Desi scrisă în limba patriei adoptive, limba franceză, cartea de memorii a Elenei Văcărescu exprimă, de la o amintire la alta, de la un portret la altul, un atasament adesea patetic fată de patria de origine. Chiar dacă e una din cele mai importante reusite ale genului, ea a rămas practic necunoscută cititorului român.
    Memorial în mod minor (Mémorial sur le mode mineur) a apărut în 1946, în conditiile cunoscute de după război, la editura pariziană "Le Jeune Parque", într-un tiraj confidential. Editura "Compania" propune în această toamnă o editie integrală, tradusă de Anca-Maria Christodorescu.
  Domnisoara Miallaret     Si-acum să ne ducem cu gîndul la jumătatea secolului al XIX-lea. Ne aflăm la Viena. O ploaie măruntă. Una din acele ploi de toamnă care-l udau pe Mozart atunci cînd, bolnav, se ducea să dea lectii în oras, se revarsă acum asupra unei persoane încă tinere, care iese foarte grăbită de la postă. Tine în mînă un plic pe care se poate citi: Mademoiselle Miallaret. Post restant.
    Foarte nerăbdătoare, domnisoara Miallaret deschide scrisoarea si o citeste din mers, fără însă a încetini pasul. Este asteptată. Familiei care a angajat-o (si care, de altfel, este încîntată de serviciile ei) nu-i place ca ea să lipsească prea mult. Familia despre care vorbim este o familie de străini. Cînd, împinsă de nevoie, domnisoara Miallaret s-a angajat la ei ca guvernantă, ceea ce i-a prins foarte bine, tinerei frantuzoaice i s-a părut că păseste în necunoscut, că descoperă un neam si o natie despre care nici o fiintă cultivată nu auzise vreodată. Închipuiti-vă că acesti oameni sînt valahi.
    Domnul cel bătrîn (se numeste Cantacuzino) e foarte bolnav. Sotia si copiii asteaptă clipa în care se vor putea întoarce în tara pe care au părăsit-o. Dar mai întîi trebuie ca tatăl suferind să fie bine îngrijit de medicul vienez.
    Domnisoara Miallaret s-a atasat de toti membrii familiei, care o iubesc si au deplină încredere în ea.
    - Mai vorbiti-ne despre Franta, vorbiti-ne despre Paris.
    Fremătînd, micul grup se adună în jurul tinerei. Se vaită toti de soarta tării lor, altădată călcată de năvălitori, iar acum, în plină epocă de eliberare, incapabilă să-si găsească drumul pentru a se bucura de independentă.
    Întoarsă în camera ei, domnisoara Miallaret scrie cu febrilitate si fervoare. Povesteste. Transcrie plîngerile pe care le-a auzit. Si astfel stîrneste curiozitatea corespondentului ei secret, care e profesor.
    "Franta locuieste la etajul cinci", va spune mai tîrziu Michelet. Pe vremea cînd enunta acest adevăr, adresîndu-se sărăntocilor care sînt adesea făuritorii istoriei, încă nu existau ascensoare. Iar domnisoara Miallaret îi scria chiar lui Michelet, apostolul libertătii. Gratie ei, Michelet a descoperit România si a unit destinul acesteia cu destinul eliberator al Frantei. Da, Michelet, iar mai tîrziu Edgar Quinet, care s-a însurat cu o româncă.
    În ceea ce mă priveste, mi-ar plăcea ca amintirea domnisoarei Miallaret să fie mai pretuită la noi. E adevărat că n-a pus niciodată piciorul pe pămîntul nostru si că, pe de altă parte, nu mai e azi decît o văduvă calomniată, pe care cîtiva critici care voiau să se arate mai putin răuvoitori au acuzat-o că ar fi fost "abuzivă".
    În ziua despre care vorbim, ea urma să înstiinteze familia Cantacuzino că, "spre marele ei regret", se vedea obligată să-i părăsească. Avea să se întoarcă la Paris "pentru a se căsători", zicea . Urma să se mărite cu un oarecare Jules Michelet, un nume necunoscut pentru cei îndurerati de plecarea ei.
