Talleyrand, la batrânete, obisnuia sa spuna: „Cine n-a trait înainte de Revolutie, n-a simtit cât de placuta poate fi viata”. Fireste, chiar daca n-ar fi aceste cuvinte, idealizarea care intervine de la distanta, ar fi de obiectat ca era vorba de 1% din populatie, cât reprezenta nobilimea din totalul francezilor în 1789. Nici nu este intentia cartii de fata sa ofere un prilej de nostalgie, cu toate ca, la una sau alta din paginile ei, ne vom întâlni cu amintirile parintilor nostri despre o lume care a disparut o data cu ei. Oricum, dintre marturiile înmanuncheate aici, acelea din sursa populara, de la mestesugari, muncitori sau fete în casa, sunt îndeajuns de numeroase ca sa le echilibreze pe cele care evoca viata la palatul regal sau la mosie. Daca este, totusi, undeva o disproportie, este fiindca accentul a fost pus pe minoritati, în detrimentul românilor. Pentru simplul motiv ca societatea bucuresteana, multiculturala cum era – si nu mai este –, a pierdut, în transformarile sociale provocate dupa razboi si care se întind pâna astazi, strabatând a doua jumatate a secolului trecut, tocmai categoriile care erau mai diferite de restul populatiei: boierimea si minoritatile. Fiind amândoua pe cale de extinctie în anii ’80, când a avut loc ancheta lui Zoltán Rostás, era firesc ca interesul autorului sa se îndrepte catre ele. Omogenizarea sociala, la care generatia noastra a asistat, devine obiect de studiu abia acum, când o alta stratificare, fara a mai fi ideologica, începe sa se manifeste. Iar caracterul multietnic al capitalei României, care-i impresiona pe calatorii straini de odinioara, surprinsi sa vada turci, greci, armeni, evrei si rusi alaturi de francezi, italieni, unguri si germani, nu a încetat sa se vadeasca. Bucurestiul va avea în curând un Chinatown, iar pe strazile sale poti întâlni americani sau arabi, kurzi sau libanezi.

De când au avut oamenii sentimentul ca repeziciunea cu care se schimba orasul lasa atât de putine puncte de reper, încât ar fi binevenita orice încercare de a pastra în scris locurile memoriei? Înca din 1910, o carte se intitula Bucurestii ce se duc. Erau pe atunci Bucurestii jubileului lui Carol I, din care ne-au ramas câteva cladiri publice masive, insule de case cu fronton neoclasic sau marchiza, ori deja construite în noul „stil national”, dar mai ales fotografiile care ilustreaza monografia oficiala a lui Frédéric Damé, Bucarest en 1906. Modernizarea din prima etapa, – nu numai de fatada, cum o socoteau criticii acelei vremi, – a sacrificat de prea multe ori monumente. De aceea, Henri Stahl, tatal sociologului cu acelasi nume si, el însusi, având o solida pregatire de istoric, scria cuvinte care s-ar potrivi mai bine pentru vremea noastra: „Cu noile bulevarde, nefolositoare imitatie pariziana, care rascolesc fara mila pitorestile cartiere batrânesti, cu mania alinierii militaresti a strazilor, cu darâmarea pe rând a hanurilor, a caselor vechi românesti, spre a le înlocui cu pedante cladiri imitate dupa cele mai lipsite de gust arhitecturi apusene, dispar, zi cu zi, urmele trecutului Bucurestiului.”

Dupa primul razboi mondial si, cu atât mai mult, dupa al doilea, se destrama si tesutul social, mentalitatile de grup se erodeaza si ele. Pentru a se întelege deplin aceasta transformare, sunt necesare cifrele. În România de acum o suta de ani, cu 87% analfabeti dintr-o populatie care nu depasise înca 6.000.000, locuitorii oraselor reprezentau doar 15%. Dintre acestia, cca 300.000 traiau în Bucuresti. La început de secol, în fiecare an se adaugau în medie câte 587 de case nou construite, cele mai multe cu un singur etaj, dar tot mai numeroase cu doua sau trei, majoritatea având curte si gradina. Presarate peste tot, largile suprafete de teren viran, maidanele, formau 2.800 ha din cele 3.500 cuprinse în interiorul perimetrului Kiseleff-Filaret-Cotroceni-Pantelimon.

