Zâmbete complice

Maria s-a casatorit în 1893 cu Ferdinand, fiul lui Leopold de Hohenzollern si al Antoniei de Braganza, nepotul regelui Carol I al României (Magazin istoric, nr. 11/1996). Casatoria a fost planuita în 1891 de catre Kaiserul Wilhelm II si mama Mariei, având complicitatea printesei Charlotte de Saxa-Meiningen. In vreme ce ducesa de Edinburgh punea la cale casatoria lui Missy cu printul german, regina Victoria si familia printului de Wales planuiau sa o marite cu George al Angliei, viitorul rege George V. Varianta a fost refuzata categoric de mama Mariei, pe motiv ca fiica sa tocmai fusese confirmata potrivit bisericii protestante germane si pentru nimic în lume nu si-ar influenta fiica sa revina la religia bisericii engleze.

Maria a devenit astfel sotia prea timidului Ferdinand. Interesant este faptul ca ducesa de Edinburgh i-a croit fiicei un destin care, partial, seamana cu al sau. Ambele printese au fost "straine pe pamânt strain". Spre deosebire de mama sa, care si-a iubit întotdeauna numai Rusia natala si nu s-a simtit niciodata pe deplin fericita în Anglia, Maria si-a asumat destinul, si-a iubit tara de adoptie, care a devenit a ei si careia i s-a daruit.

Foarte repede dupa casatorie, Maria a ramas însarcinata. I s-a parut ca traia o tragedie. "Simteam cumva ca fusesem prinsa în cursa. Va sa zica asta fusese, asta era ce voiau de la mine! Voiau sa le dau un mostenitor!... Era ceva destul de dureros, desigur, dar asta era viata, iar viata are partile ei grele si la urma urmei trebuia sa fiu mândra ca îndeplinesc nazuinta noii mele tari."

Bucuria apropiatei maternitati era umbrita de oprelistile impuse de regele Carol si de lipsa de fermitate a sotului sau. Pentru regele Carol, nasterea unui viitor mostenitor era un eveniment major si ca atare, cu o rigoare tipica, stabilea locul, doctorii, doicile, datele, numele, orele, încaperile. Totul era pregatit, examinat si supravegheat. De asemenea, asupra Mariei se revarsau "privirile iscoditoare si zâmbetele complice ale unei multimi de curteni care brusc sunt mai interesati de pântecele ei decât de fata draguta al carei ten este mai frumos, datorita starii în care se afla."

Graviditatea unei femei nu era mentiotnata în public în Marea Britanie, în secolul XIX, ca toate lucrurile legate de corp, de altminteri. In România, tara latina, graviditatea este, dimpotriva, un eveniment despre care se vorbeste liber, cu mândrie si cu o naturalete aproape impudica.

Germana, limba grea

Inainte ca Maria sa nasca, au sosit pentru a-i fi aproape mama si surorile ei, Sandra si Beatrice (Baby Bee). Regina Victoria trimite si un medic englez (doctorul Playfair), spunând: "Vrem sa luam masuri de siguranta, întrucât Orientul este atât de aproape si... atât de extrem de nesigur." Aducerea acestui doctor a reprezentat, practic, rezolvarea unui serios conflict, anume acela asupra utilizarii cloroformului la nastere. Cerând ca lui Missy sa-i fie administrat un analgezic, ducesa de Coburg si regina Angliei se împotriveau conceptiilor religioase si stiintifice ale timpului. Clerul românesc a protestat vehement: femeile trebuie sa plateasca prin suferinta pacatul Evei. Medicii români au fost de acord. Regele Carol I se împotriveste la tot si acum si mai târziu. Copiii si educatia lor aveau sa fie întotdeauna motive de discutii si controverse între cele doua cupluri: Carol I-Elisabeta si Ferdinand-Maria. De fapt, putem vorbi de o înfruntare între mentalitati si culturi diferite - cea germana si cea engleza, pe fundalul uneia balcanice-orientale, de sorginte latina.