    Dar e un om sărac...
    - Sărac, da, dar are geniu! exclamă logodnica lui. Nu l-am văzut niciodată, adăuga ea, si-mi va fi greu să cîstig pentru amîndoi, căci cursul pe care-l tine la Coll?ge de France e mereu suspendat. Chiar si studentilor lui le vine foarte greu să-l apere.
    De îndată ce domnisoara Miallaret s-a întors la Paris, Michelet a aflat multe despre România, pe care ea o lăuda fără încetare, deplîngîndu-i soarta potrivnică. Din interesul astfel stîrnit în sufletul lui Michelet s-au ivit primele noastre relatii politice cu Franta. Pentru acest mare liric, România era "o mică insulă latină rătăcită într-un ocean de barbarie". A făcut din ea o feudă sentimentală. A legat-o de Franta, si asta pentru totdeauna. Începînd de-atunci, multumită lui, multumită lui Quinet si multor altora, Franta a devenit ca o a doua patrie, nedespărtită de inima noastră. Si atunci de ce să ne încăpătînăm s-o uităm pe domnisoara Miallaret?
    
De ce scriu eu "Niezsche" fără "t"     De cîteva zile părintii mei, sora mea si cu mine ne aflăm la Vallombrosa.
    Suferinta care mă coplesea si starea mea de agitatie îi hotărîseră pe ai mei să facem o călătorie în urma căreia sperau că durerea mea se va atenua sau chiar se va potoli. M-am străduit cîteva zile să mă rup de mine însămi, admirînd frumusetea locurilor: munti severi, peisaje întinse si simple ape verzi si line, toate scăldate de o lumină minunată. Hotelul unde locuiam era o veche mănăstire ale cărei camere văruite aminteau de lăcasurile românesti unde ne duceam uneori în vizită la cîte o călugărită prietenă. Iar de sub plantele agătătoare se auzeau murmurînd fîntîni si izvoare.
    Singurătatea si linistea locului mă fermecau, în schimb, tristetea nu puteam să mi-o uit. Asteptam mereu scrisori care nu mai veneau; eram mereu cu ochi atintiti si cu mîinile întinse spre scrisorile care soseau, spre orice ziar pe care-l zăream. Pentru a-mi alunga disperarea, mă duceam dis-de-dimineată să mă plimb prin pădure.
    Vallombrosa, tinut de gratie fără seamăn, cocotat pe coastele unor dealuri suave, ce par a se topi într-un cer limpede si palid, tu esti unul din acele locuri în care a adiat întotdeauna spiritul!
    - Aici, mi se spunea, si-a compus Milton cîteva cînturi din Paradisul pierdut, aici a venit Lamartine să-si termine povestea idilelor napolitane, iar mai departe puteti vedea, risipite prin vîlcelele înverzite, sfintele chilii săpate de prietenii Sfîntului Francisc.
    Uneori, încercînd să uit de ale mele, luam o carte si o deschideam la întîmplare.
    Si astfel, într-un amurg cum nu există altul pe pămînt, am făcut cunostintă cu Also sprach Zarathustra1), si Zarathustra mi-a grăit; violenta lui dionisiacă m-a răscolit. Zarathustra poruncea si hotăra de-acum pentru mine. Pentru a mă apăra de ceea ce încerca el să-mi impună, ajunsesem să citesc cu voce tare lungile perioade care urmau serpuirea misterioaselor silogisme. Zarathustra mă apostrofa, iar eu mă întorceam la hotel într-o stare de agitatie inimaginabilă.
    - E ora sase, ora ta de germană, îmi spuse într-o seară biata mama, bucuroasă că m-am reapucat de citit.
    - Ora sase! Bine, atunci îmi iau cartea cu mine.
    - Dar nu uita să-i lasi portarului cheia de la camera ta.
    - Nu, nu uit.
