Sunt un devorator statornic al istoriilor de familie. Tot citindu-le pe cele scrise de alții, am ajuns să le scriu eu însumi. Ceea ce aducea inițial a hobby a devenit un soi de specializare. Descoperirea care trebuia să se producă în cele din urmă a fost aceea că punctul de plecare, mărturisit sau nu, al acestui gen de epică, oricât de ?ficționalizat? ar fi el, este întotdeauna o realitate istorică. Dar sunt realități ? se întâmplă și asta ? care, redescoperite, devin ele însele fabuloase. Spunem atunci că realitatea bate ficțiunea. Este și cazul extraordinarei cărți Cazabanii, subintitulată ?O cronică de familie?, semnată de dl Eugen Dimitriu, reputat istoric literar și genealogist, care și-a dobândit notorietatea prin câteva lucrări de referință în domeniu. Cartea apare într-un pasaj de gravă criză morală, când valorile autentice sunt excedate de ebuliția parvenitismului mitocan și ignar, a nulităților cu ștaif, a vulgarității, tâmpeniei și amoralismului, în fine, a ?obscenității publice?, după fericita expresie a lui Andrei Pleșu. Importanța unei asemenea apariții stă astfel, în primul rând, în caracterul ei reconfortant și stenic, întrucât se constituie într-o dovadă de necontrazis a existenței, la toate popoarele și în ciuda oricăror aparențe, a unei elite persistente, discrete și tenace, care le asigură supraviețuirea prin vitregia oricăror vremi. 

      Tot iscodind prin scrinuri negre și poduri colbuite, citind ziare îngălbenite, cu marginile roase de șoareci, descifrând documente și epistole așternute cu caligrafii impecabile deprinse încă din școlile primare, contemplând venerabile poze a căror vetustețe e mai elocventă decât orice text, descoperind neașteptate ascendențe și alianțe familiale, am ajuns la convingerea că noosfera -  acel strat de umanitate, inteligență, spiritualitate din componența biosferei, are la rându-i un orizont superior, ultim, pe care, cu un cuvânt creat ad hoc, l-aș numi aristosfera. Folosesc cuvântul fără vreo conotație discriminatorie, a aroganței de castă, ci doar în sensul său strict etimologic, de cel mai bun, accepție pe care o are etimonul său grec aristos. Aristosfera ar fi astfel acea configurație impalpabilă, dar vitală precum ozonul, a marilor familii -  mari prin urmele benefice pe care le lasă în evoluția poporului lor, în științe, arte, economie, politică ș.a.m.d. ? care, în unul sau mai multe puncte în spațiu și timp, intră în conjuncție, devin tangente, alcătuind o veritabilă rețea protectoare care reprezintă, nebănuită, puțin cercetată, structura de rezistență a oricărei națiuni. Mi-am verificat mica teorie pe tărâmul, mai familiar mie, al marilor familii banato-transilvane ? Braniște, Brediceanu, Blaga, Bologa, Buteanu, Dima, Dobrin, Dragomir, Gritta, Ghibu, Hossu, Moisil, Piso, Pușcariu, Rațiu și atâtea încă ? înrudite prin ascendenții lor sau prin alianțele descendenților, dar și intrând de-a lungul timpului în conjuncție cu ramuri ale marilor familii ale Bucovinei, Moldovei, Munteniei, Olteniei, astfel încât figurile ilustre care populează această lume, la noi ca oriunde în alte părți, mai ales când, sfidând parti-pris-urile naționaliste, transcend orice hotar teritorial sau ideologic, se constituie într-un fel de conștiință bună a umanității. Tocmai de aceea orice tentativă de a devoalacu științifică rigoare toate aceste tainice înrudiri, solidarități, relații, corespondențe familiale, mai ales când ea se finalizează în câte o impunătoare monografie, se cuvine salutată și receptată ca încă un argument al vitalității și forței creatoare ale unei națiuni.

         Din păcate, fără a lipsi cu totul, în bibliografia română acest gen de cercetări cu ambiții exhaustive sunt încă rare. Aș aminti ca exemplare pentru diferite perioade, ilustrând totodată resursele și modalitățile cercetării în epocă, Genealogia familiei Novacoviciu de la 1754-1920 de Emilian Novacoviciu, apărută în 1927, în regia autorului, la Oravița. Apoi, doar peste doisprezece ani, în 1939, în cu totul alte condiții și rigori, dr. Teodor Botiș, directorul ?Preparandiei? din Arad, editează la Fundațiile Regale, Monografia familiei Mocioni (?473 p.+35 planșe?), prompt premiată de Academia Română. Un alt important reper în domeniu e situat în 1998, anul apariției la Editura Clusium, deși autorul, Sextil Pușcariu, a început redactarea în anii 30, ducând-o cu intermitențe până la încheierea ei, în 1946. E vorba de impunătorul volum Spița unui neam din Ardeal, apărut grație competentei îngrijiri a regretatei Magdalena Vulpe. În fine, după 1989, reperele cele mai prestigioase le datorăm dlui Eugen Dimitriu care a sporit bibliografia de specialitate cu monografiile Lovineștii (Ed. Spiru Haret, Iași, 2001) și Cazabanii, apărută în 2004, în condiții excepționale la R. A. Monitorul Oficial, prin grija unui distins descendent al familiei, dl Radu Grațian Ghețea, și cu sprijinul Ministerului Francez de Externe și al Ambasadei Franței la București. Cu aproape 600 de pagini, din care peste un sfert sunt iconografie, cu o prefață și un aparat auxiliar de dl Constantin Severin, monografia dlui Eugen Dimitriu este totodată și o piesă rară, de pe acum râvnită de orice bibliofil.

