Vom vorbi aici despre o formă specială de memorie: amintirea unui loc ținută vie de un fotograf (sau fotografă? nu știm, căci nu-i cunoaștem identitatea) și de comunitatea pe care și-a creat-o pe rețeaua socială Facebook. La sfârșit de iunie 2012 a apărut acolo pagina ”Brașov, orașul sufletului meu”, al cărei autor o dedică celor ”care poartă Brașovul în suflet, oriunde s-ar afla și care vor să își facă publice amintirile, fotografiile, mai vechi sau mai noi, despre Brașov...” Nu mai știu exact când am intrat prima oară pe pagină, dar trebuie să fi fost doar la scurt timp de la lansare, și de atunci nu trece zi fără să o urmăresc. Mai bine zis, mă urmărește ea, căci odată ce mi-am dat acordul, spunând că ”îmi place”, imaginile mi se oferă de la sine, de câte ori ajung pe Facebook. (Adică zilnic.)
 
În cele câteva minute de când am început să scriu despre pagina BOSM (acronim care te duce cu gândul la cuvântul ”basm” și la cum creștea Făt-Frumos într-o lună cât alții într-un an), numărul celor care ”o plac” a crescut de la 8921 la 8926. Suntem pe 16 februarie 2013: în nici opt luni s-au adunat aproape 9000 de vizitatori. Vă spun cu sinceritate că acest număr este de vreo patru ori mai mare decât cel al membrilor sitului Memoria.ro. Nu vă spun însă de câte zeci de ori este el mai mare decât al paginii sale pe Facebook, rămân discretă! Cum se explică asta? Mi-am pus întrebarea cu sinceră admirație dar și cu curiozitatea celui ce vrea să înțeleagă lucrul bine făcut, ba chiar un fenomen ieșit din comun.[1]
 
Între situl Memoria.ro și pagina ”Brașov, orașul sufletului meu” există clare diferențe de conținut și formă. Veți spune poate că nu au nimic în comun? Nu e așa: ambele se dedică în esența lor întreținerii memoriei. De ce este pagina BOSM atât de atrăgătoare?
 
Frumusețea (re)descoperită a orașului nostru de toate zilele

Cu siguranță întăi și întâi pagina trăiește din fotografiile pe care le afișează: ele surprind colțurile cele mai diverse ale orașului, cartiere noi și zidiri istorice, detalii ale străzii, ale caselor, sub unghiuri pe care mulți dintre noi nu le-am privit niciodată. Sau dacă le-am privit, nu le-am văzut. 
În imagini apar și oamenii locului, copii, flori, pisici, alei și munți.
Fotograful e neobosit, nu pregetă a bate orașul în lung și-n lat, nu scapă nimic din ce știm deja că merită fotografiat, ba descoperă continuu noi locuri. Ochiul său e atent și îndrăzneț. Este un artist, fără îndoială. Prin fotografiile lui, orașul prinde viață pe ecranul din fața noastră de parcă pășim pe străzile lui… 
Asistăm chiar și la turnarea unui film în Piața Sfatului, vineri.  Un comentator al fotografiei spune:  ”cred că o să fie un film foarte frumos… nu are cum să nu fie, doar este făcut la Brașov…”.
Iar sâmbătă seara vedem cum ploaia se transformă în lapoviță pe strada Michael Weiss, pașii trecătorilor au lăsat urme proaspete.
   
Rememorare și nostalgie

Fotograful ne arată ce a surprins și amintirea noastră trăsare, își ia aripi, și zboară spre Brașovul de acum și de altădată. Și iată-ne deja în miezul lucrurilor: amintirea se împletește cu nostalgia, încadrează poza în propria noastră istorie, imaginea devine parte din noi. Pe pagina asta ne retrăim o parte din viață, și nu cea mai neatrăgătoare…
 
Vizitatorii continuă să vină pe pagină, tot mai mulți. Numărul lor s-a întețit în lunile din urmă, cum crește tot mai mare un bulgăre de zapadă rostogolit pe pantă. Fac comparația aceasta pentru că suntem cu o zi înainte de deschiderea Festivalului olimpic al tineretului european la Poiana Brașov și una dintre fotografiile publicate astăzi arată pârtiile Postăvarului învelite în alb, cu schiori în mers. Mă cred în stare, de aici, din Bavaria și după ce nu am mai schiat de câteva decenii pe Postăvaru, să recunosc Drumul Roșu pe care schiam în copilărie, înainte de a mă avânta pe Sulinar sau Pârtia Lupului.
 
