Prezentând în nr. 47 al Românie literare romanul epistolar Emil Cioran - Friedgard Thoma, apărut recent în Germania, promiteam un interviu cu Friedgard Thoma. Mă tin acum de cuvânt.
    Apropierea de autoarea acestui inedit roman epistolar s-a făcut, empatic, firesc, într-o seară de sfîrsit de noiembrie cînd printr-o convorbire telefonică prealabilă, am stabilit să ne întîlnim în locuinta ei situată într-o zonă rezidentială din Köln. Drumul nu a fost lipsit de peripetii. Desi am fost prevenită asupra unor trucuri de care trebuia să uzez pentru a nu ajunge printr-o scurtă si gresită cotitură a masinii, direct pe podul care ne purta pe celălalt mal al Rinului, în loc să ne înscrie pe traseul care ne-ar fi dus nu fără serpuiri, la adresa cuvenită, eroarea aproape inevitabilă s-a produs. Si odată cu ea, întîrzierea cu vreo 20 de minute fată de ora stabilită. Gratie telefonului mobil, am putut comunica această cu totul nedorită " abatere " de la traseu si de la program. Vocea puternică si modulată, caldă a celei care îl încîntase si pe Cioran, făcîndu-l să se bucure de binefacerile telefonului (pe care altminteri îl detesta) m-a linistit. Cînd am ajuns, eram deja asteptată "la fereastra" deschisă, desi seara era rece si ploioasă. O siluetă delicată, ochi vii, de culoarea chihlimbarului, o privire jucăusă, directă, dar totusi iscoditoare, un rîs generos - într-un cuvînt o femeie frumoasă, fermecătoare m-a întîmpinat. Fiind împreună cu sotul care m-a condus la aproape "inaccesibila adresă", am fost imediat poftiti în casă, invitati la un ceai. O usoară undă de emotie plutea în aer, de ambele părti. S-a spulberat însă deîndată ce Emil Cioran a fost adus în discutie. Am putut vedea manuscrisele scrisorilor: răsfoindu-le cu delicatete autoarea mi-a spus "uitati viu, parcă ieri le-am primit. Cînd le recitesc, el este ca si viu". Un concert de pian asupra căruia nu m-am concentrat deloc, se auzea discret dintr-o altă încăpere, readucînd-mi în memorie faptul că si scrisorile poartă din cînd în cînd amprenta pasiunii muzicale a celor doi protagonisti ai romanului. Ne-am asezat apoi la o mare masă rotundă, în dreptul unei ferestre, într-o vastă cameră ai cărei pereti erau acoperiti de rafturi pline cu cărti si de tablouri (fostul sot al autoarei, este pictor si profesor universitar de filozofie). Am deschis microfonul si am început dialogul pe marginea unei corespondente - a cărei traducere în limba română este pe cît de urgentă pe atît de iminentă. Din cîte am aflat, două edituri din România si-au manifestat deja interesul fată de această pe cît de neasteptată pe atît de emotionantă carte.
    Rodica Binder: Corespondenta pe care timp de cîtiva ani ati întretinut-o cu Emil Cioran a fost publicată si ea este însotită de comentarii, precizări si descrieri ale împrejurărilor în care au fost redactate, expediate si primite scrisorile. Doamnă Friedgard Thoma, ce v-a determinat să publicati această corespondentă, cu un marcat caracter intim si ideatic, în acelasi timp?
    Friedgard Thoma: Există mai multe motive. La început, un prieten - profesorul Ulrich Horstmann(*, autorul cărtii „Untier" mi-a spus: " Tu trebuie într-o bună zi să scrii această istorie". Am ezitat fiindcă mi-am spus că nu-mi este îngăduit sub nici motiv să fac asa ceva cît timp partenera de viată a lui Emil Cioran, Simone Boue, trăieste încă si cum speram că va mai trăi încă multă vreme nu am crezut că această carte va mai putea fi publicată vreodată. Dar, atunci cînd moartea ei a survenit subit, mi-a venit totusi ideea de a edita acest schimb de scrisori împreună cu istoria relatiei noastre fiindcă eu cred că în această relatie există ceva paradigmatic. As putea spune că această iubire, care a fost imposibilă de fapt, amintea de acele întîmplări omenesti care par a avea un caracter mitic. Un bărbat în vîrstă si o femeie tînără, plină de asteptări - iată o combinatie demnă de o "naratiune" pe care am realizat-o legînd scrisorile de povestea întîlnirilor noastre.
    Scrisorile contin ele însele, adesea în cuprinsul lor, povestea unor întîmplări pe care le completati apoi prin descrieri, prin comentarii „la obiect" prin unele precizări. în scrisorile sale, Cioran este apoape acelasi pe care-l cunoastem din aforismele sale, desigur cu unele exceptii. Fiind profesoară de filozofie, v-ati putut imediat da seama de acele pasaje care nu fac parte din ceea ce s-ar putea numi „gîndurile cioraniene"...
    Mă miră putin faptul că întrevedeti în aceste scrisori o asemănare cu aforismele. Eu nu le-am receptat ca atare. Ce-i drept, se întîmplă însă, din cînd în cînd, ca Cioran - neputîndu-si realiza idealul unei relatii amoroase intensive - să recadă în melancolie si tristete... Dar, la începutul relatiei noastre, el rămîne cantonat în cotidian si nu-si exprimă chiar foarte poetic, idealul său de iubire. Cred asadar că Cioran se prezintă în corespondenta noastră altfel decît îl cunoastem din lectura aforismelor sale...
    
