Ce v-a determinat, de fapt, acest interes major de cercetare – istorie trăită, recuperarea memoriei, remember identitar?

O parte din raţiunile din care s-a născut  acest proiect le-am enunţat deja mai sus. Ce ar mai fi de adăugat? Poate nevoia personală de a şti, de afla ceea ce ne fusese atâta vreme ascuns în ce priveşte comunismul. Poate am simţit nevoia să ispăşesc necunoaşterea şi în consecinţă lipsa de reacţie dinainte de 1989. Nu pot să spun că am fost în vreun fel îndoctrinată sau că nu mi-am dat seama de cât de dezastruoasă  era situaţia noastră în anii `80, cât de grav ne afecta laşitatea, sentimentul neputinţei pe care le trăiam acut ca pe o boală. De aceea după 1989 primul gând a fost să fac ceea ce nu putusem să fac înainte, atât la nivelul pregătirii profesionale, cât şi la cel al participării la o schimbare. Nevoia de schimbare mă privea direct şi personal şi pe mine însămi şi am găsit această nişă în care mi se părea că pot concilia un interes de cercetare cu unul strict uman.

 

Din ceea ce, la început sau pe parcurs, aţi proiectat, ce anume a rămas de făcut de către dvs? Ce anume vreţi neapărat să mai faceţi în aceste direcţii?

Primul lucru e să fac accesibilă arhiva de istorie orală derivată din munca proprie, dar şi a „Grupului de istorie orală şi antroplogie culturală” de la A treia Europă, cu care am lucrat şi realizat interviurile şi proiectele. Locul ei mi se pare a fi în Biblioteca Centrală Universitară unde lucrez de câteva luni la digitalizarea  arhivei şi înregistrarea ei în sistemul bibliotecii. Desigur fac asta cu sprijinul colegilor bibliotecari şi mai ales în consens cu directorul BCUT, conf.dr. Vasile Docea, care fiind istoric şi cunoscând proiectul meu de mulţi ani, a fost deschis unei astfel de idei şi mi-a dat ocazia să o pun în practică, lucru pentru care îi sunt recunoscătoare. Mai râmâne de văzut dacă va exista şi cum va funcţiona un departament de istorie orală, după ce eu mă voi retrage cu totul din această activitate. Arhiva e preţioasă pentru a cerceta multiple aspecte ale istoriei recente, aşa cum sunt văzute ele de cei care au parcurs-o . E interesantă şi ca document lingvistic, pentru a studia diverse forme de oralitate. Vocea celui care povesteşte sau ia interviul  e mult mai expresivă decât textul transcris ( anexat în arhivă interviului), e o adevărată amprentă identitară. Sunt anexate interviurilor şi multe documente fotografice, scrisori, jurnale sau fragmente de jurnale, ilustrate şi alte documente scrise sau vizuale pe care le-am şi folosit în predare, în cursul de Antropologia memoriei pe care l-am ţinut  ani la rând la master. Mi-ar plăcea ca arhiva să continue să se îmbogăţească cu lucrări şi interviuri făcute de studenţi, aşa cum s-a întâmplat atât timp cât am fost activă la Universitatea de Vest. Ochiul tânărului trebuie învăţat să vadă pe teren realitatea diversificată a lumii, să o poată interpreta şi explica. In jurul proiectelor mele s-au format deja câţiva oameni care fiind mai tineri vor avea energia să conceapă proiecte, să atragă fonduri pentru a continua această muncă. Dintre ei au fost constant lângă mine şi sunt gata să preia ştafeta, Simona Adam, lector dr. la Departamentul de ştiinţele educaţiei, dar şi Adrian Onică rămas fidel modului de lucru din echipa noastră. Au sărit în jutor la nevoie şi s-au întors spre grupul nostru şi alţii, cum e Antonia Komlosi Berti cu care am realizat acum deja mulţi ani o carte album bilingvă despre Memorie şi diversitate culturală la Timişoara.

Dincolo de această operă de punere în valoare, aş vrea să scriu o carte despre întreaga mea experienţă de teren şi cercetare legată de memorie şi mai ales mi-ar plăcea să reiau proiectul de cerectare pe problema identităţii şi memoriei, la distanţă de 10 – 20 de  ani de momentul când am realizat interviurile din arhivă ( anii 2000). Contextele s-au schimbat mult, unele comunităţi s-au împuţinat, au apărut altele în locul lor, aşa că şi profilul identitar al zonei, valorile cu care oamenii operează pentru a judeca trecutul şi pe ei înşişi sunt diferite. Aş vrea să văd de unde vin decalajele, cum se explică ele, ce fel de memorie se activează în discursurile celor care nu au fost martori direcţi ai evenimentelor şi au o memorie de grad secund ( pentru Holocaust se vorbeşte deja de postmemorie).

