O.G.: Se pare că nu putem evada din propria noastră matrice...
    I.P.:Ajungem cu greu acolo... eu, cel putin... la 54 de ani, pentru ca la 90 să închei ciclul Vlasinilor, destinul a vrut asa si nu altfel, si din nou nu-mi aduc aminte decît usurinta cu care am scris.
    O.G.: Aproape că ne lăsăm scrisi...
    I.P.:
Da, da... lucrăm romanul si el ne lucrează pe noi... bine spus!
    O.G.: Ati avut vreun model... un scriitor preferat care să vă...
    I.P.:
A, nu! Citeam tot ce se poate citi, fără discernămînt... Tot ce-mi cădea în mînă... neorganizat. Cînd am mers la Lovinescu el m-a întrebat destul de sever: "Si ce cititi?" Si eu i-am răspuns, ce catastrofă! că-l citesc pe Dessila, si el a rămas tablou, nu-i venea să creadă, m-a si pus la insectar... Noroc că după două secunde am adăugat... si Doamna Bengescu... ochii i-au licărit într-un fel anume... crescusem, era mai bine... Citeam si literatură străină, ce se traducea curent... La Lovinescu mi-am corectat si cultivat gusturile...
    O.G.: Nu mai Dumneavoastră... Si critica, critica v-a întîmpinat...
    I.P.:
S-a scris întotdeauna putin dar extrem de calificat... au fost nume sonore, mai ales la Vlasini. Mi-a fost însă suficientă aprecierea si pretuirea lui Lovinescu.
    O.G.: La experienta Dumneavoastră, ce le-ati spune tinerilor scriitori?
    I.P.:
Întîi trebuie să se asculte pe ei însisi, pornirile lor lăuntrice, să se exprime, în consecintă, cît mai personal,... dacă au un mesaj anume de transmis... dacă au har, nu? Cine nu-si poartă steagul si se abate din drumul lui, n-are talent si nu-i nici o pierdere dacă tace... Adică nici n-a existat...
    O.G.: Experimentele... post-modernismul... post-post si asa mai departe...
    I.P.:
Toate trec si Tolstoi rămîne.
    O.G.: Ati publicat cîteva pagini memorialistice în revista "Ateneu". Sînteti în putere să le continuati? Ne interesează pe toti...
    I.P.:
Îl apreciez foarte mult pe Domnul Sergiu Adam pentru că mi-a "comandat" să-mi aduc aminte... Si nu numai pe el... Am scris c-o plăcere nemaipomenită... dar m-am îmbolnăvit. Eu nu mai am voie să scormonesc... eu nu mai stiu să mai scriu... eu nu mai pot nici să mă semnez... Nu vedeti? Abia învăt să merg, ca un copil...
    O.G.: Dar să dictati cuiva...
    I.P.:
Nu, nu mai pot, eu trebuie să văd cuvîntul scris de mine si asta acum e imposibil... bătrînetea face congestii cerebrale... rememorarea mea e lăuntrică, se exteriorizează greu... Dialogul însă mă incită si-mi face plăcere, asa că nu vă întrerupeti...
    O.G.: Mai aveti pagini nepublicate, manuscrise ?
    I.P.:
Or mai fi cîteva... neimportante... n-as vrea să repet ceea ce am mai spus cîndva. Ajunge! E suficient. Desi...
    O.G.: Desi?
    I.P.:
Desi am niste iluminări... brusc îmi aduc aminte unele fragmente... desi recuperez lucruri definitiv pierdute... un gest semnificativ, un cuvînt pus la locul lui, o replică... dar trebuie să fiu stimulată... cum s-a întîmplat cu doi ani în urmă la Tescani, la Colocviile Rebreanu... parcă reeditam viata de altădată cu auditoriul acela select, cu ambianta aceea elevată...
    O.G.: Timp de două ore ne-ati vorbit continuu, cu o precizie de ceasornic despre...
    I.P.:
Tot despre Lovinescu si "Zburătorul", nu-i asa? Fac ce fac si tot acolo mă întorc, acolo a fost viata mea, calea mea...
    O.G.: Ati fost cochetă, admirabilă, spontană, sinceră, imprevizibilă, fascinantă...
    I.P.:
Oo, vă multumesc, Domnule Genaru...
    O.G.: Păcat, mare păcat că n-am înregistrat totul...
    I.P.:
Probabil că asta rămîne ca o pecete a vietii mele... acesta este coridorul pe care am mers. Elementul principal al vietii mele a constat în pătrunderea cu orice pret în mediile literare selecte... Mi-a plăcut să descriu, să povestesc... numai asa simteam că trăiesc. Textul meu comunică si starea în care a fost scris. Asa este.
    O.G.: Mereu vă întoarceti la Lovinescu...
    I.P.:
Da, da... Si la copilăria mea care a fost fantastică... si ea m-a marcat... initierea în viată... matricea despre care vorbeati mai înainte... ea este totul. Acolo, în Ardeal...