E greu de acceptat dintr-o dată revelația că Istoria (cu majusculă!), cea cu care am crescut și care ne-a format, este parazitată pe semnificative porțiuni de o butaforie impunătoare, solemnă, flatantă și bine instalată în mentalul colectiv. Nu întotdeauna rău intenționată, ea este opera ideologiei și propagandei susținute de naivitate, ignoranță, oportunism, lașitate. Pentru a ajunge la adevărul istoric - presupunând că acesta este recuperabil - trebuie să ai însă curajul de a incendia întâi butaforia. Ceea ce stârnește întotdeauna un spectaculos scandal dinspre cei care se consideră adevărații patrioți și deținătorii adevărurilor definitive. Un astfel de incendiator salutar este la noi dl Lucian Boia, istoric de școală nouă, cercetător independent și gânditor cu propriul cap, alergic la ideile de-a gata, animat de un ireprimabil spirit critic, dotat peste toate și cu stil. D-sa s-a afirmat impetuos după 1990 și a stârnit cu fiecare nouă carte reacții adverse de intensități variabile, dar cu aceeași motivație a patriotismului lezat. Cea mai recentă ispravă a d-sale ("ispravă" în accepțiunea lui Noica, desigur) este surprinzătorul volum "Germanofilii". Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial.

Zic surprinzător, întrucât tema e oarecum marginală, tacit clasată : în Primul Război Mondial, românii s-au solidarizat cu Puterile Antantei în ideea "reîntregirii neamului" ; cei care și-au exprimat rezervele sau opoziția, cei care au preferat să rămână sub ocupație n-au fost, desigur, decât o minoritate de colaboraționiști care au trădat "idealul național". Dar iată că Lucian Boia scoate din latență această viziune eroică acreditată oficial și declară din prima frază că va da foc butaforiei : "Cartea aceasta își propune să risipească o iluzie întreținută de istorici și acceptată ca un adevăr [...]" Iar în încheierea vastei sale investigații, își nuanțează impetuosul debut : "Lucrarea de față și-a propus să arate că au fost mulți intelectuali de vârf ai României, simțitor mai mulți decât s-ar fi părut, care nu au susținut intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale și, inevitabil, alături de Rusia. Am vrut doar să arăt cum au stat lucrurile, fără a mă implica în judecarea oamenilor" (s. RC). Între aceste două borne, desfășurarea etapelor cercetării lasă la vedere principiile pe care ea se întemeiază. Principii sănătoase, dar scandaloase în viziunea istoriografiei tradiționale, ca și în aceea a "publicului larg", educat în cultul clișeelor bine întreținute. Relevarea măcar a câtorva dintre aceste principii, așa cum apar în "Germanofilii"..., este de altfel și scopul acestor însemnări, deoarece ele sunt definitorii pentru toată opera de până acum a lui Lucian Boia, explicând impactul ei asupra cititorului conservator sau numai comod.