    Portarul (un florentin politicos si blond) nu era acolo.
    - Eu îi tin locul, îmi spuse în italiană un bărbat cărunt, ai cărui ochi de un verde deschis, cu o privire stranie, scînteiau sub niste sprîncene groase si zburlite, ca niste amenintări. Avea buze groase, mustată deasă "pe oală", obrajii scofîlciti si un aer trufas care m-a surprins din capul locului, căci nu se potrivea deloc cu conditia lui. Portarul va lipsi cîteva după-amieze, continuă el, luîndu-mi cheia cu o vioiciune care făcu să-i strălucească ochii de culoarea florilor de tei. Cheile! sopti el. Tăcu, apoi mă întrebă: Sprächen Sie Deutsch?2)
    - Da, am răspuns eu, si chiar foarte bine. Ca dovadă, citesc Zarathustra în original.
    Căci Zarathustra era atunci fixatia mea!
    Portarul cu ochi spălăciti îmi răspunse:
    - O carte proastă! Nici măcar demonică.
    - De ce ar trebui să fie demonică?
    Nu-mi rspunse. Se concentră si, deodată, îmi porunci:
    - Dacă stiti atît de bine germana, cititi-mi si mie cîteva pagini din afirmatiile smintitului ăstuia!
    M-am supus, de parcă as fi fost mînată de o fortă superioară. M-am oprit la sfîrsitul primei pagini.
    - Ce talent bizar, murmură el, ce mod de a silui sufletele pentru a le convinge!
    A doua zi, l-am găsit fremătînd de nerăbdare. Întîrziasem cu cîteva minute. Mi-a cerut cheia:
    - Cheia! Repede, repede, cheia! Si, în ciuda privirilor perplexe ale prietenilor care ne asteptau în fata hotelului, m-am apucat din nou să-i citesc pagini din Zarathustra, iar el mă întrerupea cînd si cînd ca să-mi demonstreze cît de nereusită e cartea.
    - Unii au crezut că va fi Biblia vremurilor noi si iată că s-au însalt. Biblia este o epopee scrisă de sute de fiinte si de îngeri, în timp ce Niezsche l-a imaginat singur pe cumplitul Zarathustra, pe Zarathustra care deschide portile infernului, dar e incapabil să vîre înăuntru pe cineva.
    Discutiile noastre despre Zarathustra mă uimeau atît de tare, că nu m-am lăsat pînă ce nu le-am notat într-un carnetel. La scurt timp, conversatiile mele cu portarul, surprinse în treacăt si de ceilalti, au devenit obiectul distractiei generale. Erau acolo si diplomati, domnul si doamna de Ben Omar, prieteni de-ai nostri, Osman, atasatul militar al Turciei, ministrul Portugaliei si contesa Macédo.
    În sfîrsit, interlocutorul meu mi-a propus într-o zi să ne plimbăm împreună. Peregrinările noastre au devenit curînd niste curse nebunesti. Însotitorul meu ba mergea cu oarecare dificultate, ba se deplasa cu o asemenea viteză încît, în ciuda tineretii mele, abia de reuseam să mă tin după el. Cînd se oprea, deschidea furios cartea, pe urmă o închidea si dădea cu ea de pămînt. Apoi le-a venit rîndul si altor opere ale lui Niezsche. Mi le oferea făcute ferfenită sau mînjite, mărturisindu-mi: "Scuip pe ele, apoi i le arăt soarelui, care le vorbeste." Evident, remarcasem bizareria însotitorului meu, dar pentru noi, poetii, nebunii sînt, precum misticii, niste tainici colaboratori pe care îi iubim. De altfel, acest apucat era uneori sublim si avea mai cu seamă - ceea ce mă încînta -darul de a călca omenirea în picioare, pentru a o reînălta apoi triumfal, ridicînd-o în slăvi.
    Într-o zi, l-am botezat "ambasador al infinitului". L-a lovit atunci o furie de nedescris. Omul era, în chip indiscutabil, sclipitor.