    Insist totusi pentru că mi se pare că scrisorile contin o multime de enunturi apodictice, de asertiuni specific cioraniene, care se întipăresc în memoria cititorului acestui inedit volum.In acest sens am si avansat ideea unei asemănări, desigur partiale, a unor fragmente din scrisori, cu celebrele aforisme. Si vedeti, astfel am ajuns si la situatia oarecum paradoxală a relatiei dumneavoastră cu Cioran pe care l-ati cunoscut ca om, în ipostaza sa „particulară, privată" adresîndu-i-vă însă, deja în prima scrisoare, de pe pozitiile filozofiei. A existat un contrast puternic între fata umană si cea „auctorială" a lui Emil Cioran?
    Da, si încerc chiar la începutul cărtii mele să descriu acest contrast. Cioran evolua mult prea vădit în registrul anecdotic al conversatiei noastre, vorbindu-mi de pretul chiriei,de salariile profesorilor si nu părea prea interesat să mi se adreseze în termenii în care eu îl cunosteam, din lectura aforismelor si în care doream să-l aud! Trebuia mereu să-l readuc la acel nivel... L-am întrebat de pildă care este conceptul său despre divinitate si el mi-a dat un răspuns minunat (nu stiu dacă era într-adevăr un aforism): "Dumnezeu este o entitate nominabilă doar în monologul celui însingurat". Erau sintagme miraculoase, era ceea ce asteptam, dar ele erau rare si sunt tentată să spun că trebuia (rîde) să dau o mînă de ajutor pentru a le putea auzi. Fiindcă altminteri îmi vorbea de grijile zilnice.
    
    Nu credeti cumva că atunci cînd cunoastem un autor doar din cărtile sale înclinăm, cînd avem sansa de a-l întîlni în carne si oase, să proiectăm asupra imaginii sale reale, impresiile pe care ni le-a lăsat lectura operei? Si în această ordine de idei as vrea să stiu dacă pentru dumneavoastră faptul de
a-l fi cunoscut personal si intim pe Emil Cioran, a însemnat o deceptie, o binefacere sau a fost doar o relatie melancolică, lipsită de viitor?
    Grozav! Aveti dreptate în fiecare din cele trei supozitii!Fiecare din aceste trei aspecte sunt adecvate la real... La început a fost o anumită dezamăgire, dar după aceea o mare sansă si privită în ansamblu, relatia noastră a fost o experientă plină de melancolie.
    
