...În 1937, cînd intrasem în liceu, era încă directoare bătrîna doamnă Elena Rădulescu-Pogoneanu. "Grădina mare" îsi merita pe atunci numele: o parte din ea (interzisă nouă, dar pe aleile căreia ne strecuram totusi de multe ori) era toată o pergolă cu trandafiri; în rest, sub pomii înalti erau bănci cioplite din trunchiuri groase, iar în jurul careului din mijloc buturugi retezate în chip de scaun, care-si aveau încă rădăcinile în pămînt. Jocurile noastre trebuiau să fie nezgomotoase, calme, mai mult plimbări, în care tăifăsuiam. Exista si un teren de tenis, ba chiar si un vechi joc de crochet, pe care l-am împrumutat odată de la cancelarie: nimeni însă nu-i mai stia bine regulile si l-am înapoiat cu oarecare deceptie. Uniformele noastre erau diferentiate, dar cu un aspect sever: între 10 si 14 ani rochie de "atică" în pătrătele rosii si albe, lungă pînă sub genunchi, cu sort tot lung de poplin negru, guleras alb brodat si fundă neagră: într-o parte, la un nasture al sortului, atîrna un lant cu cheile de la dulapuri si pupitre. Fetele din cursul superior - 14-18 ani - aveau acelasi model de uniformă, dar în carouri gri cu alb, ceea ce le dădea un caracter mai elegant si mai serios; cele mici erau obligate să li se adreseze cu "domnisoară". Pe culoare, cînd ne întîlneam cu profesoarele, trebuia să le salutăm cu un "Knicks", o mică reverentă schitată rapid, care ne amuza grozav. În sufragerie, mesele de 10-12 locuri erau prezidate de cîte o elevă din ultima clasă, la care ne uitam cu mare respect; una din ele rostea rugăciunea de dimineată, alta cea de seară.
Cîteva din aceste norme s-au modificat odată cu venirea la conducerea scolii a domnisoarei Elena Malaxa, sora cunoscutului industrias cu acelasi nume. Profesoară de matematică, subtire, cu buzele strînse, totdeauna sobru îmbrăcată (admiram dunga rectilinie a ciorapilor fini de mătase; nu mi-o amintesc decît în gri, negru si alb), impunea un respect putin înghetat. Modificările pe care le-a adus scolii au mers însă în sensul unui modernism de tip anglo-saxon. Au dispărut uniformele vechi, făcînd loc fustelor bleumarine cu bluze albe la care s-au adăugat, timp de doi ani, fularele verzi ale "străjeriei". Cînd ne-am întors din vacanta mare, am găsit clădirea complet renovată în interior, fără ca să-i fi dispărut decoratia originală imaginată de arhitectul Mincu. Vechile pupitre făcuseră loc altora, cu linoleum încastrat, în culori pastel variind de la o clasă la alta, iar lemnul catedrelor si al parchetului era de un galben cald si lucios; se instalaseră difuzoare în fiecare clasă. Peretii sălilor de lavabouri si ai sufrageriei luceau cu faianta lor albă; în retetarul bucătăriei intraseră feluri substantiale si mai moderne, în locul traditionalului pilaf cu prune. Nimic, desigur, nu se modificase în extrema simetrie a clădirii; totusi terenul de tenis dispăruse odată cu vechea sală de festivităti; se hotărîse construirea, pe acel loc, a unei săli moderne de spectacol, care să fie închiriată unui cinematograf (cu program controlat), pentru a mări veniturile scolii, si care să servească si rarelor ei serbări. Santierul si-a continuat lucrările în timpul războiului si sala a fost dată în folosintă în 1945, dar a încetat curînd să apartină scolii; azi functionează în ea Teatrul Lucia Sturdza-Bulandra. Toate aceste înzestrări au fost donatii ale magnatului industrial de care am vorbit.