Din punctul de vedere al repartitiei pe nationalitati, cca 200.000 erau români, socotind ca ceilalti ortodocsi (greci, bulgari, rusi) nu treceau de 5.000. Evreii erau 50.000 (din cca 300.000 în toata tara), armenii 700 (înainte de imigrarea provocata de masacrele din Turcia). Cartierul evreiesc se întindea în zona Lucaci-Vacaresti (sefarzii fiind grupati separat, în stânga caii Serban Voda, în apropiere de cheiul sudic al Dâmbovitei), cel armenesc în jurul strazilor Armeneasca, Spatarului si Vaselor, iar cel tiganesc din spatele spitalului Coltea pâna în Calea Mosilor. Existau si scoli ale minoritatilor: maghiarii aveau una de baieti, cu 300 de locuri, în strada Cantacuzino, si una de fete, cu 334 de eleve. Pentru catolici, mai erau scolile din Calarasi (458 locuri) si strada Fântânii, mai târziu – ca si acum – Berthelot (250 de locuri), scoala evanghelica (având în 1918 1.790 de elevi, dintre care 1.200 români) era pe strada Luterana, nu departe de biserica. Scoala armeneasca, aflata lânga biserica acestei comunitati, numara doar câteva zeci de elevi.

Proportia stiutorilor de carte, care în 1878 fusese de numai 45% (cu o puternica inegalitate între barbati si femei în favoarea celor dintâi, de doua ori mai multi) a ajuns în Bucurestii anului 1900 de 63% si a crescut pâna în 1912 la 75%. În privinta profesiunilor, în 1906, erau în Bucuresti cca 6.000 de functionari, pe când în tara întreaga erau 102.000; profesori în facultatile si liceele din capitala erau vreo 230, fata de un total de 6.000. Mestesugarii, în mare parte straini recent veniti în tara, erau 4.500, iar muncitori peste 27.000, cu înca 3.500 ucenici, pe când în toata tara numarul acestora se ridica la 50.000. Din 1.700 de avocati în total, 986 erau activi în Bucuresti. S-ar mai putea adauga profesiuni pentru care n-avem cifrele la nivelul teritoriului întreg: în Bucuresti se gaseau 345 medici, 350 de ingineri, 116 arhitecti, 205 ziaristi, 70 de librari si 20 de anticari; existau chiar doua firme care vindeau masini de scris. Daca profesiunile de mai sus sugereaza o viata intelectuala dinamica si un notabil progres al modernizarii, elementul oriental si rustic e înca prezent (97 simigii, 63 bragagii, 826 cârciumari, fata de înca vreo suta care se declara „proprietari de restaurante” si, pentru a agrementa popasurile mai lungi ale clientilor acestora, 108 lautari).

Alimentele erau ieftine (kilogramul de carne costa mai putin de un leu, cinci lei proviziile pe o saptamâna, cum îsi amintea contabilul Merlaub) si, pentru rafinati, se aduceau stridii de la Ostende sau homari. Era un oras în care aparuse iluminatul electric – tot asa cum felinarele cu petrol („gaz lampant”) iluminasera noptile domniei lui Cuza –, dar în care apa potabila se aducea cu sacaua. Zapada se încarca în carute si se arunca în Dâmbovita, desi strazile n-au fost într-adevar curate decât în cele doua ierni ale ocupatiei germane, când aceasta operatie a fost reglementata prin ordinele drastice ale comandamentului militar.