La 15 octombrie 1893, la unu noaptea, printesa mostenitoare, în preajma celei de-a optsprezecea aniversari, a dat nastere, la Castelul Peles din Sinaia, unui baiat viguros. Era mostenitorul atât de asteptat, al doilea Hohenzollern nascut în România, dupa printesa Maria, moarta la vârsta de patru ani, în 1874, unicul copil al lui Carol I si al Elisabetei. Copilul a fost botezat Carol, dupa numele unchiului sau. Ceremonia botezului a avut loc la 29 octombrie 1893, la Bucuresti. Au participat ministri, parlamentari si o întreaga natiune s-a bucurat alaturi de ei. Nu a lipsit decât o singura persoana - mama, care potrivit traditiei ortodoxe, nu avea voie sa participe în biserica la taina botezului.

Pentru Maria, nasterea primului sau copil a însemnat o mare schimbare: "Se deschisesera în fata mea zari cu totul noi, aveam acum o îndeletnicire covârsitoare în jurul careia se puteau aduna toate nadejdile si staruintele mele." Dar bucuria i-a fost scurta. La trei luni de la nasterea lui Carol, tânara printesa era din nou însarcinata, fapt ce o facea nefericita.

Nasterea celui de-al doilea copil, o fetita, a venit înainte sa fi împlinit Carol un an. La aceasta nastere, Maria a fost lasata sa se descurce singura - fara medic englez, fara anestezie, fara mama sa. Mai rau decât atât, a trebuit sa-i tina piept reginei Elisabeta (Carmen Sylva). Mica printesa a primit numele acesteia. Marcata de dureroasa amintire a propriei maternitati, regina Elisabeta si-a revendicat pozitia de stapâna si de cunoscatoare absoluta în materie de copii si doici. Maria, datorita slabiciunii sale fizice, este obligata s-o lase pe regina sa se ocupe tot mai mult si de micul Carol.

Regele, la rândul sau, era adeptul unei conceptii vechi, a carei traditie cobora pâna în Evul Mediu, potrivit careia copilul unei familii regale si mai cu seama mostenitorul tronului este un copil public, un bun al statului. Micul print a fost rasfatat si facut sa creada, de la o vârsta frageda, ca indiferent de ce ordin va da, acesta va fi îndeplinit fara nici o ezitare. Doici si preceptori s-au succedat, fiind atent selectionati, în urma unor consultari intense si recomandari detaliate. De exemplu, alegerea unui profesor de germana era considerata atât de importanta, încât printul mostenitor a trait ani de zile fara sa cunoasca limba iubita a tatalui si unchiului sau, doar pentru ca nu fusese gasita o persoana de valoare care sa-l instruiasca.

Pentru a-l scoate pe copil de sub supravegherea mamei lui, Carmen Sylva a angajat, când acesta avea cinci ani, o guvernanta pe gustul sau, pe Miss Winter. Ea avea sa-si exercite dominatia în odaia copiilor Mariei din ianuarie 1899 pâna în aprilie 1900. Se spune ca Miss Winter ajunsese sa-si îndemne elevul sa scoata din rugaciunile lui cuvintele: "Doamne, binecuvânteaz-o pe mama" si ca încercase sa-l instige împotriva ei.

Domesticita de viata

Un moment crucial în relatia dintre principesa Maria si fiul ei Carol îl reprezinta cel al îmbolnavirii acestuia de febra tifoida, în 1899, când s-a aflat la un pas de moarte. Maria era în Anglia, însarcinata pentru a treia oara, departe de baietelul care se trezea noaptea în cosmaruri groaznice, strigând-o fara încetare. Maria plecase în semn de opozitie fata de Miss Winter si implicit fata de rege si regina. S-a întors într-un moment când doctorii nu mai aveau nici o speranta pentru salvarea copilului. Dupa vindecarea lui Carol, a fost adusa o noua guvernanta, Miss Foliet, care, în afara de faptul ca i-a trezit interesul pentru carti cu subiecte militare, n-a reusit sa contribuie la sporirea respectului copilului pentru autoritatea parinteasca. Maria a considerat ca tânarul print avea nevoie de o puternica autoritate barbateasca. Dar tot regele a numit un preceptor în persoana elvetianului Mohrlen, "un homosexual morocanos, pasionat de botanica, biblie si idealurile republicane ale tarii sale".