Dar nu e ușor, căci fotografia arată doar un cot din el…  Pun întrebarea ”Așa o fi, este într-adevăr Drumul Roșu?” și primesc un răspuns prompt, afirmativ. Dialogul funcționează rapid, ai certitudinea că nu ai uitat. Cum să nu te bucuri? Te afli dintr-o dată concomitent în două spații, cel de la masa de scris, în fața calculatorului și în cel din Poiana la mii de kilometri depărtare; ești pus deodată și în două timpuri, cel al zilei de azi, consemnat în poza făcută pe Postăvaru, și cel trecut, al adolescenței, rememorat.  
 
Împreună, deși răspândiți în depărtări

Si nu ești singură în actul rememorării și nici în exprimarea nostalgiei, vezi că și alții reacționează cu aceeași intensitate: ”arată bine pârtia… peisajul, nu mai spun… fericiți cei care sunt acolo…” Nu am cum să știu dacă în  comentarul citat ”acolo” înseamnă ”acolo pe pârtie” sau ”acolo acasă”, dar înclin să cred că a doua interpretare e cea potrivită: pentru vizitatorii paginii BOSM e vorba atăt de o întoarcere în timp cât și de o întoarcere în spațiu, o întoarcere acasă. Căci cea mai mare parte dintre ei îmi par plecați din Brașovul din care provin, așa ca mine. BOSM îi readuce acasă în fiecare zi, de oriunde s-ar afla ei prin lume.
 
Tot la câteva ore, apar pe pagină fotografii însoțite de câteva rânduri calde și hazlii – căci fotograful artist are talent și la scris. Brașovencele devenite canadience, nemțoaice, italience, englezoaice, spanioloaice, unguroaice, americance, australience și cine știe de ce alte feluri – ba și brașovencele și brașovenii de adopție, la origine englezi, germani, italieni, și ce-or mai fi ei - le primesc pe ecrane în lumea mare, le gustă savurându-le ca pe madeleinele lui Proust și brodează pe marginea lor întrebări, răspunsuri, comentarii.
 
Așa s-a format o comunitate BOSM care nu prea cred eu să se destrame cu una cu două. Dimineața ei își urează ”Bună dimineața!” și seara ”Noapte bună!”, zi de zi. Cei cu Brașovul în suflet se simt bine împreună. Impresia mea este că fotografului îi este de acum drag de comunitatea pe care a creat-o, așa cum și admiratorilor lui le este drag de el.
 
Când iese la iveală câteodată că imagini BOSM sunt luate de alții și publicate ca și când ar fi ale lor, comunitatea sare în apărare. Cu bune rezultate. Dar nu suntem exclusiviști: pagina primește între timp fotografii de la alți artiști fotografi, ei sunt numiți și prezentați publicului BOSM. Cooperare în scop comun. Deschidere spre alți artiști. Recunoașterea contribuției lor. Se formează în paralel și o comunitate a fotografilor îndrăgostiți de Brașov, nu numai a publicului lor. Tare frumos.
 
Dar tot ce descriu mai sus a devenit posibil doar cu mult efort și  disciplină: fotograful iese din casă zi de zi, dimineața, la prânz și seara. O face de voie bună și cu bună voie, cu generozitate și responsabilitate pentru cei ce îi urmează pașii prin oraș: iar ei spun mai departe și altora.
 
Așa se face că astă seară, 17 februarie, la numai o zi de când am început să scriu despre ”Brașov, orașul sufletului meu”, sunt deja 9035 vizitatori pe pagină, cu peste o sută mai mulți ca ieri. Unul dintre ei, fost coleg de liceu, de ani de zile în București, spune ”nici nu stiți ce fericit am fost când v-am descoperit...”, altcineva adaugă ”Ce oraș am lăsat…”. Un commentator al unui eveniment ce stă să se desfășoare în oraș își exprimă speranța că lucrurile vor merge bine, iar BOSM răspunde liniștitor: ”Va fi foarte bine!”. Pagina trăiește și din încrederea pe care vizitatorii ei au învățat să o aibă în cele comunicate acolo, din tonul măsurat și optimist al vorbelor.
 
”Cel mai frumos oraș din lume rămâne Brașovul” spune cineva pe pagină. O spune stărnit de ceea ce vede acolo, de fotografiile-madeleine. Amintirile și recunoașterea, nostalgia și aprecierea pentru oraș prind glas pentru că un fotograf îl străbate zilnic și îl arată așa cum este pentru el și pentru noi. 


[1] E drept, mai sunt și alte pagini de istorie pe Facebook cu creștere rapidă: IRIFA este exemplul cel mai cunoscut. Există și alte pagini reușite dedicate orașului, de pildă ”Brașov oraș de poveste”, înființată în 2010, cu mulți vizitatori, dar ritm de creștere mai lent.

Lidia Gheorghiu Bradley