Acesta este orasul în care au copilarit doamna Mandrea (nepoata lui Balcescu!), doamna Goga (nepoata lui Odobescu!) si vaduva lui Mircea Vulcanescu, nascuta Falcoianu. Existenta familiilor lor se desfasura între casele Cantacuzino si Manu, de pe Calea Victoriei, casa Carp, pe Dorobanti (actuala ambasada a Turciei), si casa Sturdza (atunci pe strada Mercur, astazi peste drum de cinema Patria, la începutul strazii Pictor Verona). Daca nu s-ar fi împrastiat dupa 1947 inventarul casei generalului Manu, donat statului o data cu cladirea, transformata în gradinita de copii, am avea astazi intact un interior din ajunul Unirii, asa cum l-au pastrat fotografiile din albumul de familie, cu portrete fanariote, blanuri, covoare orientale si mobila Biedermeier. Ce sansa pierduta! Aceeasi epoca si, totusi, alte amintiri sunt cele pe care le aduc marturia lui Gyula Köver sau aceea a lui Gropper, functionarul de banca model. Acestia locuiau pe lânga Obor, sau în zona Parcului Carol, în cartierele populare.

Despre primul razboi mondial îsi aminteste Margareta Vulcanescu, din generatia care avea atunci douazeci de ani, les jeunes filles en fleur care au îngrijit ranitii prin spitale. Ele n-au uitat niciodata ziua de 15 august 1916, când „a trecut o trasura cu soldati, sunând din goarna”, în momentul în care se decretase mobilizarea. Suferintele îndurate de populatia orasului sub ocupatia germana sunt povestite de Leonida Merlaub, care retine introducerea cartelelor pentru alimente, adaugând: „Cum e si acuma” (1985!). Eduard Korn, fotograf, a fost de fata la procesul ziaristilor de la Lumina si Gazeta Bucurestilor, acuzati de colaborationist, proces la care, printre condamnati, se gaseau Slavici si Arghezi.

Orasul a fost, înca o data, altul dupa razboi. Populatia a trecut de 800.000 de locuitori, în timp ce recensamântul din 1930 va înregistra în noua tara peste 18 milioane de locuitori. Conform aceleiasi statistici oficiale, 24% din acest total era procentul constituit de minoritati: 1.300.000 de maghiari, 800.000 de germani, 1.100.000 de evrei, 792.000 de ucrainieni, 290.000 de bulgari, 200.000 de turci si tatari etc. În Bucuresti, proportia stiutorilor de carte a ajuns la 83%, ca rezultat al actiunii de generalizare a instructiei elementare care, în România interbelica, adusese la acelasi nivel, 84%, raportul barbatilor cu stiinta de carte fata de totalul orasenilor. De altfel, în configuratia sociala modificata în urma întregirii tarii raportul între populatia rurala si cifra totala crescuse iarasi, dupa ce începuse sa scada, revenind la 81,1% în anul 1934.

Capitala a crescut, întinzându-se treptat spre nord, atât pentru a cuprinde o zona de agrement si verdeata în jurul lacurilor, cât si pentru a prelungi interminabile strazi de locuinte modeste (de exemplu, Calea Floreasca). În interior, liniile de tramvai si de autobuz, cine­matografele, blocurile de raport au transformat înfatisarea centrului. „Astazi, Bucurestiul seamana cu un mare santier”, scria cu mândrie Al. Cicio Pop într-un ghid destinat sa atraga turistii straini. S-au strapuns bulevarde noi, s-au pavat strazile, în locul trasurilor au aparut taxiurile si, o data cu ele, garajele, statiile de benzina etc. Viteza automobilelor era limitata la 12 km. pe ora în orase sau în localitatile mari. Bucurestiul era, totusi, legat prin aeroportul de la Baneasa cu linia internationala Istanbul-Paris. Aparatele de radio nu mai sunt un lucru neo­bisnuit, iar posesorii de telefoane, 11.000 pâna în 1930, sunt pe cale de a trece de 50.000.

În anii ’30, 70% din locuitorii capitalei erau români. Structura etnica a populatiei active înscria în Bucuresti prezenta maghiarilor, 3,8%, a germanilor, 2,2%, si cea, mult mai vizibila, a evreilor, 11%. Xenofobia se manifesta deja (vezi, în acest volum, amintirile lui Jules Gropper, datând dinainte de primul razboi mondial). Dupa razboi, „s-a hipertrofiat sentimentul nationalist român”), constata si doctorul Gramatopol.

