* Conferință ținută la 6 iulie 2003, la sediul Fundației Academia Civică din București

Aș vrea, întâi de toate, să fac o introducere în această problemă. și deoarece ne întrebăm la ce poate folosi istoria, ar trebui să ne întrebăm, la început, ce este istoria pur și simplu. Adesea, în această problemă, sunt confuzii. Istoria este, până la urmă, un demers foarte simplu care constă, de mai bine de 2000 de ani, în încercarea de a stabili o relatare cât mai exact posibilă a evenimentelor trecutului. Teoretic, pare de o simplitate biblică, dar practic este ceva de o mare complexitate. În orice caz, istoria este o muncă de cunoaștere, o muncă științifică, dar care prezintă particularitatea de a nu fi doar o știință așa-zis ?dură? ? nu este nici fizică, nici chimie, nici matematică. Este un alt tip de muncă științifică, ce are caracteristica de a fi supusă permanent, în special istoria contemporană, presiunilor exterioare. Aceste presiuni sunt mai întâi ale pasiunii politice și ideologice, ceea ce, de altfel, este inevitabil, din moment ce trăim într-o lume ușor agitată, mai ales în secolul XX, și unde puterea, mișcările politice, pasiunile politice dezlănțuite vor cântări greu în munca pe care istoricii ? ca profesioniști ? vor încerca să o facă. Să adăugăm la aceasta că puterea, oricare ar fi ea de altfel, fie democratică, fie dictatorială, fie chiar totalitară, n-a prea apreciat niciodată o relatare adevărată a evenimentelor apropiate în care a putut fi implicată într-un moment sau altul. În aceasta constă una din primele mari dificultăți ale istoricului contemporan.

Al doilea obstacol este acela că această istorie este contemporană. Istoricul contemporanului este confruntat cu actorii care au trăit această istorie, cei care au făcut această istorie. Dacă te ocupi de Evul Mediu nu sunt atâtea probleme, dacă povestești nu contează ce, poate că unii colegii te vor critica, pe bună dreptate, dar nu va fi nici un călugăr medieval care să se trezească și să te tragă de picior noaptea zicând: ?Nu, nu, Courtois, spui prostii.? În timp ce în istoria contemporană nu sunt doar colegii istorici care îți spun: ?Ah, nu, nu așa s-au petrecut lucrurile!? (aceasta este dezbaterea istoricilor), dar, în plus, vor interveni și actorii. Ei vor interveni adesea nu în numele istoriei ? pentru că ei nu sunt istorici ?, ci în numele memoriei. Or memoria nu funcționează deloc ca istoria. Și ea este un mijloc de a accede la cunoașterea trecutului, dar nu conform unui proces de cunoaștere științifică, ci conform procesului memoriei, care este foarte deosebit, pentru că memoria este un element esențial al identității individului, al identității unui grup social, al unui grup politic etc., al identității chiar a unei națiuni, și deci se înțelege imediat că aici este o încărcătură pasională infinit mai puternică decât atunci când faci doar o muncă de istoric, examinând calm un document, o mărturie etc., și trebuie spus clar că, mai ales în istoria comunismului, pasiunea memoriei intervine foarte puternic și în toate sensurile. Există, evident, memoria victimelor comunismului, dar și memoria actorilor comunismului. Prima pare a fi destul de puternică, destul de prezentă încă în România. Dar într-o țară ca Franța, cu un partid comunist foarte puternic, care și-a construit un fel de legendă în jurul Rezistenței, în jurul apărării muncitorilor etc., există o puternică memorie pozitivă a comunismului. Astfel eu, ca istoric al comunismului în Franța, sunt zilnic confruntat cu această memorie a comunismului în universități și în cercetare. Aud în permanență: ?Noi suntem cei din Rezistență, noi suntem antifasciștii, noi suntem de partea muncitorilor? etc. Mereu acest discurs obositor. Deci, în acest caz, istoricul este obligat să fie foarte atent dacă vrea să se elibereze de greutatea acestei pasiuni a memoriei. Totuși, adesea asistăm la un soi de convergență între munca istoricului și munca memoriei, adică actorii care au trăit evenimentele pot povesti, și este foarte important că există aici foarte mulți dintre acești actori care pot zice: ?Iată, în cutare zi, la cutare oră, am fost arestat de cutare grup, pentru cutare motiv, am fost condamnat în cutare moment? etc. Aceasta este foarte important.

