Instituții românești de talia Muzeului Țăranului Român și a Muzeului Satului au nevoie de susținerea inspirată a statului, iar Romania are nevoie de cultură. Prin comasarea celor doua muzee, ambele vor fi de fapt distruse cu bună știință. Fiecare dintre ele are un profil specific pe care se cuvine să-l respectăm și ajutăm să crească, iar nu să-l nimicim, ignorând chemarea lor și trecând cu tăvălugul peste munca și căutările mai multor generații. Muzeul Satului studiază și expune etnografic obiecte complexe — de la case de locuit din diferitele regiuni ale țării, cu împrejmuirile, anexele și interioarele sau uneltele lor caracteristice, la peisajul de sat, cu ulițe, meșteșugari și biserică. Muzeul Țăranului Român, clar delimitat prin nume, ridică problema omului, cu viziunea lui despre lume, cu valorile și conceptele lui, îndemnând la dialogul viu între civilizația țărănească din care provenim și modernitatea, pe care o dorim luminată și încălzită de trecut, în care ne aflăm. Fiecare dintre ele a acumulat în timp un material urias pe care urmează să-l gestioneze și să-l aducă ani de-a rândul în fața vizitatorilor, fie ei din România sau din străinătate. Fiecare continuă să dezvolte proiecte inovatoare și are, prin forța lucrurilor o concepție muzeistică proprie. Și, mai cu seamă, fiecare merită toată atenția din partea guvernului, sau a ministerelor de resort, în fapt nu o merită, ci o impune prin vizibilitatea și calitățile de excepție pe care le-a dovedit. Ambele muzee se bucură de o largă recunoaștere în Uniunea Europeană și de premii de prestigiu, ambele sunt locuri de pelerinaj cultural nu numai pentru români, ci și pentru cei care, în alte țări, caută drumul spre o armonizare a vieților noastre, prinse inevitabil în tensiunea trecut–prezent–aspirații de viitor. Ambele ilustrează capacitățile de creație și sinteză ale poporului român și constituie surse de inspirație de care să ne folosim cu bucurie.
            A caza o instituție care are nevoie de spațiu în locul ocupat de un muzeu de marcă precum Muzeul Antipa, care si-a restructurat de curând spațiul potrivit cu cerințele proprii de expunere, a muta apoi două alte muzee de prim ordin într-o rocadă întunecată, pe cât de bizară, este un act grav, de agresiune culturală. Nu cred că el cadrează nici cu guvernul nici cu variile ministere implicate. Și sunt sigură că, la reflecție, se va reveni asupra unei măsuri în care decizii pripite, neinformate sau indiferente la ce ar fi să respectăm bucuroși, au creat nu numai printre muzeografii și specialiștii noștri în științe sociale și, pe plan larg, în variile domenii ale culturii românești și europene, ci și în rîndurile largi ale celor care iubesc și respectă trecutul nostru, reflectând activ la ce-i datorăm și prin ce îl continuăm, un sentiment de nesiguranță și apăsare.
            Muzee de talia celor trei pe care din câteva trăsături de condei cineva care nu le înțelege e gata să le devieze de la rostul lor adânc, definit cu trudă, în ani, de mulți iubitori ai culturii, nu se refac ușor. Și nici nu avem multe.
            Vara trecută, la Paris, erau expuse fotografii ale unor aranjamente ale Muzeului Țăranului Român. Nu era pentru prima oară și nu era singurul loc de expunere în Franța a muncii muzeului. Alții pot vorbi de alte experiențe. A mea a fost specială în măsura în care am vizitat Muzeul Țăranului Român la Paris, grație inițiativei unui francez, într-o zi obișnuită de vară, fără aniversări sau prilejuri speciale. Am ridicat capul și m-am simțit parte activă și recunoscută a Europei. Datorez bucuria acestei clipe colegilor mei de la M.Ț.R. Obligația de a asigura continuitatea bună a muncii lor ne revine fiecăruia și nu poate fi eludată de organismele menite să ne reprezinte cultural.

Sanda Golopenția, Prof.Em. Brown University