Preluată de nu știu unde, am întâlnit nu doar o dată afirmația că Nina Berberova a debutat abia în 1985, adică la 84 de ani. Adevărul e că abia în 1985, ?bătrâna Europă? a binevoit, în fine, să omologheze notorietatea pe care scriitoarea și-o dobândise printre connaisseurs încă de mult. Romanul Acompaniatoarea, cu care editura franceză Actes Sud o proiecta în atenția pieței literare, apăruse încă în 1935 în ?Analele contemporane?, una din publicațiile emigrației ruse, iar debutul ei în volum s-a produs, după cât știu, cu Suverana, în 1932, la o editură din Berlin. Scria poezie încă din adolescență, când era o familiară a cercurilor literare petersburgheze, apoi a cenaclului lui Nikolai Gumiliov, primul soț al Annei Ahmatova. În anii 20, începe să scrie proză, iar în revista amintită, citită doar în cercul emigrației, și-a publicat câteva dintre romanele ei pe cât de scurte, pe atât de dense. Precizări și detalii pe care însăși Berberova le oferă în extraordinarele ei memorii, care, traduse sub titlul Sublinierea îmi aparține (The Italics Are Mine / C?est moi qui souligne), au trecut la noi aproape neobservate, în ciuda a două ediții, poate și din cauza incurabilei difuzări precare, ca și a unei promoții (de va fi fost) ineficiente.

Dar importanța acestei cărți nu stă în primul rând în lămurirea unor detalii de istorie literară. Sublinierea îmi aparține are mai multe paliere de lectură, meritând fiecare un comentariu separat. Am citit-o acum, înainte de toate, ca pe o mărturie tulburătoare prin dramatismul și sinceritatea ei asupra atitudinii Occidentului european față de tragedia Rusiei și apoi, prin extensie, față de întreaga Europă Centrală și de Est, strivită sub cizma bolșevică: în cele mai fericite cazuri, ignoranță și indiferență, în general însă, mefiență, oportunism, complicitate, lașitate. O explicație am putea afla în opinia lui Milan Kundera din celebrul său eseu, Tragedia Europei Centrale, care vede în Rusia o entitate diferită de Europa, ?o civilizație singulară, o altă civilizație? (subl. aut.) și îl citează pe Kazimierz Brandys care e și mai explicit: ?Soarta Rusiei nu e printre lucrurile pe care le conștientizăm; ne este străină; nu ne considerăm responsabili pentru ea. Ea ne apasă, dar nu face parte din moștenirea noastră.? Iată o posibilă justificare pentru Occident. Dar cum, atunci, ar putea fi justificat, mai departe, târgul de la Yalta și tot ce a urmat vreme de patruzeci de ani pentru ?cealaltă Europă?, percepută ca un tărâm al rudelor sărace și turbulente?

Scopul Ninei Berberova nu e să caute justificări și explicații. Ea relatează doar, lăsând faptelor întreaga lor putere revelatorie. Iar această putere, augmentată și de pregnanța stilistică a autoarei, e pe măsura vieții sale ce ține de epicul fabulos: tragică, tensionată, complicată. ?La fiecare douăzeci și cinci de ani de când m-am născut ? scrie ea ? a trebuit să mă schimb cu totul. De fiecare dată a fost o experiență tulburătoare.?

