Emil Cioran înamorat - iată ipostaza inedită, senzatională, dacă nu chiar usor scandaloasă (pentru cei tentati să-l mitizeze pe "misticul lipsit de Dumnezeu") în care se prezintă în paginile unui elegant volum apărut în această toamnă la Editura Weidle din Bonn, "maestrul neîntrecut al aforismelor despre moarte, prins în mrejele unei iubiri si unei drame epistolare în care se întîlnesc scînteierile spiritului cu melancolia bătrînetii". Am citat, între ghilimele, termenii în care revista DER SPIEGEL caracteriza concis dar atrăgător, cartea autoarei Friedgard Thoma, destinatara scrisorilor de dragoste expediate de Emil Cioran, în ultimii ani ai vietii, celei care i-a fost muză si prietenă. Înfocat, autorul care si-a făcut "din singurătate, o religie " îi mărturisea "criticei sale admiratoare" că: " în realitate m-am simtit întotdeauna singur, cu unele exceptii - dintre care cea mai ciudată este aceasta. Sunteti centrul vietii mele, zeita unuia ce nu crede în nimic, cea mai mare fericire si cea mai mare nenorocire pe care mi-a fost dat să le întîlnesc". De astă dată fragmentul, extras din cuprinsul uneia din mai numeroasele scrisori adresate tinerei pe atunci profesoare de filozofie din Köln, este reprodus pe coperta din spate a volumului de fată, al cărui titlu este la rîndul lui, din nou, un citat.
    La 19 iunie 1981, cînd la Paris Friedgard Thoma îsi serba la restaurantul "Procope", la etaj, ziua de nastere în prezenta mentorului ei spiritual, Cioran îi scrie pe un servetel de hîrtie cuvintele pe care Colette le aflase pentru a o caracteriza pe Marguerite Moreno, la cei 8o de ani împliniti: "Pentru nimic în lume ea nu ar fi renuntat la folosinta lirică si fugară a ultimei sale toamne." Cioran făcea evident aluzie, la el însusi.Autoarea cărtii notează că a pierdut servetelul, dar că la rugămintea ei, Cioran a rescris fraza pe versoul paginii de hîrtie pe care transcrisese pentru ea trei strofe din stantele lui Shelley. Acestea sunt reproduse în cuprinsul volumului de fată, împreună cu scrisoarea ce le însotea comentîndu-le. Un text în care Cioran mărturiseste că, de patru decenii în momentele de mare tristete, citeste poemul lui Shelley, care-i poate părea amicei sale "demodat". îi cere apoi tinerei sale prietene să-l menajeze pe el, " romanticul întîrziat- din cînd în cînd " - pentru a declara în final că, de cînd a cunoscut-o," fericirea de a fi cinic" l-ar fi părăsit ...
    Dar cum a început totul? Potrivit gloselor si însemnărilor ce însotesc acest schimb epistolar cu totul inedit, în l979 autoarea face cunostintă cu opera lui Emil Cioran, accesibilă în Germania doar unui cerc de initiati... Însă încă înainte de a i se adresa personal, pe căi epistolare, încă înainte ca Cioran să fi devenit pentru ea o "obsesie" care se va transforma într-o "prietenie intimă" (p.8), autoarea mărturiseste că a "admirat cu neîncredere" aforismele. Procedînd astfel, nu făcea în fond decît să urmeze sfatul pe care Cioran însusi i-l dădea: "să nu ai încredere în cei care întorc spatele iubirii, ambitiei, societătii. Ei se vor răzbuna pentru renuntările lor."
    Friedgard Thoma presimte că Cioran, care consideră că o carte este o sinucidere amînată, este în realitate orice altceva decît un sinucigas. Pentru tînăra profesoară germană de filozofie din Köln, frazele cioraniene pulsează de prospetime si sănătate, exercitînd un efect revigorant asupra spiritului si prin modul lor elegant de a anula tabuuri.