Disparitia vechilor uniforme si a knicks-ului a lăsat neatinsă ordinea cvasi-monahală a programului. Pentru interne, soneria zbîrnîia dimineata la ora sase; urma forfota spălatului, îmbrăcatului, asezării lucrurilor la loc; un dormitor avea cam treizeci de paturi. Coboram în sufragerie pentru ceai - la subsol - în rînd, cîte două, la sapte fix, iar în urma noastră dormitorul trebuia să rămînă impecabil, cu paturile acoperite de cuverturi albe perfect netezite, avînd în dreptul pernei stema SCF în galben si verde; era emblema traditională a scolii, desenată de Mincu si pe care o repetau, pe peretele exterior, ornamente de ceramică evocînd pe cele ale bisericilor din Moldova si alternînd cu nume de domnite din istoria tării. Cele cinci ore de curs de dimineata, întrerupte de sonerie pentru scurte recreatii de zece minute si una singură de douăzeci, se încheiau cu un nou mers la masă în rînd, la ora unu; după prînz, "recreatia mare" dura pînă la ora 15, în larga curte-grădină de cîte ori o permitea vremea. Iarna, stăteam doar de vorbă pe culoarele care legau între ele clasele si ale căror ferestre înalte dădeau pe o mică grădină interioară. În clase apoi, ne făceam lectiile pentru a doua zi, pînă la 5 cînd soneria anunta o nouă recreatie de o jumătate de ceas; reîncepea atunci pregătirea lectiilor, numită "meditatie", pînă la cina de la ora sapte, imediat urmată de urcarea în dormitor unde lumina se stingea cel mai tîrziu la 9. O singură exceptie: sîmbăta seara, în sala de gimnastică, aveam voie să dansăm, învătînd pasii una de la alta, în timp ce una din "cele mari" ne cînta la pian fox-trott-uri si tangouri la modă.
Timp de patru ani si jumătate am fost internă si trebuie să spun că acest program, respectat cu străsnicie, mi-a creat impresia unei ordini universale pentru tot restul existentei. Nu l-am acceptat întotdeauna de bună voie; m-am răzvrătit de multe ori, în special cînd, odată cu războiul, s-a desfiintat biblioteca unde mă puteam duce pe la cinci, după terminarea temelor pentru a doua zi. Fără lectură, sfîrsitul după-amiezii îmi părea (si chiar era) irosit stupid, dar oricît m-as fi opus, nu prea aveam ce face. Sîmbăta si Duminica, unele interne erau luate acasă de către cineva din familie; multe dintre noi rămîneam însă pe loc si lungile ceasuri inutile erau dezolante. Nici un străin, nici un părinte nu pătrundea vreodată în scoală dincolo de "parloarul" de la intrare, o sală în care eram chemate cînd venea cineva să ne vadă. Mersul la slujba de Duminică dimineata, la biserica Icoanei, la Silvestru sau la Popa Chitu era o adevărată bucurie. Scrisorile pe care în acea vreme le trimiteam acasă cuprind lungi lamentatii si implorări, inutile si ele: dar în acel program strict era si un sens mai profund, cel al limitelor umane, pe care-l percepeam fără s-o mărturisesc si pe care pînă la urmă trebuia să-l accept. Pe lungile coridoare impecabil de curate (femeile de serviciu, înarmate cu mături lungi si cîrpe ude, le spălau în timpul fiecărei ore de curs, asa încît le regăseam curate în recreatii) treceam seara sub casetoanele de lemn pictate ale tavanului, savurînd tăcerea si privind nostalgic spre mica grădină interioară cu schimbătoarele ei lumini, după ceasurile zilei, cu schimbătoarele ei culori, după anotimpuri; un indianist ar spune că impresia de calm adînc pe care o răspîndea se datora structurii ei de mandala, un careu magic în centrul căruia o rotondă încercuia un copac urias, armonizînd astfel formele desăvîrsite ale cercului si ale pătratului întru linistirea atemporală a patimilor.
