Pe la inceputul anilor nouazeci, C. mi-a daruit un ficus infoiat si sensibil. Iarna, ficusul lucea in casa, departe de geam si de frig, vara il scoteam in curte, la umbra unui copac, sa nu-l bata soarele. Grija ritmata de anotimpuri imi amintea de leandrii bunicii, pe care, la fel, ii mutasem convins, cand afara, cand inauntru, la Bozovici, in ani de demult dumicati.

Intr-o toamna, frigul ne-a luat pe nepregatite. Am adus ficusul in casa cu teama si remuscari. La inceput nu s-a intamplat mai nimic. Frunzele ii capatasera insa o nuanta mai intunecata si o transparenta rau prevestitoare, ca de sticla de bere. Apoi, saptamani in sir, ficusul s-a lepadat de sine, presarandu-si neiertator pe podele frunzele rasucite urat. Intreruperea mult asteptata a pustiirii apasatoare nu a venit. Cand n-a mai ramas nici o frunza — era pe la mijlocul lui octombrie — am continuat sa-l ud, poate, cine stie, se indura, poate razbeste, poate avem noroc. Cu toata apa, trunchiul se usca neinduplecat. Crengile, altadata mladiate, se rupeau acum ca vreascurile, cu pocnet sec. In casa, pomul schelet, asezat la vedere, menea a rau, ne amintea de tot ce nu iese, aici, in Romania, in vieti. C. nu mai voia sa-l vada, eu ii aparam fara convingere prezenta in camera de zi, musafirii il atinteau cu nedumerire neexprimata. Pe la mijlocul lui decembrie am hotarat sa nu ne mai pedepsim, am sa-l tai, mi-am spus, si o sa pun in ghiveci niste flori cu noua bucuria lor. A venit insa Craciunul, trunchiul prieten, cu coroana frumos ramurata, pe care il pusesem in pivnita parca anume, ne putea inca sta in preajma ca pom impodobit, l-am implantat alaturi de ciot si a stat asa, rascumparat de beteala si globuri, pana pe la jumatatea lui ianuarie. Am dus apoi trunchiul in pivnita. Ghiveciul a ramas in camera, cu ciotul lui cu tot, flori n-am pus, sa-l scot in iarna nu m-am indurat, sa-l ud nu mai avea rost, o facusem doar luni de zile fara raspuns. A trecut februarie, martie se apropia de sfarsit cand, intr-o zi, m-am uitat din nou, gradinareste, la ciotul pe care evitasem sa-l privesc saptamani in sir. Un punct verde, minuscul, abia se zarea pe o latura a uscaturii. Udat, punctul s-a vadit a fi frunza. De atunci au trecut niste ani, am un ficus in forma de tufis, cu crengi care cresc rotund de jur imprejurul bucatelei minuscule de trunchi.

Miezul asta de intamplare mi-a devenit mantra. Singura si neajutata mai bine de trei luni, in intunecimea pamantului, fara hrana, fara apa, neincurajata de asteptari bune in jur, viata nu s-a predat. Radacinile au gasit in ele vlaga cat sa trimita spre primavara un semnal. Ficusul e din nou infoiat, poate ca nici nu mai poate fi numit pe drept doar tufis, e mai degraba un crang, cu ramuri care s-au ingrosat, au intrat parca in pamant si se pozitioneaza fiecare a trunchi separat. Poate ca si in noi, intinerirea, cata e sa fie, mai putin inalta, dar tot vie, dainuieste inca nestiut. Poate ca in cei din jur, pe care nu-i mai vedem indraznind, se ascunde inca avantul spre lumina calda. Ar fi sa-i intampinam atent, cu gestul care sa le confirme biruinta datorata. Suntem chemati sa inviem la nesfarsit, infrangand uscaciunea, cu taria tenace a plantei care ne arata tacut cum se rezista postum.