    - Eu singur, strigă el, sînt o invazie de barbari, întruchiparea ravagiilor lor.
    - Atunci de ce accepti să faci pe portarul?
    Se întunecă la fată si-mi răspunse pe un ton sinistru:
    - Din pricina cheilor. Apoi adăugă: Ei bine, îl mai iubesti pe Niezsche după tot ce ti-am spus despre el?
    - Bineînteles, e ca Wagner.
    Nici n-apucasem bine să-i rostesc numele, că am văzut dezlăntuindu-se o adevărată furtună. Desi părea firav, omul încerca să doboare copacii dimprejur, să-i smulgă din rădăcini.
    - Smulg din rădăcini, strigă el, smulg copacii din rădăcini ca să pun cît mai multe lemne pe rugul lui Hercule! Ha! Ha! Wagner! Un Hercule preschimbat în Omfala3).
    Răcnetele lui atraseră atentia trecătorilor. Cînd m-am întors la hotel, mi-am găsit părintii foarte îngrijorati. Fuseseră avertizati că acest om straniu era pentru mine o companie primejdioasă, asa că mi-au interzis să mă mai plimb cu el.
    A doua zi i-am adus la cunostintă interdictia la care trebuia să mă supun:
    - Am cheile, murmură el, le cunosc sunetul, stiu scînteierea pe care le-o dă soarele si culoarea lor vesperală si am convingerea că vei păstra despre mine amintirea ce se cuvine. M-am jeluit aici să-l văd pe Wagner domnind peste omenire pînă să intervin eu. Va să zică n-am să te mai aud. Dar scumpa dumitale voce, felul în care citesti m-ar fi vindecat pe vecie!
    Văzîndu-l atît de disperat, i-am spus:
    - O să ne mai vedem. Îmi vei veni în minte ori de cîte ori mă voi gîndi la Niezsche si-ti făgăduiesc că asta o să se întîmple des, am o mare pasiune pentru opera lui... Apropo, închipuie-ti că nu reusesc să-mi amintesc cum se scrie numele lui. Cum îl scrii?
    - Ei bine, fără "t", e groaznic. Dar promite-mi că o să-l scrii totdeauna asa. Asa o să fiu sigur că nu mă uitati: deci "Niezsche" pur si simplu. E o prostie, nu-i asa?
    A doua zi nu l-am mai găsit la intrare, căci portarul se întorsese la treabă. L-am întrebat imediat:
    - Înlocuiitorul dumitale nu mai e aici?
    - Nu. A plecat azi-dimineată la Genova.
    - Ce face acolo?
    - Stă într-un sanatoriu. Vede sora lui de el. Bănuiesc că ati remarcat...
    - Dar îl întelegea pe Niezsche si vorbea despre el ca nimeni altul.
    - Păi cred si eu! Era chiar Niezsche.
    Am simtit că mi se taie răsuflarea si că-mi pierd mintile:
    - Nu se poate!
    - Ba da, Niezsche cel genial si sublim, dar nebun, Niezsche care avea nevoie să umble cu chei, cheile pe care le caută orice mare spirit. Auzi idee! Chei! Cică asta tine de angoasele lui filosofice. Eu unul, adăugă portarul buimăcit, nu înteleg nimic. Dar sora lui e prietenă cu ai mei si, ca să-l mai distreze, mi-l trimite aici din cînd în cînd. Ah, nefericitul tinea mult la dumneavoastră!
    - Nefericitul! Cum puteti spune vorba asta despre un om ca el, un geniu care va dăinui în veac!
    Dar portarul nu putea să mă urmărească. Se multumi să mă roage din suflet să nu spun nimănui nimic despre incidentul în care ("în chip providential", adăugam eu) fusesem amestecată.
    - Pentru mine ar fi o catastrofă dacă ati vorbi cu cineva despre asta.
    - Vă promit că o să tac.
