DRUMUL DIN UMBRA MUNTELUI                

 

Femeia din fața mea merge  pe cărare cu pași mărunți și siguri. O urmez încercând să țin pasul cu ea.  Calcă uniform, piciorul ei pipăie parcă locul, ocolind  gropile  din cale . Nu e nici o ezitare, nici o temere, nici o întârziere  în mișcările ei.

   ?Hai la apă!   Hai! ? Zice cu glas cântat ,din când în când . Și cele patru vaci înșirate una după alta înaintea ei pe cărare se îndreaptă alene către izvor.   ?Hai, Copri, hai Mișca, hai, Doamna, hai!?zice iar femeia  și se-ntoarce  apoi către mine: ?Mi-s dragi ca niște prunci,  ia uită-te la Doamna, are niște ochi ca o fată mare.?Și ,parcă înțelegând vorbele ei, Doamna întoarce către noi o privire mulțumită  , în care se alintă soarele unei după amiezi târzii.       

 

 

BOBEIUL

 

O cheamă  Ileana Cioacă. În sat I se spune Ileana lui Gheorghe al Aurichii. E o femeie  înaltă și subțire , cu chip aspru de munteancă  și  mâini mari  învățate cu munca . Fața  îi e alungită parcă mereu a mirare iar ochii sunt  umbriți de două cute săpate adânc  pe fruntea înaltă . E multă liniște în privirea ei și multă înțelepciune în vobele pe care le spune cumpătat, fără grabă și fără patimă, c-un fel de resemnare  în glas.

?? Am avut o viață grea, doamnă dragă, nu-I ușor să trăiești aici, la munte.   M-am născut  în Bobei acum șaptezeci  de ani, pe la sfârșitul verii, în familia lui Ion Florescu. Bobeiul  e un loc ascuns între dealurile ce se rup din  Piatra Craiului, la capătul satului Sirnea. Acolo  era așezată  casa părintească și târla de oi.  În Bobei aveam puțini  vecini, dar nu stateau nici ei prea aproape de noi, eram vecini de dealuri : Nae al Vatafului, Neculaie Chițu, Moise Rădutoiu și Ioan Idor. Ăstia erau toti, in rest, stanci, padure si poieni. Acolo am copilarit si am trait pana m-am maritat. Tata avea cam o sută  de oi și pentru vara cumpara , adică lua în arendă,   muntele Pleașa Șperlii de la preoteasa Enescu din Peștera. Dimineata se ducea cu oile si vacile la pașune cătră munte și seara venea cu ele acasa și atunci casa devenea stână. Tata mulgea oile, mama inchega laptele și facea branza ,cașul , urda și noi, eu și sora mea Aurelia ,ajutam cum puteam. Apoi oile se culcau in jurul casei și noi cu bunica Obadoaia , care ne spunea povești.  Cand eram cuminti, bunica  ne facea cocorada din mălai, ceapa, apa și zahar și la urma o cocea pe plita. Era sarbatoare cand ne facea sarmale de post cu mitărci sau colarizi fierți in lapte. Ne lasa sa ne jucam pe unde voiam numai catre drum nu aveam voie sa o luam. ?Aveti vreme sa ajungeti si pe el?, ne spunea ea si ne aducea de pe carare in curte. ?O sa va saturați de el! Mânca-l-ar focul de drum, ca nu se mai gata niciodata!?

 

 

POVEȘTI  DIN SATUL DE DEMULT

 

Drumul din Bobei  către sat  urcă și coboară pe vechea cale a oilor. Până la școala din centru sunt câteva dealuri și câteva văi pe care Ileana și sora ei le străbăteau de două ori pe zi, iarna de cele mai multe ori pe schiuri . ?? N-am  putut face mai mult de trei clase, deși mi-a plăcut să învăț . Stăteam prea departe de școală, se pierdea multă vreme pe drum, iar acasă erau multe de făcut, gospodăria era mare, treburile nu se mai gătau , cine să le dea de capăt la toate? Nici nu se punea mare preț atunci pe școală aici în vârful muntelui, mai ales la fete. Fata trebuia să știe să țină casa, să mulgă vacile,să închege laptele, să toarcă lâna.  Astea erau grijile femeii aici în sat, nu altele.

Pe vremuri , satul  avea peste o mie de suflete. Acuma s-au împuținat, dacă mai sunt vreo o sută cincizeci de fumuri, cu văduve cu tot. Casele erau împrăștiate  pe Culmea Armăsarului, prin Valea Coacăzii, în Valea Ulmului, pe Culmea Miticilor ori în Poiana lui Lungoci.  Puține case erau  de-a lungul drumului. Cele mai multe, adunate câte două,trei,  stăteau ascunse prin văile apărate de bătaia tăioasă a Gherlanului, ori a Pietrarului, vânturile  ce-aduc cețurile și ninsoarea dinspre Piatră . Viața nu e ușoară aici în umbra muntelui.  De muntele ăsta nu scăpăm niciodatăî, nici în cimitir. Și acolo ne pune tot cu fața către el.  Toată viața noastră ?I condusă după munte. Ce să facem? Dimineața ne sculăm și  ne uităm către munte. După cum e lumina, după cum se-adună norii știm ce zi vine,  bună de coasă, ori numai de prășit, bună de spălat lâna , ori  rea, de stat in casă. Iarna-I mai greu , că ține câteodată din octombrie până-n aprilie, mai . Când prin alte părți  înfloresc pomii , noi mai avem încă zăpada mieilor. Si vacile ies târziu în munte, numai pe la mijlocul lui mai .