A avut o copilărie precoce și o adolescență traumatizată de evenimente și întâmplări atroce, care i-au grăbit maturizarea. La doisprezece ani citea literatură interzisă și discuta cu prietenele despre superioritatea unuia sau altuia dintre partide. La treisprezece, făcea parte din elita clasei formată din fete care scriau poezii și care vor avea un destin tragic: Nadia Oțup executată ca troțkistă, Luisia M., ?fata unor editori?, împușcată în încercarea de a părăsi Rusia, Sonia R. sinucisă în 1931. Liceană în clasa a VII-a ? avea șaisprezece ani iar anul era 1917! ? a trăit trei ?evenimente majore?: revoluția din octombrie, pacea de la Brest-Litovsk și ? atenție! ? apariția poemului Cei doisprezece de Aleksandr Blok. Începuseră teroarea și mizeria, se instituționalizaseră frigul, foamea și frica, iar imaginile acestei stări, în retrospecțiile Ninei Berberova, dobândesc expresivități de un grotesc memorabil: ?Scriitoarea Marietta Șaghinian, în papuci pe care și-i făcuse ea singură și îmbrăcată cu o haină de casă care văzuse și timpuri mai bune, trecea gânditoare pe sub ferestrele noastre. Strângea la piept un os enorm despre care s-ar fi putut spune că fusese deja ros de altcineva.? Și cu toate astea, în atmosfera de generală năruire, efervescența literară era ireprimabilă. ?Orașul Petersburg era tăcut și încremenit în maiestuoasa lui mizerie? (subl.R.C.), dar sălile înghețate erau ?pline până la refuz? de cei ce, ?flămânzi și rebegiți de frig?, veneau să asculte poezie. Moartea lui Blok însă, survenită la 10 august 1921 e interpretată de toată lumea ca semn indubitabil al sfârșitului absolut. Și, realmente, după doar câteva zile, la 24 august, percepția aceasta se confirmă prin vestea terifiantă a execuțiilor: Gumiliov, Lazarevski, Taganțev, cu toții 62 de intelectuali, scriitori, artiști petersburghezi. Au urmat, în 1922, plecările, asumarea voluntară a pribegiei, cât se mai putea, nu fără riscuri,  dificultăți, intervenții și completarea unor formulare halucinante. Au plecat atunci Belîi, Remizov, Gorki, ea însăși, ajutată de poetul Vladislav Hodasievici, care-i va fi partener de viață până în 1932, dar de care rămâne atașată fratern, veghindu-i sfârșitul mizer în 1939. Au plecat în ceasul al doisprezecelea, căci în același an a urmat expulzarea în masă a intelighenției, care a însemnat, abia acum cu adevărat, ?începutul represiunilor sistematice și distrugerea a două generații? literare. ?Ceva mai târziu ? scrie memorialista ? victimele s-au numărat cu sutele, apoi cu miile [?] Represiunea era planificată (subl.aut.), ca și producția de bunuri.? Acesta era teribilul mesaj pe care fugarii îl clamau, încercând să se salveze la pieptul Europei. Dar Europa a refuzat să-i asculte. I-a tolerat, dar nu i-a asimilat și nu le-a acordat creditul ei moral. În anii 30, pe care Berberova îi definește corect ca ?o perioadă de disperare, de teamă și de ticăloșie?, colegul ei Antonin Ladinski exclama exasperat: ?Cum s-au mai săturat de noi [?] în ce măsură au obosit să ne mai suporte!?

Nina Berberova descoperă Europa în doi timpi. Până la plecarea din 1922 își trăise adolescența și tinerețea în cercul închis, autarhic, suficient sieși, al spiritualității ruse, care rămâne unica sursă a sistemului ei referențial de până în 1922. Abia după această dată, în prima etapă a exilului, petrecută la Berlin, Praga și, în trena lui Gorki, la Heringsdorf, Saarow și Sorrento, abia acum, deci, trăiește revelația spiritualității europene. Întâi prin mai vârstnicul Andrei Belîi (n. 1880), care descoperise Europa încă înainte de război: ?În compania lui, scrie Berberova, am auzit pentru prima dată (subl.R.C.) numele lui Gide, Proust, Valéry, Virginia Woolf, Papini, Spengler, Mann și multe altele care îi erau familiare și îi hrăneau gândirea lipsită de prejudecățile generației sale.? Universul i se lărgește și mai mult apoi în anturajul lui Gorki.

Trebuie spus aici că Berberova e o magnifică portretistă. Personalitățile resuscitate de ea ? Gumiliov, Belîi, Merejkovski, Țvetaeva, Pasternak, Ahmatova, Nabokov și atâția alții ? nu rămân doar niște portrete expresiv colorate, dar imobile, ci sunt vii, trăiesc efectiv, atestând ireprimabila ei vocație de romancieră. Printre aceștia, figura lui Gorki e conturată din tușe apăsate, cu un fel de ciudoasă îndârjire, dobândind dimensiuni epice. Cu atât mai curios, cu cât nu-l aprecia deloc ca scriitor, considerându-i de necitit ?scrierile plicticoase, moralizatoare și ?realiste?", iar față de omul Gorki, atitudinea sa a fost mai curând ambiguă. În jurul lui se aglutina, oriunde s-ar fi aflat, un fel de curte parazitară, formată din adulatori, din profitori, din disperați, din boemi, din curioși, o faună eteroclită așadar, în mijlocul căreia el se complăcea să facă figură de guru politico-literar. Berberova povestește cu detașare, spirit critic și ironie traseul lui. După ce scrisese romanul Mama, ca să-i facă plăcere lui Lenin, după ce a mai trăit și atrocitățile dintre 1918 și 1921, s-a certat cu acesta și a părăsit Rusia. Dar fiind, se pare, senzitiv peste poate, la moartea lui Lenin ?a plâns din plin?, pentru ca apoi să scrie o carte de amintiri despre el, care a fost ?primul pas către împăcarea cu conducătorii de la Moscova?. Și Berberova se minunează retrospectiv: ?Capacitatea lui de a vărsa lacrimi cu orice prilej a constituit pentru mine o enigmă.? Așadar, cuplul Berberova-Hodasievici s-a numărat printre familiarii anturajului acestui personaj discutabil. Și ? trecând peste ispita unui comentariu malițios și, poate, nedrept, suscitat de această realitate ? trebuie relevat faptul că ciudata coabitare i-a prilejuit Berberovei cunoașterea a numeroase figuri din voga europeană a momentului, odată cu descoperirea unui nou ?lot? de scriitori europeni necunoscuți ei până atunci: Flaubert, Shakespeare, Goethe? Nu însă Gorki, nicidecum Gorki: ?Nu era loc în viața mea pentru Gorki, scriitorul, și nu va fi niciodată.? Presupun că lui nu i-a spus-o?