    Relatia pe care ati avut-o cu Cioran pare a avea ceva romanesc în ea. La începutul discutiei noastre ati enuntat caracterul ei paradigmatic pe care l-as preciza si în termenii următori: spiritul care se îndrăgosteste de frumusetea trecătoare a lumii, cel dintîi termen fiind întrupat de bătrînul filozof, cărturar, savant, erudit, cel de-al doilea, cel mai adesea, de o frumoasă si tînără femeie. în ceea ce vă priveste ati fost interesată în stabilirea unui contact pur intelectual cu Cioran.în realitate el nu pare a fi corespuns întru totul asteptărilor dumneavoastră.
    Da, asa este. Cu certitudine. Revenind acum la cel de-al doilea aspect, cel al asteptărilor mele intelectuale, situatia devine mai complicată. În scrisoarea pe care în carte am numit-o "Scrisoarea de Pasti" Ciroan afirmă că în principiu nu întretine cu femeile intelectuale relatii erotice dar că în cazul meu, ar prefera să discute despre Lenz (...) în pat! Desigur că această afirmatie m-a flatat, în cele din urmă s-a întîmplat că nu a mai dorit să vorbească despre Lenz în pat (rîde). în fond, în relatia pe care a avut-o cu mine, a vrut să fie franc si lipsit de pretentii. Eu însă nu am putut să suport asa ceva, nu eram obisnuită cu astfel de situatii si doream ca el să fie foarte exigent, a trebuit chiar să-l constrîng si nu stiu dacă acest lucru i-a făcut plăcere.
    
    "Constrîngerea" la care l-ati supus este si ea expresia asteptărilor dumneavoastră fată de contactul personal cu Emil Cioran, în urma lecturii scrierilor sale. Dar care a fost originea fortei de atractie pe care el a exercitat-o asupra spiritului unei foarte tinere femei? Prin ce au actionat textele lui asupra dumneavoastră încît să vă determine să-i adresati o scrisoare, să vă întîlniti apoi, să întretineti si o relatie epistolară de-a lungul mai multor ani, cu Cioran ?
    Da, numai că pe-atunci nu mai eram nici eu chiar foarte tînără, aveam vreo 35 de ani si un băiat de zece ani - iată un lucru care trebuie amintit fiindcă nu m-am comportat aidoma unei fete foarte tinere. Aveam o oarecare experientă de viată ...
    
    ...desigur, dar în comparatie cu bătrînul filozof ...
    Da, (rîde) ... Să revin însă la întrebarea pe care mi-ati pus-o. Ceea ce m-a fascinat de la început a fost felul său de a încălca toate tabuurile în aforismele sale printr-un demers pe care francezii îl numesc atît de frumos „a rebours". Scria de pildă că o cultură care începe odată cu construirea de catedrale este condamnată să sfîrsească în hermetismul schizofreniei: un enunt care era provocator, era agresiv, era strălucit formulat; sau altul: scepticismul nu ar fi decît eleganta spaimei... Cine altcineva decît el putea afla astfel de formulări miraculoase. în cele din urmă este indiferent dacă aforismele lui erau sau nu adevărate. Nici nu are rost să ne punem această problemă.Ele există, ele sunt ceea ce sunt si ele sunt, pe deasupra, strălucite. Totusi el a scris si unele aforisme dotate cu o mare fortă poetică, cum este de pildă aforismul castanei: noaptea, el se plimbă prin Luxembourg ; la picioare îi cade o castană care se pocneste si ecoul stîrnit în spirit de zgomotul desprinderii, iesirii fructului din coajă, această întîmplare cu totul minoră care nu avea legătură cu nimic, îl cufundă într-o stare de miracol, în betia faptului împlinit ca si cînd nu ar mai exista întrebări ci doar răspunsuri - după care, pragamtic, ironic aproape, conchide că astfel s-a decis să-si continue plimbarea. Ei bine, am fost pur si simplu încîntată.
    
    în paginile cărtii dumneavoastră se poate citi că „erati femeia care ar fi trebuit să scrie o carte despre Cioran" - o formulă de prezentare si identificare. Ati scris desigur o carte - tîrzie, integrînd corespondenta pe care ati întretinut-o cu filozoful, într-o povestire. Dar în afară de această carte, ati mai redactat vreun studiu filozofic despre Cioran, un volum?
    Nu, am avut dintotdeauna intentia de a mă plasa preponderent în domeniul beletristicii.Doream să fac fată si unei anumite exigente estetice prin această carte si sper că am reusit, spre sfîrsitul volumului, în episodul plimbării noastre prin cimitirul Montparnasse unde Cioran se aflase în căutarea propriului său loc al odihnei de veci, pregătit din timp de Simone.
    