Cât priveste repartitia profesionala, procentul cel mai mare, 28% din populatia activa, era absorbit de industrie. Servitorii reprezentau 24,9% din acelasi total (înca de la începutul secolului erau 20.000, ceea ce însemna nici 7% din populatia acelei epoci). Urmau functio­narii, 19,3%, si persoanele ocupate în comert si credit, 9,1%.

În peisajul bucurestean s-au integrat acum fabricile, ca acea filatura la care a lucrat Endre Kun, sau ca uzinele Malaxa, despre care povesteste Alexandru Sasareanu. Totusi, pentru oamenii acestei generatii, daca nu erau intelectuali, idealul a ramas întreprinderea de familie, micul atelier (de fotograf, de ceasornicar sau bijutier, de croitor sau de cizmar). Atmosfera patriarhala a casutelor micii burghezii, pâna si acum când ele sunt înverzite de muschi si patate de rugina, face pe cineva sa se creada în provincie, chiar când este aproape de centrul marelui oras.

Evenimente dramatice, când si când, zguduie aceasta lume, în general pasnica. Muncitorul Sasareanu a vazut trecând pe strazi mortii de la Grivita, dupa înabusirea grevei din 1933. Rebeliunea legionara apare în relatarile lui Demostene Gramatopol si ale evreului Merlaub, dar si ale germanului Korn. Acest Korn îsi aminteste ca, antihitlerist fiind, a fost dat afara din toate asociatiile comunitatii germane din Bucuresti, dupa un conflict cu faimosul agent nazist Arthur Konradi, conducatorul „Asociatiei germanilor din Reich”.

Ceea ce pune si o alta problema: cea a comunismului, a patrunderii acestei miscari înainte de razboi si a regimului, asa cum s-a manifestat în primii ani si cum a evoluat pâna când aveau loc aceste convorbiri cu magnetofonul deschis. Singurul, din 16 barbati si femei, care se dovedeste a fi fost simpatizant comunist (nu membru de partid din ilegalitate) este Endre Kun. Îl auzim spunând: „cu muncitorii acestei fabrici am iesit în august ’44 pe Colentina, la sosirea trupelor rusesti” si realizam ca întâmpinarea prieteneasca a tancurilor venind direct din Moldova a fost adevarata (atât de socante erau fotografiile ce aratau o primire cordiala a noilor ocupanti încât nu voiam sa le dam crezare; reactia normala ar fi fost sa te ascunzi în pivnita, ca domnul Korn). În afara de acest caz, nimeni nu vorbeste de adaptarea la comunism decât în termeni care sugereaza docilitate si conformism (Korn a devenit „tovarasul Cornea”), dar era un mod de a stabili acele relatii care constituie traditionala strategie de supravietuire: Sasareanu are un prieten care-l cunoaste pe Patrascanu etc. Tragedia închisorilor e evocata doar de doctorul Gramatopol, care a luat apararea evreilor în timpuri grele si care, în 1985, se declara partizan al monarhiei constitu­tionale, ba chiar „manist”. Si, bineînteles, de doamna Vulcanescu, al carei sot a fost una din cele mai dureroase si nedrepte pierderi suferite de aceasta tara, un om a carui demnitate neînvinsa se rasfrânge asupra întregii multimi de detinuti politici. Amintirile despre Mircea Vulcanescu si Alice Voinescu sunt pretioase ca dovada a rezistentei morale pe care o elita a opus-o tiraniei în anii teribili. Dar ele ofera si interesul de a documenta, prin mica istorie anecdotica, legaturile care se creau între familiile care asteptau si supravietuitorii care, la iesirea din închisoare, aduceau o mângâiere, povestind. Stiti, ca în nuvela lui Goma O, ce veste minunata…

În sfârsit, e vorba de cum traiau bucurestenii în 1985. Începusera demolarile, care-si bateau joc de tot ce agonisise cineva de-a lungul unei vieti si care înlaturau cu o criminala nepasare orice trecut. Fusese iarna cumplita si, ici-colo, în conversatiile cu „domnu’ Zoltan”, se întâlneste câte o aluzie la lipsuri si la frig, în treacat, nu de frica, ci pentru ca erau lucruri cunoscute de toti. Numai un muncitor român, ramas taran, murmura cu resemnare: „Viata nu mai e azi cum era acum 50 de ani… Acu’ e viata de azi pe mâine”. Cea mai adevarata concluzie posibila. Si tot el, acest Sasareanu, chinuit de teama ca fiul sau adoptiv o sa-l dea afara din locuinta în care s-a refugiat la batrânete, într-un bloc, spune aceste cuvinte a caror amaraciune se potriveste cu toata experienta însumata în carte: „E ceva zbierator la cer!”