Acești primi ani, de la părăsirea Rusiei până în 1925, s-ar putea numi ?epoca romantică? a exilului ei. După care urmează, până în 1950, perioada pariziană, în care descoperă cealaltă față a Europei, cea a cotidianului prozaic, cu lupta pentru supraviețuire, cu marginalizarea, cu înfruntarea condiției de intrus, a parti-pris-urilor autohtonilor, a neîncrederii și meschinăriei lor. Un sfert de veac lipsit de teroarea roșie, dar jalonat de alt fel de mizerii, incluzând un nou război și ocupația germană cu tot ceea ce acestea au presupus. Emigrația rusă supraviețuiește precar, grație unor slujbe ancilare, ca o comunitate închisă, pauperă, umilită, erodată de crâncena nostalgie a unei Rusii care nu mai exista: ?Rusia e un vis!? spunea Merejkovski. Berberova privește această lume depeizată fără iluzii și menajamente, dar îi rămâne solidară, trăindu-și cu stoicism prezentul: ?Mizerabila emigrație rusă ? scrie ea în 1940 ? stupidă, rău mirositoare, jalnică, nefericită, lașă, extenuată, înfometată, din care fac și eu parte!? Nenumărate episoade din viața acestei lumi trec cu o minimă ficționalizare în prozele pe care le publică în ziare sau ediții citite doar de ai săi. Apărea câte unul care reușise să-și dobândească o oarecare notorietate și bunăstare temporare, din varii expediente. În jurul lui roia de îndată o faună mult mai puțin elevată decât cea a ?curții? lui Gorki: ?În sufragerie, de dimineață până seara târziu, o mulțime de oameni inactivi, gălăgioși și pe jumătate flămânzi, mâncau, beau și râdeau în hohote, erau eseri, esdeci, poeți, foști mari duci, artiști cunoscuți și necunoscuți, cântărețe de cabaret, ziariști în șomaj, paraziți de toate felurile.? Câte unul doar reușea totuși, din când în când ? precum Merejkovski, bunăoară ? să străpungă cercul izolării și să capteze atenția ?lumii bune? literare. Cea mai grea era însă lupta cu propaganda stalinistă care reușise să corupă sau să seducă intelighenția franceză și nu numai. ?În această epocă ? scrie ea ? în toată lumea occidentală nu s-a găsit nici un scriitor de seamă care să intervină în favoarea noastră [?] Generația veche, Wells, Shaw, Rolland, Mann era în întregime câștigată de ?noua Rusie? și de ?experiența interesantă? care lichidase ?ororile țarismului?.