La 9 ianuarie 1900, la Gotha, Maria a nascut cel de-al treilea copil al sau, o fetita, care a fost, cum spunea ea "...un copil al bucuriei si al soarelui, ...mai mult decât o mângâiere pentru mine, a fost o revelatie si o iubeam cu o iubire ce nu se poate descrie, ...o solie de pace si de nadejde". A fost botezata Maria, dupa mama, bunica si strabunica ei, si a fost alintata Mignon. La nasterea lui Mignon, perechea princiara se mutase în casa proprie, la Palatul Cotroceni. Acolo, Maria avea acces mult mai usor la copiii ei.

Printul Nicolae s-a nascut în 1903, într-o perioada în care Maria era acuzata de o relatie cu Waldorf Astor. A fost botezat cu numele tarului Rusiei. Venirea lui pe lume a fost un prilej de mare bucurie pentru români si mai ales pentru mama lui, care spunea: "Datorita acestui fiu ma vor lasa mai mult în pace si voi avea grija sa evit greselile care l-au stricat atât pe Carol."

Desi nu era numai vina ei în ceea ce-l privea pe Carol, Maria avea grave probleme în a-si disciplina fiul, învatat sa dea el ordine, sa domine si sa impuna restrictii. Ea îsi adora copiii, dar dragostea ei era ineficienta. Nu se putea hotarî sa-i disciplineze si era mândra ca locurile cele mai fericite si netulburate de cuvinte aspre erau camerele copiilor. "Uram orice forma de tiranie sau constrângere - spunea ea - si aveam o aversiune de neînlaturat pentru dojana... Marturisesc ca multe din esecurile, chiar dezastrele din viata mea, pot fi puse pe seama acestei incapacitati fundamentale de a mustra sau a certa." Carol avea pentru mama lui o adoratie adolescentina, aproape oedipiana, iar Maria era flatata de atasamentul lui, convinsa fiind ca fiul ei va învata în final sa-si foloseasca inteligenta pentru binele tarii.

Cel de-al cincilea copil al Mariei, Ileana, s-a nascut în 1909, când printesa mostenitoare avea 33 de ani si începuse sa acorde mai multa atentie îndatoririlor sale, dupa cum ea însasi marturisea: "Nu mai eram asa de tânara, viata ma domesticise pâna la un punct oarecare, eram o fiinta mai constienta, caracterul meu ajunsese la maturitate; învatasem sa ma stapânesc si sa privesc viata si întâmplarile drept în fata... Acum nu mai îmi parea rau când îmi spunea cineva ca fiii mei apartin tarii, ci ma mândream ca era asa."

Când parintii sunt dusi

Pentru Maria, Ileana a fost copilul cel mai usor de crescut. Era binecuvântata de la natura si avea si un alt dar, manifestat de timpuriu si de care mama ei era încântata. Desi politetea extrema facea parte din codul comportamentului regal, Ileana era singura dintre cele trei fete ale Mariei care mostenise usurinta si talentul mamei sale de a aplana conflictele de la Curte.

Ultimul copil al Mariei s-a nascut în ianuarie 1913 si a primit numele de Mircea. El a murit de febra, cu doua luni înainte de a împlini patru ani. Moartea lui Mircea a facut-o sa se maturizeze pe deplin si poate s-o înteleaga mai bine pe regina Elisabeta.

Spre deosebire de majoritatea mamelor din familiile regale, Maria petrecea, împotriva tuturor restrictiilor, multe ore cu copiii ei. Printesa mostenitoare nu dorea de la copii simpla companie, ci îsi exprima de-a dreptul iritarea când lectiile lor interferau cu jocurile în aer liber. Fiind ea însasi copilaroasa, plina de entuziasm si îndrazneala, era mai mult un tovaras de joaca decât mama, încântata de poznele lor, conducându-le aventurile si revoltându-se împotriva autoritatii impuse ei si lor. Si-a lasat copiii sa aiba propriile lor idei, îngaduindu-le prea multe drepturi si prea multa libertate, ceea ce avea sa aiba repercusiuni mai târziu.