         Dar cine sunt Cazabanii? Răspunsul ar putea adopta tonul fabulatoriu, deși datele pe care se întemeiază sunt atestate strict documentar. Așadar, în orașul-fortăreață Carcassone din sudul Franței, în proximitatea graniței cu Spania, trăia pe la sfârșitul veacului al XVII-lea un negustor pe nume Jean Cazaban. Familia sa era mult mai veche, spița strămoșilor săi urcând până spre veacul al XIII-lea. Jean a fost însă primul Cazaban care s-a remarcat prin (probabil) pregnanța sa civică, astfel încât, la 10 octombrie 1697, Charles d?Hozier, Consilier al Regelui Franței, emite decretul de înnobilare a familiei, învestind-o și cu blazonul de rigoare. Dintre numeroșii descendenți ai lui Jean Cazaban, François, născut în 1810, devine inginer de notorietate. După ce, vreme de zece ani, realizează felurimi de construcții civile pe teritoriul întregii Franțe, din 1884 până în 1853 se stabilește la Alger, unde, odată cu lucrări de mai mică anvergură, proiectează și pune în operă alimentarea cu apă a orașului. Autorul ne spune apoi că, în 1853, François este delegat într-o misiune la Iași pentru a organiza serviciul de telegrafie. Pe scurt acum: recomandat de profesionismul său, François rămâne definitiv aici, iar Cazabanii se vor naturaliza români. Din cele două căsătorii, François a avut șapte băieți și opt fete. Ramurile acestea s-au întins în spațiu și timp, genelor franceze originare adăugându-li-se prin alianțe familiale altele italiene, engleze, germane, austriece, poloneze și, devenind până la urmă dominante, cele autohtone, astfel încât, azi, trunchiul Cazabanilor cu toate ramurile sale colaterale a devenit una dintre cele mai longevive, prolifice și creative familii românești.

         Toate acestea, cu detalii, argumente și dovezi, dl Eugen Dimitriu reușește să le relateze cu farmec și, cu toată informația hiperabundentă, fără a deveni nici o clipă obositor. Un caracter aparte dobândește apoi monografia d-sale în partea a doua, care constă într-un șir de 25 de medalioane ale celor mai notorii membri ai familiei, până la cei mei tineri, aflați azi în plină forță creatoare: Jules Cazaban, actor, Costin, muzician, Theodor, scriitor, Corneliu, inginer, profesor universitar, Ion Irimescu, marele sculptor care ne-a părăsit de curând la 102 ani, Mansi Barberis, compozitoare, Silvia Păun, arhitectă și scriitoare, Gh. Plăcințeanu, medic, Sorana Coroamă-Stanca, regizoare și scriitoare, Dominic Stanca, actor și scriitor, Radu Constantin Coroamă, istoric, Radu Grațian Ghețea, economist, președintele Asociației Române a Băncilor etc. etc. În felul acesta, în cea de a doua parte a ei, monografia Cazabanilor dobândește și alura unui mic dicționar enciclopedic de personalități, cât se poate de util cercetătorilor din varii domenii.

       În fine, înainte de aparatul auxiliar al cărții, dl Eugen Dimitriu introduce sub titlul Amintiri târzii, două superbe epistole primite în timp ce-și elabora lucrarea de la doamna Sorana Coroamă-Stanca. Textele sunt importante nu numai prin noile amănunte și precizări pe care le aduc, ci și emoționante prin calitățile lor literare și implicarea afectivă a autoarei, ea însăși prestigioasă descendentă a Cazabanilor. Sunt totodată aceste două scrisori o atestare concluzivă a alegației pe care dl Constantin Severin, îngrijitorul ediției, o făcea încă din Prefață: ?O trăsătură rar întâlnită în viața unei familii atât de mari este solidaritatea, permanența relațiilor dintre ramuri. Au ținut unii la alții, s-au apărat la nevoie, fiind un exemplu demn de urmat.?

        Acesta ar fi și mesajul cărții. Un mesaj care, de am ști să ni-l asumăm, ar deveni salvator în vremuri de zavistie precum cele pe care le străbatem. Fiindcă monografia dlui Eugen Dimitriu, convocând în paginile ei atâtea generații bogate în personalități polietnice, aglutinate totuși solidar într-o unică patrie cu care, loiale, s-au identificat, se constituie în cele din urmă într-o imagine-eșantion avant la lettre a acelei Europe Unite înspre care aspirăm. Imagine perceptibilă ea însăși ca un oportun mesaj.

__________________________

         Eugen Dimitriu, Cazabanii: o cronică de familie. Ediție îngrijită, Prefață și Indice de nume de Constantin Severin. București. Regia Autonomă ?Monitorul Oficial?. 2004