A arăta cum stau lucrurile, fără a judeca oamenii, înseamnă întâi de toate a înțelege. Într-adevăr, comprehensiunea se impune ca principiu fundamental și integrator al tuturor celorlalte în demersul istoricului Lucian Boia : "Vom atinge punctul final al discuției când vom înceta să acuzăm și să scuzăm pentru lucruri petrecute în urmă cu aproape un veac. N-avem altceva de făcut decât să încercăm a înțelege." Dar pentru a înțelege e nevoie să știi întâi ce s-a spus înaintea ta. De aceea, prima parte a studiului "Germanofilii"... - Românii și războiul, densă, animată de un aer proaspăt, adus de noutatea și aplombul abordării - se deschide cu o Privire istoriografică de rigoare în orice lucrare de acest gen. Spre deosebire de caracterul formal, de ternă inventariere, pe care îl au îndeobște asemenea capitole liminare, "privirea" lui Lucian Boia e penetrantă, critică și, nu doar o dată, acidă. Opinia sa aparent paradoxală este că lucrarea lui Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, apărută în două ediții, între 1922-1927 (!), "rămâne până astăzi cea mai temeinică evocare a acestei teme cruciale." Criteriul "privirii" istoriografice a lui Lucian Boia este înțelegerea pe care istoricii dinaintea sa o au "pentru cei ce au gândit și au acționat altfel" (s.aut.) Capitol la care, însă, chiar și Kirițescu a rămas deficitar. Cu atât mai mult istoricii din cele două etape ale erei comuniste. Dacă falsificările din epoca Dej, prosovietică, sunt oarecum în ordinea firească a lucrurilor, interpretările din etapa național-comunismului sunt culpabile întrucât se întemeiau pe un parti-pris, susținut și oficial, conform căruia "toți românii sunt patrioți, drumul cel drept al istoriei e unul singur, așadar, toți românii privesc în aceeași direcție." Or, lucrurile nu stau deloc așa, ceea ce nici după 1989 nu este încă pe deplin acceptat, deoarece, spune Lucian Boia, "este mai ușor să mergi pe căile bătute care par adevărate tocmai fiindcă sunt deja trasate." Dintre predecesori, cel cu care pare a se afla cel mai adesea în acord este N. Iorga. Ceea ce nu ne surprinde, întrucât și ilustrul înaintaș era un emițător de idei contrariante prin noutate și nu doar un releu de parti-pris-uri. Oricum, căile prin care Lucian Boia abordează trecutul, cu predilecție punctele lui sensibile ținute sub obroc, sunt mai multe și atipice.

Spre deosebire de istoricii canonici, aplecați exclusiv asupra documentelor, faptelor, evenimentelor, Lucian Boia e atent în egală măsură la psihologia protagoniștilor, de la cei împovărați de notorietate, până la anonimii comunității profunde. Iar în investigarea acestor psihologii, el ține în permanență seama de un fapt esențial : personajele istorice nu știau ceea ce știe istoricul ; ele nu știau ce se va întâmpla. Cercetarea se elaborează astfel din varii unghiuri de vedere, aproape toate însă prin plasarea cercetătorului din perspectiva trecutului, cu pătrunderea modului de gândire și simțire al protagoniștilor și cu identificarea motivelor care le-au determinat un anumit tip de reacție și - id est - nu cel așteptat sau presupus de noi, cei de azi. Lucian Boia e un virtuoz al dezvăluirii complexității nebănuite a lucrurilor și al rostirii răspicate a concluziilor, oricât ar fi ele de șocante pentru spiritele conservatoare. Istoricul refuză aservirea ideologică sau/și politică. El nu are nimic de ascuns : ce află istoricul trebuie să știe și cititorul. Remarcabil apoi în acest mod de a trata lucrurile este importanța, după știința mea, fără precedent la noi, pe care o acordă individului. Acesta e scos din anonimatul în care îl rostogolește istoria, fiind considerat ca persoană cu destin. Iată, bunăoară, în acest sens, concluzia lui Lucian Boia privind neutralitatea : ea "s-ar fi putut dovedi o soluție demnă de urmat: mai prudentă și poate nu lipsită de beneficii. În mod evident ar fi scutit România de imense pierderi umane și materiale. Contează până la urmă și viața oamenilor, a fiecărui om în parte, nu numai marile proiecte naționale" (s. RC).