    "Insolentele cioraniene" o determină pe autoare să se adreseze editurii pentru a cere adresa lui Cioran despre a cărui existentă nu stia prea multe. Prima epistolă, nereprodusă în cuprinsul cărtii dar "povestită" este redactată în germană si expediată la finele lunii ianuarie sau începutul lunii februarie 1981. Spre surprinderea expeditoarei, maestrul îi răspunde, în germană, la 6 februarie. Si astfel începe, într-un ritm aproape zilnic, o idilă epistolară - a cărei lectură acum, după ce Emil Cioran a trecut în nefiintă, este deopotrivă senzatională si emotionantă, neavînd nimic de-a face cu un delict de pietate sau indiscretie.Dimpotrivă, felul în care autoarea a "montat " scrisorile în cuprinsul cărtii,recurgînd în proportii variabile la discursul memorialistic, la amintiri, descrieri, povestiri, la redarea în stil indirect a unor conversatii telefonice, la evocarea unor episoade ale întîlnirilor estivale, în grup, în locurile pitoresti de vacantă, sau a unor întrevederi "t?te ? t?te", dezamorsează resorturile oricărui sentimentalism ieftin tocmai printr-o adecvare a cadrului, a fundalului epistolar, "la real". Continutul scrisorilor este ferit de patetisme, ironia discursului intim este rece, erosul este spiritualizat, ideile se încrucisează adesea aidoma unor florete în duel, eventualele răni sunt imediat tămăduite prin rectificări, precizări, scuze. în ansamblul său, acest schimb de mesaje ne trimite inevitabil cu gîndul la inflexiunile discursului epistolar francez din ilustrul veac al XVIII-lea...
    Impresia este generată de unele accente discrete de cochetărie si frivolitate: tînăra profesoară, femeie frumoasă, îi strecoară bătrînului filozof si moralist o fotografie în scrisoare. Ulterior, îl va fotografia ea pe maestru, îi va fixa pe peliculă locuinta, o va imortaliza si pe tovarăsa de viată a filozofului, Simone Boué, tragic dispărută la scurtă vreme după transcrierea "Caietelor"... Scurte secvente de viată mondenă, scene pariziene, plimbările prin Grădina Luxembourg, qui pro quo-uri, abia schitate gesturi de gelozie, conferă o tensiune usor romanescă, culoare locală, concrete repere spatio-temporale , elemente de decor si peisaj, unui dialog între două "inimi surori". Reînvie în scrisorile lui Cioran fragmente dintr-o existentă pierdută, uitată, vizita fratelui venit din România, la Paris, episoade autobiografice,preferintele pentru anumite personaje ale istoriei (împărăteasa Sissi) si tinuturi ale Europei, relatiile autorului cu limba română, pe care se pare, conform opiniei autoarei, că maestrul o vorbea mai bine decît Eug?ne Ionesco, desi tot el mărturisea în scrisoarea datată 6 aprilie 1981 că "cel mai cumplit lucru este reîntoarcerea la limba maternă". Ceea ce nu o împiedică pe autoare să-i solicite maestrului să-i vorbească putin în română pentru a auzi sonoritatea acestei "minunate limbi".
    Există un crescendo al relatiei amoroase dintre Cioran si a sa "Dragă Friedgard" cum i se adresează într-o scrisoare redactată în germană, la orele l3 ale unei duminici nedatate, scrisoare în cuprinsul căreia i se mărturiseste destinatarei că propriile ei epistole ar avea rolul unui drog de care el, expeditorul, nu se mai poate lipsi. Cioran este gelos pe trecutul si prezentul "prietenei sale germane", stie că relatia lor este lipsită de perspectivă, o compară cu o catastrofă naturală, mărturiseste că nu stie ce mai caută în această lume în care fericirea îl face si mai nefericit decît nenorocirea, se întreabă cum se va sfîrsit relatia lor, îsi exprimă dorinta de a se retrage cu amica sa pe o insulă pustie, de a plănge zile în sir, se întreabă cum de ar fi putut bănui că ea îl va face într-atît să sufere, se simte înfrînt de existenta prietenului din Köln al amicei sale, si exilat ori de cîte ori este departe de ea. Momentul în care Cioran îi face cunostintă Friedgardei cu Simone, apoi