În 1927, emigrația rusă lansează dramaticul apel Către scriitorii lumii. N-a putut să apară decât în cotidianul rus ?Ultimele știri?, cu difuziune fatalmente limitată. Nici o altă publicație nu l-a acceptat. N-a avut nici un ecou, nici un ?scriitor al lumii? nu s-a solidarizat cu colegii săi ruși, dreapta n-a manifestat nici un interes, iar stânga, dimpotrivă, a fost foarte interesată să se solidarizeze cu poziția oficiosului bolșevic ?Pravda?. Pe emigranți, scrie Berberova, ?nimeni nu-i asculta, nu erau primiți nicăieri, iar răspunsul era întotdeauna același: v-ați pierdut întreprinderile și uzinele, proprietățile și conturile în bancă; aveți întreaga noastră simpatie, dar nu vrem să avem de-a face cu voi.? Atmosfera le rămâne constant defavorabilă. În celebrul proces Kravcenko, din 1949,  despre care ea a lăsat mărturie o carte, s-au găsit personaje care să depună sub jurământ că lagărele staliniste erau o invenție denigratoare a exilaților, dușmani ai ?experienței interesante?. După război, așadar,  se schimbă doar corifeii stângii, cei mai vocali fiind acum Eluard, Aragon, Sartre. E de presupus că pentru Berberova atmosfera pariziană devenise irespirabilă. Trecuseră, de altfel, încă douăzeci și cinci de ani. Cu propensiunea ei programatică de a trăi doar prezentul, se smulge din această lume care continuă să rămână traumatizantă și începe o nouă ?experiență tulburătoare?. Cu prețul unei căsătorii efemere, de conveniență, pentru a obține cetățenia, se stabilește în Statele Unite. Dar înainte de a pleca, reflecția ei în Cimitirul Rus din Sainte-Geneviéve-des-Bois, rămâne până azi frisonantă: ?Aici doarme istoria emigrației ruse, alcătuită din glorie, din mizerie, din nebunie și noroi.?

Se pare că America era o mai veche aspirație, conformă temperamentului ei vitalist, dinamic, receptiv la nou. La Paris, oricum, nu-și mai afla rostul. Compatrioții i se risipiseră ?fiecare în felul său?, în viața intimă ? despre care, din pudoare sufletească, nu vorbește aproape deloc ? suferise un eșec și, în cele din urmă, își dăduse seama că nu mai făcea parte ?din această lume care murea, având în vedere vârsta mea, forțele mele interioare și energia mea fizică și că eram încă în viață, dar aproape singură.? Cândva, declarase cu aerul ei băiețos: ?Mi-au plăcut întotdeauna mașinile, motoarele, macaralele, betonierele, secerătoarele-batoze și linotipurile.? Nu-i va fi fost astfel prea greu să se adapteze și în ?tânăra societate americană în plină evoluție?, căreia îi consacră elogii în aceiași notă de vânjoșenie vitalistă care o va fi încântat în poemul Chicago al lui Carl Sandburg. Atmosfera de provizorat al adaptării a surprins-o foarte exact în scurta proză Marele oraș. În cele din urmă însă se integrează, își află libertatea, independența materială, bucuria descoperirilor, a călătoriilor, a comunicării cu noile generații: își află rostul care, vreme de cincizeci de ani, i s-a refuzat. Dar în adâncurile conștiinței poartă latentă amintirea  tuturor afronturilor, jignirilor, umilințelor și nedreptăților pe care generația ei le-a trăit în Europa. Iar în 1962, după ce Occidentul fusese pus în fața siderantei mărturii a lui Soljenițîn din O zi din viața lui Ivan Denisovici, reflecția Berberovei poartă amprenta resemnării și a unei amărăciuni nevindecate: ?M-am așteptat ca măcar una din aceste personalități care mințiseră sub jurământ în procesul [Kravcenko] din 1949 să ia poziție față de povestirea publicată. Dar n-a apărut nimic.?

Europei nu i-a păstrat totuși nici un resentiment. Dimpotrivă, o inefabilă nostalgie răzbate din toate retrospectivele ei de pe pământ american: îi este recunoscătoare Franței, Veneția este orașul pe care îl iubește cel mai mult, o vacanță suedeză a rămas inubliabilă prin puritatea trăirilor cunoscute acolo, satul francez îi suscită acum tonalități lirice, neobișnuite stilului ei aplicat cu precădere asupra realităților sumbre de care n-a dus lipsă. America rămâne însă limanul, patria în sfârșit sigură, care-i îngăduie bucuria unui nou început. A relua modul solar și stenic în care evocă clipa când se pregătește să revină în patria-i adoptivă după o călătorie în Europa, cred că ar fi cea mai potrivită încheiere a evocării acestui destin excepțional: ?[?] eu am un loc în această lume unde să mă duc [?] Îl voi regăsi: în fața unui golf larg, se află o masă enormă acoperită cu hârtii, etajere cu cărți, creioane ascuțite și liniște [?] Dimineața răsună cântecul păsărilor, seara totul tace? Apoi, dintr-o dată, zgomot de pași, soneria și apar figuri tinere, inteligente și fericite. Ce contează că eu îmbătrânesc, atâta timp cât ei rămân tineri și vor rămâne așa fără îndoială, căci eu nu voi apuca să-i văd îmbătrânind. Prieteni, cărți, hârtii, scrisori [?] Viața mă așteaptă acolo, într-un orășel universitar, și la acest gând mă cuprinde bucuria??