Invers, există momente când munca istoricului diferă complet de cea a purtătorilor de memorie, a martorilor. În Franța este foarte clar acest lucru. În ceea ce mă privește, eu sunt în opoziție constantă cu cea mai mare parte a martorilor comuniști, membri ai partidului comunist care povestesc, de exemplu, despre Rezistență, despre anii războiului rece, având un discurs stereotip, pentru că memoria lor a fost totalmente prelucrată de către partidul comunist. Au ajuns să transforme o memorie personală, individuală, într-un fel de memorie colectivă, un fel de poveste mitologică pe care toată lumea o repetă cu regularitate și care devine, până la urmă, un soi de memorie oficială a unui anumit grup, a unui anumit tip de persoană. Și astfel am fost obligați să intrăm într-un conflict violent, pentru că martorii îmi spun: ?Iată, s-a petrecut asta, și asta, și asta, am văzut asta, și asta, și asta?. Eu le spun: ?Regret, dar am văzut documente care spun foarte clar că voi nu erați acolo, că voi n-ați putut vedea aceasta, și povestiți pentru că ați auzit povestindu-se aceste lucruri.? Deci, vedeți, în permanență este o muncă foarte dificilă a acestei relații între istorie și memorie în istoria contemporană, și este o muncă foarte delicată în perioada post-comunistă, mai ales dacă ne ocupăm de perioada comunistă. Nu pe dumneavoastră trebuie să vă învăț eu că perioada comunistă a fost o perioadă dramatică, pasionantă, cu regimuri totalitare care s-au instalat în diverse țări. În aceste țări post-comuniste pasiunea actorilor este și mai exacerbată față de cea a actorilor care trăiesc în țări pe care le-aș numi ?obișnuite?, țări unde n-a fost revoluție, n-a fost război civil. Este destul de greu să te ocupi de istoria contemporană în aceste țări, dar în țări unde a fost revoluție, război civil, război, regim totalitar, este cu mult mai greu! Este mult mai greu deoarece totul a fost mult mai tragic și, deci, există o încărcătură pasională mult mai puternică, care perturbă foarte tare munca istoricului, care ar trebui să se desfășoare într-un climat relativ senin, pentru că nu poți face o muncă științifică într-un climat debordând de pasiune.

În sfârșit aș spune că nu ajunge ca specialiștii ? după toate aceste dificultăți ? să stabilească un discurs istoric cât mai apropiat de realitate, trebuie ca munca lor să fie cunoscută de un cât mai mare număr de persoane, dacă vrem ca ea să servească la ceva. Pentru că dacă istoricii fac o muncă excelentă și apoi ea rămâne într-un sertar închis cu cheia și nimeni nu vorbește despre ea, nu servește aproape la nimic; sigur, ne putem servi de ea; dar dacă nu este difuzată, la ce folosește? La nimic. Nu folosește la nimic să stabilești adevărul și să-l pui sub lacăt fără să vorbești despre el. Suntem confruntați cu o problemă foarte delicată, aceea a difuzării cercetării istorice. Acum vreo zece ani, în Franța în orice caz, era ceva obișnuit ca istorici, academicieni, universitari, cercetători, să considere că nu este atât de folositor să difuzezi rezultatele cercetării. Se muncea pentru sine, se stabileau adevăruri pentru sine. Ca istoric, considerai că ai făcut o treabă foarte bună, dar nu voiai să te compromiți cu ziariști, cu oameni de televiziune, cu media care, prin definiție, nu înțelege nimic, deoarece, pentru un istoric foarte savant, ceilalți nu sunt decât niște ignoranți! Deci să nu mai vorbim despre asta, să nu facem publice cercetările noastre, să rămânem într-un mic cerc de specialiști.