Continuitatea programului simboliza însă din multe puncte de vedere si o continuitate a traditiei. Înfiintată în mijlocul secolului al XIX-lea pentru fete de neam, dar sărace, beneficiind de o arhitectură inspirată din mînăstirile medievale italiene si românesti, Scoala Centrală purta marca unei mentalităti modeste, harnice si corecte. Se pretuiau demnitatea, dar nu fumurile; exista un efort constant de a se aprecia echitabil meritele fiecăreia; erau prost văzute interventiile părintilor, de altfel foarte rare si privind doar cazuri speciale, boli sau fragilităti fizice, circumstante familiale potrivnice si alte asemenea. Componenta socială, dat fiind aportul masiv al provinciei, era reprezentativă pentru clasa mijlocie: părintii internelor noastre erau functionari, agricultori (mici si mari), preoti, învătători, comercianti, ingineri, militari, avocati si medici de provincie; marea burghezie, cîtă era, prefera internatele cu predare în franceză (Notre-Dame) sau germană (Pitar Mos). Taxele la Scoala Centrală erau potrivite; reputatia ei de seriozitate o plasa pe o pozitie de echivalentă cu Liceul Sf. Sava pentru băieti. De cîte ori, mai tîrziu, m-am întîlnit cu vreo absolventă a scolii - farmaciste, doctorite si altele - am stiut că va fi vorba de cineva pentru care hărnicia si corectitudinea erau valori cu care nu era de glumit. Oare mă laud? Oare laud prea mult, din tipica nostalgie a vîrstei, o mentalitate neverificabilă astăzi, cînd atîtea decenii s-au scurs de atunci încoace? Vreau să citez aici niste "Sfaturi" care au figurat an de an pe certificatele noastre de absolvire a fiecărei clase, ce ni se împărteau cu regularitate; un text care, vrînd nevrînd, ni se imprima în minte, cu atît mai mult cu cît el confirma spiritul ce domnise în cursul anului respectiv. Îl reproduc întocmai, fără să omit sau să modific nici un cuvînt: recitit în anii ce au urmat, în care lasitatea, compromisul si delatiunea erau exersate încă din clasele primare, el trezea un ecou prelung, amar si ironic.

Sfaturi

"Învătati pentru viată, nu pentru note certificate.
Învătătura ne luminează mintea si ne ajută să întelegem si să iubim Frumosul, Binele si Adevărul.
Fii dreaptă. Înainte de a judeca pe altele, judecă-te pe tine.
Munca ne înviorează sufletul si ne mîngîie în nenorociri.
Nu lăsa pe mîine ceea ce poti face astăzi.
Respectă-te dacă vrei să fii respectată.
Nu-ti vorbi de rău colegele. Nu le pîrî. Nu sopti la ureche si nu primi să-ti soptească.
Fii bună si generoasă.
Fă alteia ceea ce ai vrea să ti se facă tie. Astfel vei fi fericită si vei face si pe altii fericiti.
Întreabă-te în fiece zi ce faptă bună ai săvîrsit, pe cine ai ajutat si dacă ai meritat să fii lăudată si iubită de ai tăi.
Fii sinceră, Cuvîntul tău să exprime gîndirea ta.
Vorbeste putin. Vorbeste ce trebuie. Vorbeste cînd trebuie. Oratoria ta să fie fapta ta.
Alege-ti un ideal moral în viată, spre care să tindă zilnic puterile sufletului tău. Apoi fii stăpînă pe tine, nu sovăi."
Unii vor crede poate că era vorba aici de o frazeologie goală, folosită fără aderentă interioară; dar nu, sufletele nostre de copii nu erau încă divizate în mai multe straturi de gîndire bănuitoare; cinismul si minciuna erau socotite deformări grave si în nici un caz, cum au devenit mai tîrziu, strategii banale pentru simpla supravietuire.

Am avut, în anul bacalaureatului (1945) patru din cele mai iubite profesoare ale întregului liceu si voi încerca aici să le restitui imaginea din trecut, asa cum am păstrat-o.
Anina Rădulescu-Pogoneanu era o personalitate iesită din comun. Prin familia ei apartinea, propriu zis, întregii culturi românesti: tatăl ei, I.Al.Rădulescu-Pogoneanu, fusese discipolul bine cunoscut al lui Titu Maiorescu, iar mama ei era, în anul în care am intrat noi în liceu, de unsprezece ani directoare a scolii, urmînd doamnei Maria Delavrancea. Doamna Pogoneanu preda franceza si locuia în clădirea mică de la colt, legată de clădirea principală printr-o lungă galerie cu geamuri albe; Anina trebuie să se fi simtit între acele ziduri ca la ea acasă. Fusese căsătorită cu Mircea Vulcănescu; avea cu el o fetită, Vivi, pe care de curînd reusise s-o trimită afară din tară, în Elvetia unde fratele Aninei fusese, sau era încă, ministru plenipotentiar. Anina a murit în anii nouăzeci în exil la Paris, după o lungă ostracizare în tară; Vivi a fost o functionară de nădejde a unor importante institutii internationale, între care, timp de douăzeci de ani, Unesco.