La sfârsitul anilor ’80 si în continuare, emigratia desavârseste omogenizarea, desi ea nu se limiteaza câtusi de putin la categoriile prezente aici, adica descendentii vechilor neamuri boieresti si la minoritatile etnice. Pentru cei ramasi în tara, e de presupus ca aliantele matrimoniale contribuie la asimilare. Fiicele s-au maritat în afara traditionalului cerc de familie, iar în multe cazuri numele evreiesti au fost înlocuite cu altele, mai neaose, sau modificate pentru a imita onomastica româneasca, dovada intentiei de a se confunda în masa majoritara. Interviurile au surprins ultimul moment al unei identitati înca nealterate.

Sursele folosite pentru aceasta carte sunt de tipul récits de vie sau life history, o forma empirica a istoriei orale. Utilizarea sistematica a acestei metode este înca recenta în România si nu s-a raspândit (în primul rând în Statele Unite, apoi si în Canada, Anglia si Italia) decât dupa al doilea razboi mondial. Cercetarile românesti din ultima vreme sunt însufletite si calauzite de Smaranda Vultur (Timisoara), Doru Radosav (Cluj), Irina Nicolau (Muzeul Taranului Român), Mariana Conovici (Centrul „Gh.I. Bratianu” al Radiodifuziunii) si Georgeta Pop (Academia Civica, Bucuresti). Zoltán Rostás, ale carui anchete, atunci înca izolate, au început acum 20 de ani cu investigarea experientei scolii sociologice Gusti-Stahl, a procedat la interogarea – în limbile româna si maghiara – a martorilor pe care i-a mai putut descoperi ai vietii din capitala din prima jumatate a secolului XX.

Naratiunile acestora se deapana firesc, cu sprijinul neîncetat al interlocutorului situat „de partea noastra”, care, prin mimica aprobatoare sau interventii de o falsa candoare, stimuleaza fluxul amintirilor. Daca, dupa Revolutia Franceza, au aparut zeci si zeci de memorii ale celor implicati în evenimente sau care le-au suportat consecintele, terorile veacului care s-a încheiat deunazi – si n-au fost deloc putine – au produs si ele o cantitate impunatoare de testimonii scrise. Dar a crescut în proportie si interesul generatiilor imediat urmatoare pentru asemenea relatari si, totodata, spiritul lor critic, atent la notele false introduse de subiectivismul memorialistului. Acesta, desigur, creste când e vorba de o figura publica, ce are de aparat propriul sau trecut. Apoi, interesul cititorilor s-a deplasat catre conditiile vietii cotidiene si catre „omul de rând” care nu s-a urcat niciodata pe scena. În absenta accesului la contem­porani, el dobândeste în schimb avantajul postum al atentiei urmasilor. Magnetofonul nu propune numai o transmitere mai rapida a memoriei, ci si o chezasie de sinceritate (relativa, oricum). E preferabil jurnalul, daca n-a fost prelucrat, ci s-a pastrat intact, dar câte jurnale avem, care sa nu fie obsedate de politica, nici înecate în abstractia filosofanta? Confesiunea înregistrata serpuieste si se împleticeste, fara o ordine crono­logica, dar „are atmosfera”.