vacanta petrecută în grup, la Soglio, la domiciliul de vară al autoarei, alimentează cotitura decisivă a relatiei nu doar epistolare dintre cei doi protagonisti ai cărtii, eliminînd nuantele erotismului verbal în avantajul schimburilor de idei într-o aproape perfectă empatie. Cu fiecare an care trece de la data întîlnirii la Paris în aprilie 1981, schimbul de scrisori se răreste. Survine o gravă îmbolnăvire a autoarei, o reîntîlnire cu Cioran si Simone la Paris. Simone semnează la finele scrisorilor lui Cioran, cîteva rînduri în care-i adresează prietenei germane, complimente, gînduri bune. Friedgard însăsi nu mai copiază scrisorile pe care i le trimite lui Cioran, devenite, oricum, mai rare, nu-si mai tine cu aceeasi febrilitate un jurnal de însemnări. Una din ultimele plimbări făcute împreună la Paris, este cea din cimitirul Montparnasse unde Cioran, după căutări febrile, nu află locul de veci pregătit de partenera sa de viată, Simone. Ultimele conversatii fată în fată au drept subiect poemele lui Celan, poeziile lui Trakl, sentimentul si tema mortii. Maestrul este întru totul de acord cu ideile discipolei si exegetei sale. Ultimul mesaj primit de la Cioran este cel din 27 octombrie 1992, pe verso-ul unui plic expediat de Simone; Cioran constată că prietena sa este acum "absentă din inima lui".
    Sfîrsitul celui care s-a temut mai mult decît de orice de decrepitudine, preaslăvind sinuciderea, este comentat si relatat cu elegantă discretie, de autoare. Nici întîlnirea cu Simone Boué nu mai are loc... După ce cortina căzuse, cele două femei care în chip diferit i-au stat alături filozofului, în ultimii ani ai vietii, îsi propuseseră să se revadă la Paris, în toamna anului 1997. Dar Simone Boué, cea al cărei nume, printr-o ciudată coincidentă, însemna exact "colac de salvare" se înecase în apele Atlanticului, la scurtă vreme înainte de a vedea tipărite "Caietele" lui Cioran pe care le dactilografiase ea însăsi, cu devotament...
    Volumul ce cuprinde scrisorile si procesul verbal palimpsestic al acestei dragoste tîrzii a lui Emil Cioran, pentru o frumoasă si tînără profesoară de filozofie, din Germania, se încheie cu un "epitaf" al autoarei pe marginea apologiei sinuciderii. "S-ar putea ca viata să nu fie simplă. Dar moartea ar putea fi mai simplă dacă ne-am putea decide la momentul potrivit în favoarea sinuciderii. întrebarea care se pune este cînd putem face acest gest. Cioran pare a nu fi aflat ocazia potrivită pentru a-l săvîrsi".
    Cu acest verdict se încheie cartea celei care poate trece drept ultima iubire a lui Emil Cioran. Mărturiile acestui amor tomnatic, mai degrabă spiritual, discursiv-verbal decît erotic, în sensul traditional al cuvîntului, vor declansa deja stiutele controverse în jurul "dreptului " de a da publicitătii documentele unei relatii mai mult sau mai putin intime atunci cînd unul dintre parteneri nu mai are dreptul la replică din simplul si tragicul motiv de a fi dispărut dintre cei vii. în această toamnă, în Germania a mai văzut lumina tiparului un alt volum de corespondentă - cea dintre poetul expresionist Gottfried Benn si Ursula Ziebarth. Cei doi s-au cunoscut în 1954. Poetul avea 68 de ani, era căsătorit, tînăra lui iubită avea doar 32 de ani. Volumul, intitulat "Hernach" apărut la Editura Wallstein din Gottingen are 504 pagini, contine doar scrisorile poetului către tînăra sa muză. Scrisorile acesteia fuseseră distruse de sotia lui Gottfried Benn.
    Dar - ca si Friedgard Thoma, destinatara scrisorilor lui Emil Cioran, si Ursula Ziebarth tine să gloseze si să "monteze" misivele care i-au fost adresate de Gottfried Benn. Un gest care este si rămîne, în mod vădit, pe cît de firesc pe atît de discutabil. Un motiv în plus pentru a "discuta" mai pe larg, într-un interviu deja programat cu Friedgard Thoma, ultima iubire a lui Emil Cioran, si despre acest subiect.
Rodica Binder