimtându-se bine decât în societatea lor, lipsit de orice conceptie religioasa, fara preocupari în fata mortii, usuratic si laudaros. Dar în definitiv bun la inima si serviabil, - extrem de muncitor, dar cu înclinari de ciocoism, nu ma mir de loc ca Take Ionescu s-a ridicat în tara româneasca, nu cred însa ca în Occident ori într-o tara de echilibru ca Anglia ar fi dus-o asa de departe. De multe ori ma gasesc în acord cu el, fiindca are în mod pronuntat intuitia realitatii, niciodata însa nu m-am simtit în apropiere sufleteasca. Mi-a facut toate serviciile, mi-a câstigat bani împrumut, mi-a fagaduit de la început un minister, m-a declarat "geniu" în articolul lui din La Roumanie, - am ramas însa în fata lui ca lânga o femeie care îsi da silinta zadarnic s-o iubesti si nu reuseste, fiindca nu-ti inspira senzatia unei sigurante morale.

Dintre ceilalti, Delavrancea mi-e mai aproape. Romantic de la scoala veche, grandilocvent si gesticulator, nenea Barbu habar n-are de politica, n-a citit carti vreo douazeci de ani, uraste pe nemti din istinct taranesc, admira Franta si Italia fiindca vede în ele patria gustului, tine la Ardeal dintr-un fel de patima mai mult literara decât politica si ma îmbratiseaza cu o dragoste adevarat paterna. Nu e lipsit de oarecare chibzuiala economica, desi s-ar parea fire de artist risipitor - taranul însa l-a biruit pe boem. Dupa primele luni m-a prins în dragoste si de-atunci - fiindca e un incorigibil vânturator de vorbe mari -, ma acopera de laude în care crede negresit. Cu toate defectele lui, el ramâne o icoana simpatica, - fiindca nevoile lui au vibrat totdeauna...

Ceilalti: Gradisteanu, o cinstita mediocritate, - bun cunoscator al relatiilor noastre geo si etnografice; M. Cantacuzino, om mediocru cu oarecare echilibru în gândire si pastrând scrupule în a-si îngriji discursurile - având visuri de sefie; Olanescu, boier batrân si siret; Istrate prototipul simplitatii rustice; doctorul I. Cantacuzino, un splendid exemplar de om occidental, cu multe naivitati de-ale omului care nu-si cunoaste mediul, - vede chestiunea Ardealului prin vitraiurile distruse ale catedralei de la Eheims; N. Xenopol, destep si harnic, fara însa a-ti inspira încrederea de a-i lasa pe mâna o avere de administrat fara control... Parintele Lucaciu, figura dezagreabila de retor, iubitor de vin bun si de femei, nu lipsit de oarecare siretenie provinciala, pomanagiu de toate usile, visând pronunciamente - meetinguri si banchete, - omul asta a restatornicit în opinia celor de aici imaginea traditionala a ardealului care din martiriu câstiga pentru bucatarie... Sa nu uitam nici pe Mândrescu, care trebuia sa fie între noi, fiindca este o lege eterna ca fiecare ideie sa-si aiba si nebunii ei... (Decât asta este nebunul antipatic - pretentios si zgomotos). La urma convoiului, C. Dissescu, tip de grec siret si putred la suflet, care pentru bani nemtesti pleda procesul banditului Bogdan-Pitesti - împotriva lui Delavrancea si T. Ionescu - asistând, totodata si la lucrarile Federatiei. La sedinta mai asista din când în când si A. Cantacuzino-Pascanu, nabab execrabil de prost, care deschidea însa punga când cereau împrejurarile...

In aceasta societate - care avea darul sa reprezinte - asa cum era ea - politica din ultimul sfert de veac a României, am petrecut doi ani din viata mea; m-am ales cu impresia ca patura conducatoare a acestui neam e pregatita sufleteste pentru o opera mare; ca puterea de idealism, de îndrazneala si de sacrificiu e paralizata de dorinta de a parveni. Opinie publica neesistând, banul nemtesc si-a facut mendrele cumparând în toate partile.