Complexitatea "situațiunii" în care s-au trezit românii în contextul Primului Război Mondial e revelată de Lucian Boia prin atenția cu care tratează cu precădere două aspecte. Primul, de care prea puțin s-a ținut seama, este acela că problema "reîntregirii" a fost tratată global, eludându-se adevărul că "Transilvania și Basarabia erau proiecte opuse, după cum un al treilea scenariu, cel al neutralității, se opunea celorlalte două". Bineînțeles, autorul argumentează într-o manieră imbatabilă diferența nivelului de civilizație dintre Transilvania de sub administrația austro-ungară și Basarabia, de sub cea rusească. Toată orientarea filogermană a unei importante părți din elita românească e motivată astfel prin oroarea de perspectiva expansiunii rusești. Celălalt aspect căruia Lucian Boia îi acordă o importanță aparte este complexitatea momentului dramatic când românii din Transilvania și Bucovina s-au văzut puși în fața unei opțiuni decisive, ei înclinând, în forurile lor intime, mai curând înspre un statut de autonomie. Modul în care autorul argumentează și justifică dramatismul acestei dileme, mult mai complicată decât a apărut în cercetările de până acum, mi se pare elocvent pentru principiile sale metodologice menționate aici. Intelectualii transilvăneni și bucovineni "Aparțineau însă, de secole, și monarhiei habsburgice și, mai cu seamă, unui anumit cadru de civilizație care îi ținea ancorați în Europa Centrală. Români, desigur, dar români, s-ar spune, din altă Europă decât românii din Regat. Dacă ar fi beneficiat de drepturi depline în Austro-Ungaria - care, în acest caz, n-ar mai fi fost Austro-Ungaria - nu este sigur că ar mai fi optat pentru România. Poate da, poate nu. Poate ar fi optat România pentru asocierea la această virtuală confederație a Europei Centrale. De aceea, la 1914, intelectualii și oamenii politici sunt împărțiți [?] Cei mai mulți sunt însă împărțiți chiar în ei înșiși, în alegerea lor individuală" (s. RC). Toate ezitările, oscilațiile, tăcerile, oportunismele, chiar "colaboraționismul", nu pot fi înțelese în viziunea lui Lucian Boia decât interpretate în cheia balansului între România și Europa Centrală, conjugat cu rusofobia aproape unanimă.

La urma urmelor, cine au fost "germanofilii" ?  Lucrurile se lămuresc pe măsură ce investigația pătrunde în diverse medii socio-profesionale, partide, politicieni, țara profundă, opinia publică, elite etc. Trăgând linia și făcând suma, istoricul constată că adepții neutralității sau ai cooperării cu Puterile Centrale nu sunt deloc mai puțini decât "antantofilii" seduși de miturile Transilvaniei și Franței. Doar că sunt mai puțin influenți, cu o audiență mai redusă, parte din prudență, parte din lipsă de omogenitate : unii au fost realmente germano- sau austrofili, cei mai mulți s-au orientat însă spre Puterile Centrale din rusofobie. Unii, ca Slavici, bunăoară, și-au asumat opinia deschis și până la ultima consecință. Alții s-au exprimat prudent, alții echivoc, în fine, unii au tăcut. Oricum, printre ei, opțiunea neutralității era preponderentă față de cea a angajării militare alături de Puterile Centrale. Și chiar dacă, pe mulți dintre ei, contemporanii i-au stigmatizat ca trădători, posteritatea n-are nici un temei s-o facă. Poate, în schimb, să distingă în atitudinea lor față cu evenimentul concret mari caractere - Slavici, Stere, Carp, Maiorescu - sau deplorabile deficite de caracter - Victor Babeș. I. A. Bassarabescu, Rebreanu, Sadoveanu, Macedonski, Ion Petrovici ș.a. "Privirea" istoricului este și aici corectă, imparțială, creditabilă.

Spațiul nu mi-a îngăduit să mă opresc decât asupra câtorva dintre revelațiile plauzibile cu care studiul dlui Lucian Boia îl surprinde pe cititorul educat la școala istoriei "ajustate" de istoricii "antantofili". Voi mai adăuga doar că, în partea a doua a lucrării, considerațiile teoretice sunt ilustrate cât se poate de concret prin 60 de "studii de caz" ale unora dintre "germanofilii" cei mai notorii și de diferite nuanțe. Este și acesta un demers cât se poate de util atât ca sursă de informație, cât și ca auxiliar în aspirația cititorului de a-și forma propria opinie.