    Cartea, asa cum se prezintă ea cititorului, se situează la jumătate de drum între beletristică si documentaristică (dacă sub acest concept putem plasa si corespondenta, ca tip de comunicare paraliterară foarte apreciat azi si din motive voyeuriste, prin atractia pe care o exercită viata intimă a marilor personalităti asupra publicului larg). în măsura în care aceste personalităti sunt masculine, femeile care posedă scrisorile, mărturiile unei legături amoroase, deschid portite spre zonele mai putin accesibile ale existentei „monstrilor sacri". Credeti că publicarea corespondentei Dumneavoastră cu Emil Cioran poate zgîria suprafata netedă a mitului său, că există voci care se opun dezvăluirilor continute în scrisori?
    Da, există voci ale unor persoane care în măsura în care se cred păstrătorii „Sfîntului Graal", tind să-l trateze pe Cioran ca si cum el ar fi un Buda a cărui operă nu poate fi decît slujită, adulată. Eu sunt de cu totul altă părere. Eu cred că tocmai contururile contradictorii ale personalitătii sale - de altfel termenul de contur contradictoriu există în chiar unul din aforismele sale - nu au nimic de-a face cu vreo zgîrietură ci dimpotrivă, ne fac să-l îndrăgim pe Cioran. Sper că am reusit să relev în cartea mea că tocmai acele trăsături ale firii sau comportamentului său, care-mi pricinuiau uneori mici supărări, făceau parte din persoana lui, din felul lui de a se face iubit.
    
    La sfîrsitul volumului îi faceti lui Cioran un repros foarte fin desi poate neintentionat: acela de a nu fi putut în cele din urmă să-si aplice propria teorie a sinuciderii exact cînd decrepitudinea si dependenta de ceilalti, pe care le detesta atît - începuseră să se manifeste. Pe parcursul cărtii ati fost de altfel destul de severă cu Cioran. Ati afirmat că ati dorit să-l fortati în relatia pe care ati avut-o, să rămînă la nivelul filozofic si ideatic al conversatiei. Considerati asadar acum că acest final al cărtii ar putea fi într-adevăr un repros?
    Da, dacă privim lucrurile de foarte departe, da. Această frază finală - în care afirm că este foarte posibil ca viata să nu fie usoară dar că moartea ar fi putut fi, dacă decizia sinuciderii ar fi fost luată - este un enunt disperat. Fiindcă în ceasul cel de pe urmă suntem totusi incapabili să facem ceea ce am propovăduit o viată întreagă. Si totusi partea finală a cărtii contine si un repros adresat tuturor acelor scriitori si filozofi care în viată nu se conformează cîtusi de putin crezurilor proclamate în operă. În acest caz Heidegger este la fel de vizat ca Cioran... Dar cred că este mai bine să-i lăsăm sfîrsitului cărtii un anumit grad de imponderabilitate, de poeticitate si melancolie. Asadar nu este vorba de un repros dar cine doreste să vadă lucrurile altfel, este liber să o facă.
    
    În ceea ce-l priveste pe Cioran el a avut un comportament care a contravenit propriilor sale precepte. Apologetul singurătătii, al melancoliei si disperării a fost în viata de zi cu zi, un om monden. Cum ati perceput dumneavoastră acest contrast?
    Nu stiu exact ce acceptiune acordati termenului de monden. Pot să vă spun însă că îsi cumpăra hainele din prăvăliile de „second hand". Nu era un monden în sensul deplin al termenului, era însă foarte iubitor de viată. De altfel nici nu a trăit singur: a avut o minunată parteneră de viată, o femeie foarte frumoasă care în baza titlului ei stiintific de „agreg?e" beneficia si de un salariu foarte bun, putîndu-l astfel întretine si pe Cioran. Numai că, ori de cîte ori se anunta un interviu, trebuia creată impresia că el trăieste „singur" si acest neadevăr i l-am reprosat mereu desi Simone spunea că de fapt totul este în ordine. Eu însă nu mi-am putut da seama pe deplin dacă ea era convinsă că „totul era în ordine"... Oricum, Cioran a fost un bărbat căruia i-a plăcut mult să rîdă, care a tinut la viată, care a iubit femeile si care a avut parte de femei frumoase (rîde).
    