Alta trasatura a acestui tip de povestire este ca se desfasoara spontan, cu cartile închise, fara a recurge la o informatie suplimentara, care dirijeaza memoria si-i adauga greutatea ei. Dintre toti participantii la aceasta ancheta, doar Agop Cividian se refera explicit la autori în a caror perspectiva se încadreaza propriile sale amintiri de copil (Morgenthau, Lepsius, colonelul Lawrence). De altfel, si el marturiseste: „eu citesc tot ce-mi cade în mâna”, iar cultura lui istorica este onorabila, pe când la ceilalti contextul istoric parca nu exista – în cazul doamnelor Mandrea si Goga, se contopeste cu genealogia lor – sau, la Gramatopol, la o forma agresiv didactica. Grecul si armeanul au constiinta apartenentei la o rasa veche. La cei din mediul rural, timpul are o uniformitate care exclude orice viziune istorica. Un taran moare si Vilma Kovács, servitoarea întoarsa în satul ei de lânga Cluj, cauta sa dateze întâmplarea: „nu mai stiu… însamântarea trifoiului… prin ’59 sau ’69… în ce an a fost colectivizarea aia?”

Sa se observe de asemenea ca, îndeobste, minoritatile traiau închise fiecare, întâlnirile fiind întâmplatoare cu românii (vecinatate), ori cu alte minoritati (la scoala evanghelica sau în asociatia Turnverein, pe care tocmai de aceea Eduard Korn a încercat s-o apere de natio­nalismul impus de hitleristi). Totusi, limba minoritatii era adoptata adesea (armenii în Turcia, evreii în Bucuresti). Ocaziile de socializare le procura divertismentul: de mai multe ori în cursul volumului revin padurea Andronache, ca loc de excursii, sau sediul Societatii Maghiare din strada Zalomit, unde tinerii se adunau ca sa danseze.

Un punct de reper comun poate sa apara, neasteptat: atât Köver, cât si Korn, când erau la scoala, prin 1908-1910, îl vedeau pe strada pe regele Carol I, în plimbarea sa zilnica, fara nici o paza. Deci, el n-a ramas numai în amintirile doamnei Mandrea sau ale doamnei Goga, care erau invitate la palat si l-au auzit vorbind, ci era un personaj accesibil, care se oprea la salutul unui copil. Înmormântarea batrânului domn în 1914, cu Piata Victoriei neagra de lume, ca în fotografia pe care am gasit-o între hârtii de familie, s-a întiparit si în memoria lui Eduard Korn. Câteodata, traseele personajelor chestionate în aceasta carte s-au încrucisat: de pilda, Lizica Goga si Margarita Vulcanescu se cunosteau din vedere. Alteori, sunt atras eu însumi în cercul vrajit al aducerii aminte: de Anina Radulescu-Pogoneanu m-am apropiat într-o zi din copilaria mea si-i retin profilul, l-am întâlnit multa vreme pe un nepot al doctorului Gramatopol, mama mea o vizita pe doamna Mandrea, pentru Sandu si Nina Sturdza au avut cel mai afectuos respect, Virgil si Catul Bogdan, despre care povestea dna Vulcanescu, au fost unchii mei.

Sunt diferente de limbaj, de stil, între cei interogati. Au fost respectate chiar particularitati de pronuntie, pâna si cele gresite (caleasca ? la Daumont cu patru cai, e botezata de cineva „? la domol”, pentru a da un sens numelui strain). Consideratii de spatiu l-au împiedicat pe autor sa foloseasca în întregime materialul adunat de la cca 25 de persoane, deci mai multe decât apar aici. Omisiunile, printre care, uneori, câte un nume nedescifrat, au fost indicate prin puncte de suspensie.

Majoritatea textelor se refera la Bucuresti, dar, pentru coerenta experientei pe care o comunica, au fost mentinute partile privind satul ardelean, exilul rusilor „albi” în Franta, ce a vazut un ofiter român în Uniunea Sovietica si, mai ales, viata armenilor în Turcia (acele pagini fiind singura relatare direct în româneste a genocidului din Cilicia din 1915).

Marturiile culese astfel redau veridic o imagine a orasului multicultural dintr-o epoca de care ne îndepartam rapid. Cum observa unul care, asistând si el la istoria bucuresteana a acelorasi ani, a simtit voluptatea de a povesti, o asemenea explorare în alte vremuri „te face sa întelegi ce extraordinara putere de absorbtie si de integrare si de adaptare a avut aceasta lume.”

Andrei Pippidi, Directorul Institutlui Roman de Istorie Recenta, Bucuresti