Toti acesti membri apropiati ai familiei creionau desigur în jurul Aninei un anume tip de intelectualitate, dar ce frapa la ea era originalitatea propriei sale personalităti. Mică, slăbută, foarte iute în miscări, cu trăsături destul de neregulate, reusea să se transforme într-atîta prin expresie încît devenea absolut delicioasă. Pasiunea ei don-quichottescă de cunoastere nu avea margini; totul o interesa, entuziasmul sau revolta apăreau pe rînd la cea mai mică ocazie; uneori izbucneam toate în rîs odată cu ea, alteori ne cuminteam brusc si o ascultam cu patimă, nevrînd să pierdem nici un cuvînt. Profesoară de filozofie, Anina ne-a predat logica în clasa a 7-a (penultima), iar în clasa finală etica, precum si dreptul constitutional.
Expunerile Aninei erau clare, ascutite si rapide, asa cum îi era felul. Făcea asociatiile cele mai stimulante, trecînd mult peste granitele temei propriu-zise: referirile la literatura universală erau constante, cu o predilectie pentru cea contemporană. În afară de program, dar în deplină concordantă cu problemele vremii, ne-a vorbit cîteva ore la rînd despre principiile de bază ale marxismului, însotindu-le pe fiecare cu contra-argumente valabile si astăzi: cine avea să decidă care sunt "nevoile" oamenilor, pentru a le satisface? Cum si cu ce pret se va stabili vreodată perfecta egalitate între indivizi? Iar cei care vor veghia la respectarea ei nu vor forma oare o categorie aparte, suprapusă celorlalte? Si de ce să îmbrătisăm teoria materialistă, pe care încă nimic nu o dovedeste? Cum să reducem istoria doar la evolutia mijloacelor de productie? si multe asemenea. Prezentate astfel, într-o discutie teoretică si liberă, lucrurile păreau evidente, simple probleme de bun simt.
Anina n-a mai avut, după aceea, mai mult de vreo doi ani posibilitatea de a preda la liceu. Pe lîngă atitudinea ei fătisă, situatia ei familială - un alt frate avea să-si dea duhul în curînd în închisoare - o făceau cu totul indezirabilă în învătămînt. Pedagogia fusese pentru ea o adevărată pasiune: putină lume cred că a suferit mai mult decît ea de interzicerea comunicării cu tineretul. La Paris a predat într-un institut post-liceal la Neuilly, apoi s-a integrat unei actiuni de sprijinire a tinerelor emigrante, activitate generoasă care-i dădea mari satisfactii. Cu orice ocazie, tinea conferinte despre literatura noastră, nădăjduind a le explica occidentalilor cam ce este cu noi: în 1970 îmi scria că vorbise la Royaumont si la Roma despre literatura populară română, în Germania despre Eminescu. Pentru fostele ei eleve, cu care de cîte ori a fost posibil a păstrat contactul, ea a rămas "Anina" sau "doamna Anina", niciodată "doamna Pogoneanu"; un fel de soră mai mare, a cărei evocare aduce pe figurile celor ce au cunoscut-o o bruscă înseninare si un surîs afectuos.
Cu totul alta era doamna Maria Gabrea.
În prima oră de latină din clasa a saptea (penultima) ne-am pomenit cu o profesoară nouă, pe care o stiam doar din vedere. Persoana care se asezase la catedră era de vreo patruzeci de ani, subtire, îmbrăcată într-un tailleur brun roscat, exact de culoarea părului. N-am apucat să întîrziem asupra impresiei vizuale, pentru că a început deodată să recite cu un glas grav, într-o scandare suplă si melodioasă care transforma fiecare vers într-o desfăsurare pur muzicală, stihuri devenite incantatii, pe care le-as fi ascultat ceasuri la rînd. Nu auzisem niciodată nimic asemănător: astfel spusi, ce zic, astfel cîntati, hexametrii erau poezia însăsi, cea care te fură si te duce dincolo de sens, cea care prin ritm îti pătrunde fiinta biologică, respiratia, bătăile inimii, gestul latent.