Politiceste eu nu puteam avea alt rost decât sa ma atasez acestor elemente de opozitie a guvernului Bratianu - menit sa aiba o atitudine de duplicitate si condamnat sa tolereze propagarea germano-maghiara. Din primul moment, când la Paris - unde m-a apucat izbucnirea razboiului, - am vazut intrarea Angliei alaturi de Franta si Rusia, am înteles ca rostul României este alaturi de Italia care si-a declarat neutralitatea - si-am înteles ca se pune problema Ardealului. Am tras deci toate consecintele acestei credinti si vreme de doi ani cât a tinut neutralitatea Regatului m-am zbuciumat aici, facând în cadrul slabiciunilor mele omenesti tot ce mi-a stat în putinta. Nu stiu daca voi mai scapa cu zile din acest grozav razboi. Cu sufletul meu însa sunt împacat, fiindca - contrar oamenilor conducatori din Ardeal care nu s-au putut ridica la nici o conceptie de elementar sacrificiu, - am avut în mod mai clar intuitia realitatii. Ca unu care-mi dau seama de evolutia istoriei noastre de asemenea pot muri linistit acum când vad ca biata tara româneasca a ajuns sa declare razboi pentru încorporarea Ardealului. Asta este pentru orice cunoscator al trecutului nostru de umilinta o asa de mare satisfactie, - încât se poate muri pe urma ei.

Dupa aceste rânduri aruncate în pripa din care se poate alege cadrul în care m-am miscat voi însemna aici începând cu primele zile ale mobilizarii, tot ce mi se pare de sema de pe timpul razboiului.

11 august. Joi. La sedinta Federatiei nimic limpede înca asupra situatiei, desi se simte atmosfera critica. In discutie e chestiunea guvernului national si e unanima protestarea împotriva ideei de-a fi introdus Marghiloman. Se releva si afacerile interne din Ardeal pentru care opozitia nu are nici o solutie, desi îsi da seama ca Partidul Liberal, care vrea sa foloseasca acest razboi pentru întarirea lui e mai pregatit si dupa vorba lui T. Ionescu, în fiecare sat ocupat de armata noastra va instala imediat o filiala a Bancii Nationale. Ne despartim cu totii în rumoarea provocata de P. Lucaci care ar crede nimerit sa trimitem, noi ardelenii, o telegrama de protestare lui Tisza pentru alegerea lui Mangra [Magazin istoric, nr. 1/1997]. Bietul popa, ce s-o alegege de el, când se va ispravi cu telegramele...

Vineri, 12 august. In cercurile politice oarecare calm. Seara soseste de la Sinaia Take Ionescu - care plecase în ajun, - chemat de ministrul Constantinescu pentru Consiliul de coroana si împreuna cu Bratianu fixeaza numarul celor ce trebuie sa asiste.

Sâmbata, 13 august. Ultima sedinta a Federatiei. Optimisti cu totii. Ne dam seama ca acest consiliu nu poate avea alt rost decât declararea razboiului. Altfel regele n-avea nici un motiv sa-l cheme, - fiind data de la început majoritatea pentru razboi. Se comenteaza ca acest consiliu porneste din initiativa particulara a regelui, ca guvernul nu era tocmai încântat si ca Costinescu l-a rugat pe Filipescu sa sfatuiasca pe rege sa renunte la el. Se fixeaza urmatoarele cauze care au determinat pe Ferdinand la acest act: 1) Vroia sa apara nu ca un sef de guvern si ca un conducator al tarii, având de fata toate trei poartidele; 2) nu vroia sa lase pe seama lui Bratianu singur declararea, cerându-si astfel un dictator care prin Consiliu de coroana a decretat neutralitatea.

In sedinta se vorbeste de sperantele germanofililor care cred ca din acest consiliu va iesi întarita neutralitatea si ni se spune ca Maiorescu si-a format lista ministeriala.

La sfârsitul sedintei un moment emotional. Se ridica Filipescu: "Astazi e ultima noastra întâlnire. Inainte de a ne desparti, tin sa va fac din partea mea o declaratie care priveste politica interna pentru ziua de mâine. Cred, ca daca vom lua Ardealul - si sunt convins despre asta, trebuie sa se schimbe si programul Partidului Conservator. Eu va declar deci ca sunt pentru votul universal si pentru desfiintarea latifundiilor".

Cuvintele lui Filipescu i-au miscat pe cei de fata care l-au primit cu aplauze. Singur M. Cantacuzino a ramas tacut - pierzându-se într-o atitudine contemplativa.

Dupa încheierea sedintei, Filipescu m-a oprit la el. A chemat feciorul, i-a spus ceva la ureche si peste trei minute acesta s-a întors cu o sabie. Filipescu mi-a strâns mâna:

- Iti dau sabia mea...

Am iesit la plimbare împreuna, cu automobilul, afara din Bucuresti. El palid, cu ochii albastri plini de lacrimi, mi-arata Soarele rosu care apunea pe orizont:

- Ultima zi în România mica.
(Va urma)