Se zicea ca la Corso e lumea progresistilor, pentru ca fusese frecventat la inceput de N.D. Cocea si de Victor Eftimiu, urmati de scriitorii tineri si de criterionisti. Pe Tudor Vianu nu-l vazusem niciodata la cafeneaua Capsa, dar aici se intalnea ades cu Ion Barbu si cu Al. Rosetti. Tot la o masa de la Corso a luat fiinta si prima Asociatie a scriitorilor tineri, plasata in coasta S.S.R.-ului si intemeiata de Zaharia Stancu si amici ai sai, care dupa cateva sezatori organizate in provincie a si disparut fara urma. Stancu era de altfel un vizitator frecvent al cafenelei Corso si intr-o vreme putea fi vazut zilnic aici, mai ales in compania lui Sergiu Dan si Ion Calugaru, acesta din urma redactor al ziarului Cuvantul, patronat de Nae Ionescu. Calugaru era un tip maruntel, evreu moldovean cu ochii jucausi care avea faima unui bun povestitor de intamplari din lumea taraneasca, cum o demonstra intre altele o carte a lui: Caii lui Cibicioc. Multi se mirau ca la gazeta filo-legionara a lui Nae, nume ca Ion Calugaru si Mihail Sebastian semnau articole de fond in pagina intai. Acestora le raspundea, in felul lui sfatos, poetul N. Davidescu, dupa ce tragea cu sete un fum din tigaretul lui de chihlimbar:
- Voi nu stiti, dar Nae Ionescu o stie, ca presa fara ovrei nu se poate face. Cine a zis-o intai a spus vorba mare si asa este!
Istoria literara retinuse o intamplare cu Ion Calugaru mai demult, pe la inceputul carierei lui de redactor la Cuvantul. Aparuse atunci cunoscuta carte a lui Al.O. Teodoreanu: Hronicul mascariciului Valatuc, si fusese foarte bine primita de critici si de recenzenti. O singura referinta negativa despre carte, aparuta in Cuvantul, purta semnatura lui Ion Calugaru. Desi baiat civilizat si natura pasnica, spiritualul autor moldovean a inghitit greu observatiile si rezervele din marele cotidian. Redactia ziarului era in pasajul Imobiliara, vis-a-vis de Telefoane, la etajul intai. Intr-una din zile autorul Hronicului a suit treptele care duceau la sediul ziarului, a batut la o usa si a intrat. Odaia in care a pasit avea mai multe birouri, dar numai la unul din ele parea a fi cineva si adresandu-i-se acelei umbre de om, vizitatorul a intrebat:
- Va rog, unde-l pot gasi pe domnul Ion Calugaru? De la respectivul birou s-a ridicat atunci faptura putina a celui care-l ocupa, raspunzand prompt cu o voce mica si ea:
- Eu sunt!
Pastorel - asa-i spuneau intimii autorului care scrisese hronicul lui Valatuc - s-a apropiat de ipochimen si i-a sters doua palme prudente peste obraz. A coborat apoi si s-a intors la bodega Tripcovici de unde plecase, rezumandu-le prietenilor nefericita sa aventura in doua versuri:
Calugarul din vechiul schit
A fost magar si l-am plesnit.
De la aceasta penibila scena, trecusera cativa ani buni. Acum autorul Cailor lui Cibicioc era scriitor lansat si avea in librarii o carte proaspat aparuta care se chema Don Juan Cocosatul, roman masiv de moravuri care s-a bucurat de mult succes. Aflasem ceva mai tarziu ca subiectul acestui roman, sau mai precis tema lui, ii fusese oferita autorului de Zaharia Stancu, tot la suetele de la braseria Corso. Modelul luat din viata al romanului fusese un mosier din Teleorman, cap inteligent pe o statura mica impovarata de cocoasa, si a carui viata Stancu o cunoscuse bine din tinerete. Acesta avea faima de mare cuceritor in lumea avuta careia ii apartinea si era chiar insurat cu o bruneta frumoasa, care in afara de frumusete ii adusese si zestre...
Uneori la Masa ardelenilor poposea intempestiv tandemul Tutea- Cioran si atunci rasul homeric al celui dintai se auzea in tot localul. Aron Cotrus radia de bucurie ascultand discutiile care se purtau intre acestia doi, de obicei pe teme spinoase, si langa el parca vad si acum figura sfioasa si speriata a unui pictor miniaturist, Diodor Dure, banatean de origine, care se oplosise la aceasta masa. Si actorul Ion Iancovescu trecea pe la divanurile noastre si ceva mai rar colegul sau Bulfinschi, numit Bulfu, care cu ani inainte facuse o creatie in rolul lui Falstaff din Nevestele vesele.