Timp de doi ani, orele doamnei Gabrea aveau să se succeadă, provocîndu-ne de fiecare dată aceeasi încîntare. Gramatica, istoria, etimologia, primele notiuni de semantică, plăcerea pură a asociatiilor poetice de la Horatiu la Mallarme, de la Lucretiu la Vigny, toate aveau să creeze în orele ei o lume paralelă celei pe care o regăseam după soneria totdeauna neasteptată. O strofă safică nu era numai atît, ci un microcosm în care sonoritătile, în complicitate cu sensul, atingeau în adîncime îndoielile sau întrebările noastre. Un spondeu nu era o unitate ritmică, ci un mijloc de a sugera coborîrea perdelelor de umbră pe o zi încheiată; consolările pe care Cicero încerca să le afle după moartea Tulliei aveau să ne însotească în timp, cu magia frazelor cadentate ca o arcadă arhitecturală. O subtilă melancolie horatiană era distilată peste zvăpăiala noastră copilăroasă:
...ab insolenti temperatam
Laetitia, moriture Delli...
si viitorul se prezenta cu acea încărcătură de mister pe care aveam s-o regăsim în fată la fiecare ceas al vietii:
Tu ne quaesieris, scire nefas, quem mihi, quem tibi
Finem Di dederint, Leuconoe...
În primii ani ai noului regim, doamna Gabrea a fost puternic atrasă de curentul ideilor de stînga: nu stiu cît a fost de durabilă această atractie. Am revăzut-o doar mult mai tîrziu, cînd preda româna la Institutul pedagogic. A crescut trei băieti minunati, care si-au înscris fiecare numele în cîte un sector al culturii românesti si europene: Radu si Florin Gabrea în cinematografie, Serban în artele plastice. Nici unul, mi se pare, nu mai este astăzi în tară. În jurul anului 1970, cînd se putea obtine relativ usor un pasaport, doamna Gabrea reusise în sfîrsit să plece în Italia si să viziteze orasul Pompei: îmi vorbea de acea călătorie ca de împlinirea cea mai emotionantă a pasiunii ei pentru lumea romană. Era pensionară atunci, si generatii întregi de tineri români nu putuseră afla de la dînsa decît o mică parte a tot ceea ce ar fi avut să le spună.
A treia persoană din micul meu panteon era doamna Crisanta Steflea. Ne-a predat franceza în tot cursul superior. Nu-mi fac iluzii: stiu că farmecul ei greu analizabil îmi va fugi, aici, printre cuvinte. Nu mai era de mult tînără, nu cred că fusese vreodată frumoasă, mergea foarte adusă din spate si miopia ei era atît de accentuată încît o obliga aproape să atingă cu nasul cartea în care citea: totusi a rămas în memoria noastră ca un model de feminitate. Poate că cea mai frapantă trăsătură a ei era umorul. Remarcile ei pline de haz puteau fi întepătoare si totusi erau iertate imediat. Autorii si operele despre care, as zice, nu ne vorbea, ci ne povestea, ca si cînd ar fi fost vorba de prieteni apropiati, erau de multe ori prezentati în contradictoriu: erau văzuti si asa, si asa, se spunea despre ei si una, si alta, apăreau astfel în relief, prinsi între puncte de vedere diferite care trebuiau luate în consideratie si acceptate cu relativism. Pe o teză a mea despre poezia romantică, în care exprimam o admiratie fără rezerve, a notat în margine: "Leon Daudet a ecrit Le stupide dix-neuvieme siecle". Orice exces o deranja ca un pericol si nimeni nu se pricepea mai bine să întepe cu acul baloanele de săpun ale imaginatiei. Părea că notele erau cu totul secundare în activitatea ei: aveai sentimentul că se gîndea la noi ca la niste copii pe care-i asteaptă multe greutăti si cărora ar fi fost absurd să le mai îngreuneze si ea viata cu severităti inutile.
Într-o dimineată din ultimul an ne-a spus, aproape imediat după ce intrase în clasă: "Ieri am găsit într-o carte o frază care mi-a plăcut si mi-am notat-o, ca să v-o spun si vouă: "Obeir simplement, gravement et sans joie a la necessite, c^est deja une grandeur suffisante." Privind fularul ei de doliu, nu era greu să întelegi de ce o alesese. Sotul ei, generalul Ilie Steflea, fusese un timp seful Marelui Stat Major si bratul drept al maresalului Antonescu. A fost dintre cei care au dat rapoarte exacte despre suferintele si pierderile armatei noastre, poate chiar sustinînd că ar fi trebuit iesit cît mai curînd din război - si poate că tot de aceea a fost relativ curînd înlocuit. Viata i se curmase brusc spre sfîrsitul anului 1944.
