O.G.: Vă amintiti copilăria? După opt decenii?
I.P.:Bineînteles... atît de clar... fratii mei, ambianta, parcă îmi suflă din spate în pînzele întinse si tot mă duc... Aveam 10, 11 ani cînd a venit o mătusă de-a mea din regat... a desfăcut gazeta... văd urmele de grăsime, untura scoverzilor împachetate... hîrtia impregnată... Ce uimitor, nu? Stiti ce sînt scoverzile...
O.G.: ...puterea de evocare a mirosurilor...
I.P.:Ca la Proust... Pînă la 9 ani eu am făcut scoală ungurească... apoi a venit România Mare, lucrurile s-au schimbat, am intrat în evul de glorie românească... pînă atunci nu auzisem de Eminescu... Aveam 20 de ani cînd am picat la Bucuresti, ardeleancă sadea, pînă atunci iesisem doar la Cluj, la studii, si niciodată singură...
O.G.: Probabil cu...
I.P.:...mama. Ea a fost umbra mea. Despre Bucuresti doar auzisem, citisem. Eu am trăit într-o stare patriotică ardelenească specifică pe-acolo... nu si în regat.
O.G.: Si cum vi s-au părut a fi Bucurestii?
I.P.:Ceva de pe altă lume. Pestritimea din Gara de Nord m-a speriat... olteni cu cobilita... vorbărie multă... gîlceavă... smecherie... bragă... si iaurt... Balcanismul ăsta nu m-a atins fiindcă m-am măritat repede, am făcut un copil si apoi am călătorit prin toată Europa cu sotul meu... Spania, Franta, Italia, Austria si chiar în Egipt... eram primiti în cercurile cele mai înalte... unul, regele Faruh, de-abia se însura, a dat un banchet, am fost invitati si prezentati Curtii... Sotul meu era un fel de expert guvernamental... uite că n-as putea spune ce anume făcea... Si stii de ce? Fiindcă nu se leagă de literatură...
O.G.: Dar poezii n-ati scris, Doamnă Ioana? Măcar asa...
I.P.:Ba da. Am scris una, după ce am bolit la Paris... si după aia n-am mai putut scrie nici una în saptezeci de ani. Pentru că am fost o epică... Cărtile mele sînt groase, n-am stiut niciodată cît de groase pot fi... Eu nici de tipărirea lor nu prea mă îngrijeam, lăsam manuscrisul la editură si gata. Ba mă căutau si pe acasă editorii... Tin minte cu Vlasinii, prima din serie, mă pomenesc că editorul îmi face o vizită, manuscrisul era acceptat si lăudat nu însă si finalul cu haiduci, nu prea mergea după capul lor... Mi-a cerut să-l schimb dar eu habar n-aveam de economia lor politică, asta prin '63... cică as fi atemporală... în afara istoriei. Un an întreg am muncit la finalul ăla... eu scrisesem cartea după cum mi-o dictaseră strămosii... V-am spus chiar la început: singura dată cînd am modificat ceva...
O.G.: După '44 ati scris si literatură pentru copii... asta ca să evitati rigorile cenzurii?
I.P.:Mi s-a comunicat că si Arghezi a început să scrie pentru copii si uite că si eu am scris cîteva cărti... si am avut succes... Însă după 23 august viata mi s-a întors pe dos. Am pierdut reperele. Material ne-am descurcat... însă oamenii, agresiunea din toate părtile... mă simteam rătăcită... oarbă... Cred că n-am priceput niciodată ce vor cu... aia... realismul lor socialist... un produs contrafăcut, o minciună, dragul meu domn... ceva atît de fals... Ori eu... mie să nu-mi dicteze nimeni ce si cum să scriu... eu mă consideram unealta harului... pentru mine autonomia esteticului este...
O.G.: Din nou vă întoarceti la...
I.P.:Pe mine nu m-a atins mojicia nimănui! Da, din nou îl evoc pe Lovinescu... ambientul de la "Zburătorul" a fost o minune... ce amfitrion desăvîrsit si sobru... îsi întîmpina invitatii, pe fiecare în parte... nu se fuma, nu se bea cafea... la finele sedintelor retinea pe cîte cineva la masă... Doamna Bengescu, eu, Petrasincu... se mînca modest... Pentru că pe vremea aceea, Domnule Genaru, nu se vorbea numai despre mîncare ca astăzi... sotul meu mă astepta de fiecare dată si mergeam la restaurant... Coboram din Elada aceea lovinesciană în cotidian... din scriitoare deveneam o Doamnă de lume bună... Păi, ce aveam eu cu tembelii de după 23 august? Păi, nimic. Dar chiar nimic. Unde mai pui...
O.G.: Că sînteti... sau erati si ardeleancă...
I.P.:Exact! Deja mă adaptasem odată... nu mai era loc de altceva.