    Asa se face că n-am suflat un cuvînt despre această aventură nemaipomenită. Si totusi, de nenumărate ori am revăzut în minte Vallombrosa, pîrîul si malurile lui, muntii încărcati de amintirea lui Milton, a lui Lamartine, a sfîntului Francisc din Assisi, dar mai ales cutreierati de silueta uluitoarei fiinte ale cărei mînii, dialectică, violentă si energie îmi fuseseră de mare ajutor.
    La moartea lui Niezsche am plîns în taină.
    După multi ani, am aflat că un nebun, o rudă a noastră prin aliantă, se instalase la Hotel Bulevard, în Bucuresti, si, dimpreună cu portarul aproape scos din functie, supraveghea cheile hotelului.
    Menschliches, Allzu Menschliches4). O, Niezsche, mare smintit, rătăcitor, prieten din vremi nefercite, sublim Niezsche, te asociez tuturor victoriilor mele, lucru ce te-ar înfuria fără îndoială.
    În 1929, la Stresa. Vin din Egipt, chinuită de un doliu amarnic. Mă pregătesc să mă întorc cît mai repede la Paris. Ideea că mama a primit vestea mortii cumnatului meu multiubit, care i-a fost ca un adevărat fiu, mă îndeamnă să părăsesc cît mai repede Genova si împrejurimile. Dar trebuie să asteptăm trenul de seară.
     Însotitoarea mea si cu mine ne hotărîm să facem o plimbare prin împrejurimile orasului. Majordomul ne îndeamnă să mergem la Porto, tinut celebru pentru frumusetea tărmurilor lui sălbatice. "Niezsche, adaugă el, avea o casă aici."
    Tresar la auzul numelui. Pornim într-acolo si constatăm că Porto nu este nici plajă, nici vreun loc monden, nici un golf imens, ci o mică adîncitură pe care marea a săpat-o în uscat. Dar lumina este de o rară limpezime, iar la apus totul devine grandios. Văd niste femei, unele asezate pe bănci răsturnate ori sfărîmate, altele stînd pe vine în nisip. Sînt dantelărese pricepute, iar acul jucăus saltă în mîna lor. Casa lui Niezsche! Un poeta tedesco,5) îmi zice o bătrînă, cea mai isteată.
    Poeta! Oare i-ar fi plăcut acest titlu printre toate cele pe care i le-au acordat admiratorii lui? Mă asez alături de dantelărese, pe o barcă fărîmată si mă uit la casă. O casă banală, cocotată pe o stîncă si cît se poate de firească în acel doecor. Rechem în minte figura îndrăgită a lui Niezsche, îi văd ochii de culoarea florilor de tei, văd gesturile lui de tăietor de lemne si, fiindcă-i plăcea vocea mea, îi vorbesc încetisor umbrei lui.
    
Henri Bergson     Cannes, 7 ianuarie 1941. Ieri a murit Henri Bergson.6) Dar flacăra inteligentei sale ne luminează încă si va lumina si generatiile viitoare. Căci Bergson a descoperit în sufletul omenesc jocul liber al intuitiei, a acordat inteligenta la registrul instinctului, a făcut ca spatiul să le fie acestora indiferent, a eliberat constiinta de conditionările sale. A făcut din ea o plantă ce creste în afara oricărui climat si, în acelasi timp, o fatalitate pe care nici o putere n-ar putea-o doborî.
    Acest sfărîmător de lanturi, acest revoltat în sinea lui era un omulet blînd, modest, care voia să rămînă în umbră si ale cărui calităti îl apropiau de Spinoza. Evrei amîndoi, amîndoi slujindu-si ideile, au stiut să facă lumea să li se încline.
    Pe Bergson l-am văzut prima dată pe un coridor al hotelului Victoria din Geneva. Îl citisem, auzisem, venerasem si discutasem, dar nu mă aflasem niciodată fată-n fată cu el. Am aflat că urma să asiste la una din sedintele comisiei din care făceam si eu parte si m-am simtit oarecum mîndră, căci îmi era îngăduit să aspir la o egalitate temporară si relativă cu el, dar egalitate; puteam deci să-l tratez drept "coleg".