Niciodată, nici de la catedră, nici acasă, doamna Steflea nu ne-a spus cea mai mică frază care ar fi semănat a propagandă de vreun fel sau altul. Mai tîrziu am aflat că în timpul alarmelor aeriene, masina personală a generalului părăsea Bucurestiul pentru cîteva ore, punînd la adăpost nu numai pe membrii familiei sale, ci si pe chiriasii evrei din aceeasi curte. Cu o neobosită gingăsie, doamna Steflea păstra atitudinea unei sotii definitiv îndrăgostite de sotul ei si căreia soarta îi dăruise si o fiică, Anca, darul cel mai de pret pe care i-l putea face.
Mult mai tîrziu, am întrebat-o despre personalitatea maresalului Antonescu si a sotiei sale. A avut cuvinte bune despre doamna Antonescu, în ciuda reputatiei ei cîndva defavorabilă. Despre Ion Antonescu ne-a spus pe un ton rezervat, usor dubitativ, că el declara a fi ales de la bun început, lucid si liber, sacrificiul. "Stiu că mă vor urî toti românii, ar fi spus el, dar în situatia actuală cineva trebuie să facă ceea ce fac eu. Si stiu că nimeni nu va apăra mai bine, fată de Germania, interesele tării." Documentele istoriei, care probează că el a reusit să obtină de la Hitler ca livrările noastre de petrol să-i fie achitate în aur si nu în îndoielnice mărci germane, par a-i da dreptate. Că acea rezervă de aur a luat apoi calea Uniunii Sovietice, asta e cu totul altă poveste.
Anca Steflea s-a căsătorit cu arhitectul Mihai Ricci, fratele arhitectului Tiberiu Ricci căruia îi datorăm Sala mare a Palatului, precum si ansamblul arhitectural ce o înconjoară, cu perspectivele sale deschise spre biserica Cretulescu si cea luterană. Incapabil să colaboreze cu Ceausescu, Tiberiu Ricci s-a expatriat curînd, urmat de întreaga sa familie. Anca si Mihai Ricci, fiinte de o mare întelepciune, cultură si bunătate, au avut o fiică si un fiu: acesta din urmă, al treilea arhitect Ricci, a fost un timp, sau este încă, purtătorul de cuvînt al Casei Regale în exil.
În sfîrsit, ar trebui să adaug acestor trei personalităti feminine pe Elena (Coca) Rarincescu. Profesoară de istorie, ne-a predat în primul an de liceu istoria antică, în ultimul istoria României. Înfătisarea ei producea un soc: o siluetă perfectă, o elegantă sobră, un anume fel de a-si purta capul, părul blond cu ondulatii regulate, o expresie mai degrabă serioasă si un glas inconfundabil, cu armonice grave, îi aduseseră invidiabila poreclă de "Pallas Athena". O ascultam ca într-o vrajă; îi vorbeam totdeauna cu sfială; o pomeneam cu stimă. Apartinea acelei familii de dascăli cu energie si har, pe care de atîtea ori a evocat-o fermecătorul profesor Ion Zamfirescu. Nu stiam, ascultînd-o pe Pallas Athena, că-l voi urmări în curînd cu aceeasi atentie pe fratele ei, Mihai Rarincescu, cel care avea să fie la facultate profesorul nostru de drept civil. Cîtiva ani mai tîrziu, Mihai Rarincescu se stingea în închisoare unde-l regăsise, între altii, pe fostul său student Ion Ioanid, preocupat cu umor de faptul că nu-si dăduse examenul de anul doi.

Observ cu oarecare uimire că în legătură cu fiecare din aceste modele ale adolescentei noastre am simtit nevoia să evoc si cadrul lor familial. Desigur, o personalitate de exceptie îsi are întotdeauna un ecou între ascendenti sau în cei cu care se însoteste, sau în sfîrsit, în urmasi. E în definitiv jocul liber al selectiei naturale si în acelasi timp efectul, ca să spunem asa, unui fel de radiatie pozitivă pe care o emit fiintele înzestrate si care modifică implicit mediul în care ele trăiesc. Dar nu e si altceva de observat aici, si anume că în tara noastră se constituise progresiv, de mai multe decenii, o clasă intelectuală dintre cele mai trainice si mai demne de respect?