In timpul celui de-al doilea razboi balcanic si mai ales în primul razboi mondial a fost un exemplu pentru copiii ei si i-a încurajat "sa împartaseasca mizeria poporului si a soldatilor". In atare context, îsi îndemna fetele la actiuni de binefacere, fiecare ajungând sa raspunda de un spital. Ii reprosa lui Carol ca avea o purtare frivola si ducea o viata de huzur, în timp ce soldatii mureau pe front. "De ce nu te duci din sector în sector, din regiment în regiment, ca sa-i încurajezi, ca sa le arati simpatie, interes, încredere în vitejia si dârzenia lor?... Cum poti sta linistit când patria ti-e cotropita, când fiecare zi aduce vesti si mai disperate? Nu-ntelegi nobletea rolului pe care ai putea sa-l joci?"

Poate ca nu ar trebui s-o acuzam pe Maria - sau nu numai pe ea - pentru greselile de mai târziu ale copiilor ei si mai cu seama pentru cele ale principelui Carol, caci timpuria maternitate a Mariei a coincis cu lupta ei "pentru libertatea si demnitatea unei printese care doreste sa ramâna o femeie adevarata - cum scria fiica ei, Ileana, mai târziu -, o femeie obisnuita si nu un frumos obiect de expozitie, o piesa în muzeul regal, o bijuterie încuiata în scrinul sau".

Si mai târziu, dupa moartea reginei Maria, principesa Ileana avea sa spuna: "In 1938 am descoperit ca o data ce parintii sunt dusi dintre noi, toata viata ni se schimba. Trebuie sa ne traim viata mai departe, sa ne facem datoria, dar nu mai exista pe lumea aceasta siguranta si iubirea pe care ne sprijinim, deseori fara sa ne dam seama cât de mult valoreaza. Si în castel si în bordei e la fel: este teribil sa nu mai fii copilul cuiva."

 


Acasa la Golesti

Poate ca asa ar fi trebuit sa se numeasca manifestarea stiintifica ce se desfasoara anual în organizarea Complexului Muzeal Golesti si care a ajuns la cea de a 34-a editie. Anul acesta lucrarile sesiunii de comunicari stiintifice s-au desfasurat sub semnul unei duble aniversari: împlinirea a 175 de ani de la înfiintarea Scolii Slobode Obstesti din Golesti si a 35 de ani de la inaugurarea Muzeului Pomiculturii si Viticulturii, una din cele mai reprezentative institutii de acest profil din tara. Cât priveste scoala întemeiata pe mosia sa de catre Dinicu Golescu în 1826, ne vin în minte cuvintele lui George Fotino, neîntrecutul cunoscator al neamului Golestilor, care vorbind despre luminatul boier carturar afirma ca "pâna în pragul mortii sale, Dinicu Golescu a fost stapânit de gândul de a nu-si cruta nici o stradanie pentru raspândirea învataturii".

Timp de doua zile, pe 25 si 26 octombrie 2001, într-o ireprosabila organizare si într-un cadru cum numai vechile noastre resedinte boieresti îl puteau oferi, zeci de specialisti (muzeografi, arhivisti, cadre didactice, bibliotecari, cercetatori) din diverse centre ale tarii si-au prezentat roadele investigatiilor în cadrul a trei sectiuni: Locul si rolul Golestilor în istoria României, Istoria si filosofia culturii. Muzeologie si Etnografie. Istoria ocupatiilor traditionale. Diversitatea temelor abordate, noutatea informatiilor au prilejuit ample si antrenante dezbateri, fapt relevat cu satisfactie de catre organizatori la încheierea acestei a 34-a editii. Dar, poate, lucrul cel mai îmbucurator a fost prezenta unui numar sporit de tineri cercetatori si chiar a unor studenti care ne-au facut sa privim cu încredere viitorul cercetarii istorice si al muzeografiei românesti.