    De altfel, Bergson era îngrozitor de timid. Înduiosător cu resemnarea si candoarea lui deliberată, chipul îi rămînea impasibil aproape tot timpul. În cele cîteva observatii pe care le prezentă cu o voce clară se vădea o inegalabilă stăpînire de sine, iar pentru detalii folosea formule precise cu simplitatea vicleană ce-l caracteriza. La cîteva zile după întîlnirea noastră, pe cînd mă pregăteam să intru în Adunare, mă opreste un om tulburat, care voia să-mi ceară ajutor si sprijin.
    - Avem nevoie de bani, îmi spuse el.
    În accentele acelei voci am recunoscut vocea ciudată a lui Bergson, o voce care poruncea părînd că imploră.
    - Pot să-i cer delegatiei române să voteze pentru suma de care avem nevoie ca să completăm creditele necesare Comisiei de Cooperare Intelectuală?
    Bergson putea conta pe admiratia fără rezerve a majoritătii românilor; am avut deci bucuria să-l asigur anticipat de acordul lor. Drept este si că, fată de sumele pe care SDN si tările noastre le acordau zilnic celor care efectuau anchete sau lucrări oarecare, cei saptesprezece mii de franci ceruti de Bergson păreau să fie un capital minim. Prieten bun cu Paul Valéry, se vedea foarte des cu el în timpul sederii sale la Saint-Sergues, lîngă Geneva. Atins deja de cruda boală căreia i-au trebuit multi ani pentru a-l răpune, lucra intens, avînd în fata ochilor culmile înzăpezite ale Alpilor. Pe acest om pe care îl iubeam si-l admiram atît l-am văzut pentru ultima oară la Saint-Sergues. Tintuit în fotoliu, semănînd cu o statuie, se străduia în zadar să-si ridice mîinile către culmi, surori candide cu truda lui. Trupul îi era încremenit ca piatra, desi lupta fără încetare împotriva cruntei boli care părea că face să-i tremure pupilele.
    Cîteva luni mai tîrziu, la Paris, Valéry m-a rugat să-l duc cu masina.
    - Pe strada Piccini, la clinica unde e internat Bergson. Vai, adăugă el, mi-e teamă că se duce, mi-e atît de teamă.
    Bergson nu mai primea pe nimeni în afară de ai lui si de Valéry. I-am propus poetului să-l astept cît durează vizita - patruzeci de minute cu totul -, iar în timp ce eu, în masină, încercam să-mi imaginez ce-si spuneau ei acolo sus, atît de aproape si atît de departe de mine, Valéry s-a întors brusc, cu obrajii aprinsi, cu ochii strălucitori, cu o expresie de bucurie pe fată. Probabil că împreună escaladaseră cine stie ce înăltimi, în timp ce eu, jos, în stradă... Dar nu, si eu trăisem intens acele sublime trei sferturi de oră, dar numai prin intuitia dragă lui Bergson si prin regret.
    În sfîrsit, nu voi uita niciodată o convorbire pe care am avut-o cu el în 1925 si care a fost atît de luminoasă, atît de hotărîtoare pentru mine. Bergson era de părere că fortele spirituale ale unei fiinte dotate cu o reală măretie sînt atît de mari, încît ea nu are nevoie să se desprindă de opera sa pentru a profita sau a obtine glorie de pe urma ei. După părerea lui, adevăratilor savanti, adevăratilor poeti, adevăratilor îndrăgostiti de infinit, gloria si averea le vin de la sine. Ceea ce ni se pare nouă întîmplare în viata lor nu e decît aparitia vizitatorului radios care le bate la usă purtînd mereu alte haine. Ceea ce e miraculos în destinul acestor fiinte vine din interiorul lor...
    Asa mi-a vorbit Bergson la una din rarele întrevederi cînd mi-a fost dat să rămîn fără glas în fata blîndei măretii a conceptiilor sale.
în româneste de
Anca-Maria Christodorescu