Prin preajma artistilor si scriitorilor de la Corso putea fi vazut uneori un tanar intotdeauna elegant imbracat, etalandu-si cravatele pure soie de la vestitul magazin Brummell. Despre acesta se spunea ca e partenerul de alcov al unui diplomat cu nume, din cele mai bune familii ale Bucurestilor. Asta o aflase Victor Eftimiu care circula pe la receptii si prin casele boieresti si tot el a compus si ne-a citit un catren in care-l vestejea pe individ. Catrenul incepea astfel, interogand:
Tu, spilcuitule tapet,
Dispretuit de coconet
Ce cati printre vulturi si ulii?
Dupa aceste trei versuri urma al patrulea, in care cel intrebat raspundea, dar intr-un limbaj atat de buruienos ca nu poate fi reprodus si astfel acest vers ramane pierdut pentru cronica timpului. Tot pierduta a ramas, din aceleasi cauze, diatriba in cinci versuri pe care Cincinat Pavelescu i-o facuse lui Claymoor, cronicarul monden al ziarului bucurestean de limba franceza L?Independance Roumaine, pe la inceputul veacului. Acel Claymoor era pseudonimul lui Misu Vacarescu, din istorica familie de poeti si ctitori de asezaminte iar rubrica lui din citatul ziar se intitula Carnet High-Life. Si acest Vacarescu ar fi avut aceleasi gusturi speciale ce i se imputau lui Socrate si din cauza carora atenienii nu-si lasau odraslele in apropierea filozofului. (Daca marele intelept al Antichitatii ar fi avut sansa sa traiasca in timpul nostru, Uniunea Europeana l-ar fi aparat desigur, scotandu-l basma curata, fara proces si fara paharul de cucuta). Dar apropo de boierii Vacaresti si de faima numelui lor, ei sunt legati de toate varstele istoriei Bucurestilor. O manastire zidita de ei cu mai mult de doua sute de ani in urma, la marginea orasului, fusese transformata cu timpul in inchisoare si dupa primul razboi mondial doi mari scriitori, Ion Slavici si Tudor Arghezi, fusesera inchisi acolo pentru vina de a fi colaborat cu ocupantul neamt. Tot acolo si pentru aceeasi vina il avusesera cu ei pe ziaristul si scriitorul Dem. Theodorescu, zis Sacalul. Acesta, cu chipul lui turtit si emaciat, marcat de o cautatura rece, mai putea fi vazut la mesele de la Corso unde venea sprijinit intr- un baston, aruncandu-si picioarele spasmodic la fiecare pas, in dreapta si in stanga, ca toti bolnavii de tabes. Era acum redactor la Cuvantul si de asemenea redactor la jurnalul vorbit Radio, condei ascutit si astucios de altfel, dar un caracter pestrit si imprevizibil, dat exemplu de om rau.
Nu credeam ca voi apuca sfarsitul acelei ctitorii a Vacarestilor transformata din altar de inchinare in loc de ispasire a osandelor. Dar cu doi ani inainte de sfarsitul sub gloante al maleficului cuplu de demolatori, am fost martorul trist al unui tablou de neuitat. La parterul Bibliotecii Academiei Romane, in salita unde se fac de obicei expozitiile de comemorare, am vazut zacand pe jos, abia descarcate din camion, o seama de bucati de zid, fragmente de catapeteasma si alte obiecte ce fusesera incastrate in pereti, aduse toate de la echipele care lucrau la daramarea secularei manastiri. Un critic de arta prieten, aflat acolo in serviciu comandat, insotind aceste detritusuri, m-a privit cu inteles schitand un gest de neputinta. Am inteles usor ce era in sufletul lui...
In lista de nume proprii a unor opere de fictiune pot fi descoperite de multe ori persoane din lumea si viata reala, pe care autorul le-a trucat sau le-a incifrat anume, lasandu-ne totusi sansa unei decodari. Exemplul cel mai tipic mi se pare a fi intregul dramatis personae al operei lui Proust, recunoscut in lumea buna a societatii franceze de la inceputul veacului. Numele Vacarestilor mi se pare de asemenea a putea fi identificat in paginile Crailor de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale, in asa-numitii boieri Arnoteni si "adevarati Arnoteni", urmasii decazuti ai unei stirpe boieresti in casa carora functiona un tripou si loc de petreceri deocheate.