    Da, scrisorile pe care vi le-a adresat atestă spusele dumneavoastră. Există în unele dintre scrisori pasaje de mare intensitate erotică. Dar să ne oprim deocamdată la relatia contradictorie pe care o avea cu România: o relatie de ură si iubire în acelasi timp continută în fragmentele unor scrisori - de pildă în cea despre sosirea fratelui său din tară, la Paris, sau despre limba maternă pe care nu avea plăcerea să o vorbească. în ce proportii v-a fost accesibilă imaginea pe care Cioran o avea despre tara sa?
    Mi-am putut da seama că a avut o copilărie foarte fericită si pornind de la acest simplu fapt sunt convinsă că în sufletul său tinea foarte mult la patria lui. Dar asa cum se întîmplă adesea în viată, o mare iubire, odată stinsă, devine obiectul unor dezavuări. Am avut senzatia că nu si-a luat în serios refuzul de a mai vorbi româneste. Cînd fratele său a sosit la Paris si a putut vorbi cu el din nou româneste, au revenit deodată la suprafată toate acele sentimente si amintiri care fuseseră refulate: amintiri din copilărie dar si cele legate de rătăcirile lui politice din tinerete. Cine stie ce rol au detinut toate acestea în memoria sa pentru a-l face să exclame din cînd în cînd „Uf, acum nu mai vreau să vorbesc româneste!". Cred că si-a iubit tara, că a refulat totusi o serie de amintiri legate de ea cu care ulterior, nu a mai dorit să fie confruntat.
    Ati afirmat în cartea dumneavoastră că nu ati primit din partea lui Cioran nici un fel de detalii, de informatii despre rătăcirile politice ale tineretii sale în România, despre relatiile cu Garda de Fier. El nu v-a vorbit despre toate acestea dar în mai multe interviuri acordate presei franceze republicate în volumul bilingv „Mon Pays", apărut în 1996 la editurile Gallimard/Humanitas, el a făcut mărturisiri despre acea perioadă.
    Da, dar odată cînd i-am adresat din nou o întrebare despre Garda de Fier a fost enigmatic si nu mi-a povestit nimic nici despre Berlin unde s-a aflat ca bursier al Universitătii Humboldt si unde, pe Fasanenstrasse, la „Literaturhaus" a fost găsit permisul lui de student. La fel de putin mi-a povestit si despre o altă călătorie a lui, în 1940, în România. Aflu despre ea abia acum din lectura unor reviste germane de specialitate...
    
    Să revenim acum la romanul dumneavoastră epistolar - fiindcă totusi, cartea este si romanul unei relatii, există în paginile ei un „crescendo" al intensitătii amoroase care apoi, încet încet, se stinge, cu aceeasi tristete si melancolie pe care o au zilele toamnei în care ne aflăm acum... înainte însă ca scrisorile să se rărească a survenit o cotitură în relatia dumneavoastră - mai ales în cursul si în urma vacantei petrecută la Soglio. Cum percepeti acum acea ruptură, sensibilitatea de care Cioran a dat dovadă?
    Ruptura a survenit cînd am făcut cunostintă cu Simone Boue, partenera sa de viată. Ne-am simpatizat din prima clipă si deodată era clar că nu voi mai putea scrie epistole confidentiale si secrete, că episodul prim al relatiei mele cu Cioran apartinea deja trecutului. Nu am dorit de altfel să ridic la un nivel sexual relatia noastră dar dacă totusi, aceasta s-a întîmplat, a fost si fiindcă Cioran căzuse de la început pradă unei asemenea obsesii încît eu am crezut că trebuie să-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lăsat să înteleagă fără echivoc că nu-l mai pretuiam din această pricină dimpotrivă eram chiar furioasă că m-a pus în situatia de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem să se întîmple... Asa încît a fost minunat că am putut-o cunoaste pe Simone si că fără a-l jigni pe Cioran, puteam avea si un motiv de a nu mai continua nici într-un caz să actionez în spatele ei.
    Pe plicul portocaliu al unei scrisori datate 27.10.1992, scrisă de Simone, Cioran adaugă sub numele expeditoarei următoarea propozitie „ Existati în inima mea" ...
    Da, continui să exist, să fiu prezentă în inima lui si aceasta mi se pare cu atît mai frumos cu cît, de fapt, între mine si Cioran atunci nu mai exista de fapt decît o prietenie...
    