 

Pentru cineva care vrea să studieze şi să scoată la lumină o memorie cu atîtea traume – cum e istorie noastră recentă – ce e obligatoriu să facă?

Să combine studiul în arhivele de stat sau private cu investigaţia pe teren, să se poată obiectiva şi să se privească pe el însuşi studiind ca un co- participant la refacerea unui şantier memorial din care vor lipsi întotdeauna unele piese. Să fie capabil de empatie, dar şi de înţelegere raţională, să nu cadă în capcana clişeelor istorice sau culturale. Să înţeleagă că orice presupune ca obiect de studiu omul şi discursurile lui, presupune o interacţiune cu celălalt în care e parte activă. A şti să asculţi e ceva ce se învaţă cu timpul şi doar ascultându-i cu adevărat pe cei care ne vorbesc ca martori ai trecutului traumatic putem evita concluziile grăbite şi tranşante.

 

Şi de ce anume să se ferească?

Memoria nu e mai fiabilă sau mai puţin fiabilă ca istoria. Ambele, după alte criterii reconstruiesc imagini ale trecutului care nu pot coincide cu adevărul , aşa cum ne place să credem. Ne propun reprezentări şi explicaţii, sensuri şi contextualizări în care subiectul uman e parte cunoscătoare şi obiect de studiu. In acest proces se vehiculează valori şi se negociază imagini de sine şi ale celuilalt. E greu să ne ferim de dogmatisme, de ideologiile tari, de propriile idiosincrazii, de clişee. Până unde putem fi flexibili, cum putem evita slăbiciunile memoriei, uitările strategice? Să nu uităm că memoria e manipulabilă şi poate primi valori de uz neaşteptate, cu ţinte politice precise, nu întodeauna onorabile. In numele memoriei sunt enunţate revendicări legitime, dar şi imagini oportuniste.  Important ar fi, cred, să nu ignorăm dreptul fiecăruia la memorie, dar să sancţionăm abuzurile ei, orice tip de fetişizare. De când studiez aceste lucruri, deşi mă simt atrasă de partea de imaginar care există în orice memorie, de dimensiunile ei fantasmatice sau de puterea ei de a produce sens, mă simt tot mai îngrijorată de uitările ei, de tot ceea ce ea ignoră voluntar sau involuntar. Ar fi ideal să ne situăm într-un plan în care să vedem lucrurile în globalitatea lor, fără să ingnorăm contextele precise, mizele vehiculate de discursurile memoriale.

 

Cine îi sînt, într-un asemenea demers, aliaţii? Şi, desigur, cine îi sînt adversarii – cine sînt cei care vor ca această istorie recentă şi eventuala sa memorie să fie, la limită, de tot îngropate?

Cei care au făcut crime, cei care au susţinut cu patos sistemul şi care nu îşi pot ierta acest lucru sau nici nu vor să recunoască asta. Cei pe care ideologia i-a robotizat şi transformat în fiinţe lipsite de capacitatea de a analiza faptele şi de a trage concluzii din ele. Cei care sunt suficient de cinici sau iresponsabili ca să prefere în continuare amăgirile si minciuna în locul confruntării cu sine şi al unei lucide întoarceri la trecut. Nu pentru a învăţa ceva din el – pentru că cei mai mulţi dintre iluştrii cercetători ai memoriei, ca Paul Ricoeur, nu cred că învăţăm ceva din istorie, din moment ce greşelile şi ororile se repetă – ci pentru a dialoga cu el în folosul înţelegerii prezentului. Dincolo de toate astea se află cei care au interesul politic de a cenzura memoria , de a refuza accesul la surse şi chiar de a ascunde sau distruge documentele doveditoare. Uneori memoria oamenilor poate compensa această distrugere, dar ei nu i se acordă întotdeauna credit, e ignorată sau marginalizată.

 

Cum evaluaţi, la nivelul a ceea ce s-a reuşit la noi, după 1989, la nivel instituţional, ce s-a construit în sensul recuperării memoriei? Bun, rău, oricum insuficient?

Aş spune mai degrabă, parţial. Sunt reuşite relative, cu efect restrâns, cu impact social limitat, dar şi altele cu care ne putem mândri.