Pe Martha Bibescu am întâlnit-o în a doua parte a vietii ei, cea a încercarilor, care îi succeda celei a gloriei. O vedeam des si întretineam o corespondenta asidua. Pâna atunci nu o cunoscusem decât din carti, în timp ce ea fermeca Europa cu frumusetea, talentul si relatiile ei cu ultimii regi europeni si cu sefii de state. Marcel Proust o descrisese la un bal, unde ea venise într-o rochie roz, pe care siroiau smaragde ce-i evocau lui prospetimea frunzisurilor. Prima oara am întâlnit-o la Harcourt, înainte de razboi. Tocmai fusesem ales deputat. Adresându-mi-se zâmbind, cu simtul ei pentru Istorie, Martha mi-a spus: "E tot un fel de pairie" Dupa ultimul razboi, ea urma cu regularitate o cura la Bagnoles-sur-l'Orne, dar nu se mai oprea la castelul dâHarcourt, ars între timp, ci la Pavillon de Fantaisie, recent reamenajat si unde locuiam noi atunci. Era totdeauna însotita de papagalul ei, care nu avea o comportare prea buna. Perdelele de tafta caramizie din camera în care statea o dovedesc. Intr-o zi, acest blestemat de papagal s-a refugiat în copacii învecinati. Si cu toate ca pompierii satului si-au folosit scarile lor înalte, nu l-au putut prinde. Din fericire, catre asfintitul zilei s-a înapoiat singur lânga stapâna lui, în colivie. Pâna astazi mai am o perie de haine reprezentând un papagal verde, daruita de Martha Bibescu. I-am apreciat întotdeauna curajul neclintit cu care facea fata vitregiilor soartei si grija pentru nepotii ei, lipsiti, vreme de zece ani, de parinti, care o duceau greu la Bucuresti. Nu aveau dreptul sa paraseasca orasul, se temeau sa nu fie arestati. Dupa demersuri insistente, Martha Bibescu a reusit sa le obtina autorizatia de a parasi România, de unde au plecat în Anglia, unde si-au regasit copiii. Lungul calvar îi marcase, dar le sporise bogatia sufleteasca. La moartea Valentinei, fiica Marthei Bibescu, sotul ei, printul Ghika, mi-a scris o emotionanta scrisoare, în care ma informa ca frumosul suflet al sotiei "îsi luase zborul din bratele lui". Spre deosebire de fiica ei, Martha Bibescu n-a fost niciodata indiferenta fata de bunurile acestei lumi. Destinul a vrut însa ca ea sa înfrunte greutatile cu o maretie ce o caracteriza. Ii admiram taria si, poate, acesta a fost si motivul care ne-a ajutat sa-i câstigam prietenia, eu si sotia mea Thyra. Razboiul si revolutia care a urmat în România au privat-o de palatul ei de la Mogosoaia si de posibilitatea de a trai în palate. S-a retras într-un mic apartament, în vârful insulei Saint-Louis, unde aveai senzatia ca te afli în cabina unui vas-amiral ce spinteca apele Senei. Cele doua camere dadeau spre apus si pe ambele laturi ale corabiei o flotila de barcute se clatina la trecerea unei ambarcatiuni mai mari. Intr-o zi, Martha Bibescu i-a invitat pe prietenii nostri comuni, sotii Santa Floro din Spania, atunci în trecere prin Paris, la "o serbare venetiana". Crezând ca era vorba despre un dineu urmat de o petrecere, cei doi s-au înfiintat la noua seara. Spre mirarea lor, au fost însa serviti doar cu un pahar de porto si au trebuit sa constate ca petrecerea se rezuma la admirarea vaselor luminate "? giorno" si încarcate cu turisti, ce faceau ocolul insulei. De altfel, orice capata la dânsa un aer maret, si prietenii nostri au pastrat o frumoasa amintire despre aceasta invitatie. Martha Bibescu conferea un sens la tot ce o înconjura; de pilda, în casa ei, fiecare floare îsi pastra propria personalitate. Ea nu aseza niciodata florile în buchete, ci separat, câte una, tija ei scaldându-se într-o apa foarte curata. Florile se întorceau astfel una câte una spre lumina, evoluând pe nesimtite odata cu miscarea soarelui. Am fost de multe ori în apartamentul ei si am luat masa în intimitate cu Léon Blum, al carui spirit subtil, deschis fata de toate nuantele gândirii, m-a uimit. In ciuda multor greutati materiale, Martha Bibescu s-a miscat, pâna în ultima ei zi, printre asa-numitii "mari" ai lumii. La Londra, am însotit-o la o serata data de Lady Londonderry, al carei sot fusese ministru al Aviatiei [1931-1935], la Londonderry House. Si, marturisesc, am fost surprins sa-l întâlnesc, în capul scarii de onoare, pe Ramsay Mac Donald, primul ministru laburist, în costum de Curte, cu pantaloni de matase, ciorapi albi si arborând ordinul Jartierei. Cu câtiva ani înainte de a muri, cumparase în [comitatul] Cornwall o casuta fermecatoare, în stil George VI, pentru fiica si ginerele ei. Casa domina un estuar, în care fluxul si refluxul dadeau nastere unei permanente si curioase miscari a apei. Martha Bibescu imprimase locuintei o amprenta particulara, conferindu-i o patina istorica. In aceasta casa locuise generalul Eisenhower, în zilele dinaintea debarcarii în Normandia. Ei îi placea sa povesteasca o legenda ce pretindea ca unul dintre ultimii Paleologi se stabilise în regiune, dupa ce parasise Bizantul. Casa era împodobita cu suvenire napoleoniene. Printul Bibescu, bunicul sotului ei, se casatorise cu fiica doamnei de Pellapra, amanta Imparatului. Incât în vinele nepotilor acesteia curgea sânge napoleonian. Casa adapostea câteva obiecte istorice, pe care Martha Bibescu izbutise sa le scoata din fostul ei palat românesc, îndeosebi patul printului de Chimay si un portret al primului Consul. Intr-o vitrina erau câteva obiecte napoleoniene, printre care bratara pe care împaratul o oferise doamnei de Pellapra, în seara bataliei de la Austerlitz. Modesta casuta devenise astfel un loc istoric si, din când în când, era vizitata de grupuri de turisti, pe care le primea chiar printesa. Ascultând-o fermecati, vizitatorii cumparau si vreuna din cartile ei cu dedicatie. Caci mare e puterea cuvântului. Astfel, pâna în ultima zi a vietii, în ciuda furtunilor prin care trecuse, a pierderii prietenilor, averii, palatelor si, în pofida ireparabilului efect al anilor, Martha Bibescu a stiut mereu sa faca fata nenorocirii si sa stapâneasca evenimentele.