    La capătul acestui episod din carte, precizati că acele cuvinte scrise de Cioran pe plicul portocaliu sunt astăzi aproape sterse de anii care au trecut, dar numai aproape si nu complet. Cartea pe care ati scris-o despre această iubire si prietenie este gata, se află în librării si îsi urmează propriul ei destin care continuă să vă implice..Ati primit deja scrisori din partea cititorilor... Credeti că o astfel de carte poate deschide cititorilor apetitul, le poate alimenta dorinta de a cunoaste opera lui Emil Cioran accesibilă doar unui cerc mai restrîns de interesati si initiati aici în Germania?
    Fireste! Am prieteni despre care as putea spune că nu sunt deloc intelectuali în sensul adevărat al cuvîntului - cărora cartea le-a plăcut foarte mult si le-a trezit interesul fată de Cioran. Datorită acestui interes resimtit si de cei mai putin înclinati spre filozofie cartea a ajuns la editura Weidle, desi manuscrisul interesase si unele edituri mari. Dar din pricina unor temeri ca si a unor amenintări pornite de la Paris, din cercurile acelor adulatori ai „mitului Cioran", marile edituri s-au retras .
    
    Cartea îsi va continua însă drumul prin traducerea ei în România. Ea este mărturia ultimei mari iubiri a lui Cioran, cîtă vreme nu vor apărea si alte scrisori, din partea unor alte admiratoare ale operei lui
    Nu, nu este cazul (rîde).
    
    Ce alte planuri literare aveti legate de Emil Cioran ?
    Mai întîi trebuie să avem grijă ca să nu survină neplăceri de la Paris. Scriu un roman în a cărui a treia parte voi integra adevărata poveste pe care aici în volumul de corespondentă, nu am evocat-o, fiindcă întîmplările s-au petrecut dincolo de scrisori.
    
     Nu putem fi decît foarte curiosi.
    
Interviu de
Rodica Binder
--------------------------------------------------------------------------------
    * Ulrich Horstmann, cel care a îndemnat-o pe Friedgard Thoma să scrie acest roman epistolar, este autorul mai multor eseuri, cărti de filozofie, culegeri de aforisme, romane, piese de teatru. Laureat al pemiului literar Kleist, Ulrich Horstmann, literat si filolog, este profesor la Institutul de anglistică si americanistică al Universitătii din Giessen. El a fost în repetate rînduri invitatul unor emisiuni la radio si televiziunea germană. El este între altele autorul renumitului eseu "Das Untier. Konturen einer Philosophie der Menschenflucht" (termenul de "Untier" fiind aproape intraductibil, mă rezum să precizez că suntem confruntati cu o metaforă a dezumanizării - asa cum partea a doua a titlului eseului indică de altfel în termeni aproape explicativi: "Contururile unei filozofii a dezumanizării.) Horstmann se autodefineste ca un adversar rationalist al unei perspective optimiste asupra lumii.
--------------------------------------------------------------------------------
     N.B. Interviurile seamănă cu acele fotografii instantanee dar unice pe care ti-este îngăduit să le faci. La developare îti dai seama că poate unghiul, lumina, depărtarea sau apropierea de model, ar fi putut fi altele. Mai bune, mai putin bune? Se întîmplă ca după ce am închis microfonul, interlocutorul să fie dintr-o dată dispus să facă si mărturisiri nesperate. Friedgard Thoma a revenit însă si după ce practic interviul fusese încheiat, asupra unor teme si idei ale cărtii, ale amintirilor pe care i le-a lăsat relatia avută cu Emil Cioran. Am răsfoit împreună paginile romanului, am comentat unele pasaje, am discutat desprea aventura editorială a acestei cărti, programată să apară la o mare editură germană care s-a retras însă dintr-un contract deja onorat, de teama reactiilor casei Gallimard, care posedă drepturile de proprietate asupra scrierilor lui Emil Cioran. Mica editură Weidle, asumîndu-si riscul publicării acestei corespondente, redactată în original, în germană, de Emil Cioran si Friedgard Thoma, nu avea cum să fie scutită de avertismentele care s-au făcut imediat auzite de la Paris, dar care au rămas pînă acum, din fericire, lipsite de consecinte juridice. Destinul acestui roman senzational, nesperat, nu este asadar lipsit de o trenă de peripetii care ne trimit cu gîndul la grijile mărunte ce-l măcinau pe Emil Cioran la începutul relatiei sale cu Friedgard Thoma, tînăra profesoară sosită de la Köln la Paris să discute de fapt, despre aforisme si filozofie, cu autorul silogismelor amărăciunii, al tratatului de descompunere...scrieri care în mod paradoxal i-au inspirat admiratoarei, si nu numai ei optimism si încredere.