Generatii la rand ne-am vazut unii pe altii, mai in gluma, mai in serios, definiti cu strictete ca elevi si ulterior colaboratori fie ai lui Al. Rosetti, fie ai lui Iorgu Iordan. Urmasem cursuri si cu unul si cu celalalt. Continuam sa le ascultam conferintele, sa le cautam indrumarile, sa-i admiram si respectam deopotriva. Pe masura ce inaintam in ani ne dispuneam insa firesc in unul sau altul din cele doua triburi lingvistice, traindu-ne apartenenta la breasla ca pe un joc inedit, ignorand de cele mai multe ori fluctuatiile care-i apropiau si departau succesiv pe maestrii nostri cei atat de diferiti. Sentimentul de aderenta se mostenea prin filiatiune profesionala. La Universitate, cei care predau in cadrul catedrei conduse de Boris Cazacu erau subsumati tribului Rosetti iar cei care faceau parte din catedra lui Ion Coteanu tineau de tribul Iordan. Elevii lui Gr. Moisil sau ai lui Solomon Marcus, care publicau de obicei in Cahiers de linguistique th?orique et appliqu?e sau in Revue roumaine de linguistique, membrii cercului de poetica animat de Tudor Vianu si Mihai Pop erau, nimeni nu ar fi pus-o la indoiala, rosettieni get-beget. Personalul catedrei de spaniola, pentru a carei infiintare Iorgu Iordan depusese eforturi insistente, ii purta "eticheta".

Stiam cu totii ca distinctia e, in cea mai mare parte, arbitrara. Ca jucam un rol inofensiv mai degraba decat traiam o optiune tensionata, cu datorii sau interdictii clare. Unul singur dintre noi — Marius Sala — a dat insa forma concreta acestei intelegeri, inventand si mentinand in ani un mod de a fi prin care distinctia era negata cu simplitate, in cotidian. A inceput prin a se rupe omeneste greu de sectorul de fonetica si dialectologie condus de Al. Rosetti. Trecuse la sectorul de romanistica al lui Iorgu Iordan, se ocupa de iudeospaniola, dar continua sa apara zilnic, incordat si ludic totodata, la intalnirea rituala de la pranz cu "maestrul nostru". Cata vreme cele doua sectoare au facut parte din acelasi institut (sub directia lui Iorgu Iordan), lucrul a fost de altfel relativ usor. Regimul de vecinatate cvasi-rurala de pe Calea Victoriei, problemele in parte comune, obisnuirea treptata cu nastrusnicia nemaivazutei duble afilieri care ajunsese o dimensiune fireasca si gustata a zilelor si indaratul careia se ghiceau o foame de sprijin si o sete de mentori ce nu ne erau straine in anii aceia suri, toate concurau in a normaliza vizitele si a pune sub semnul intrebarii o clasificare nicicand osificata. Odata cu transformarea sectorului condus de Al. Rosetti in Centrul de cercetari fonetice si dialectale si, mai apoi, odata cu migrarea Institutului de lingvistica spre alte sedii, venirea la Centru s-a cerut motivata si intr-o directie si in cealalta. Alaturi de fericitul alibi al revistelor conduse de Al. Rosetti si de varietatea inepuizabila a pretextelor sub care pulsa neascunsa placerea reciproca a revederii, pregatirea timp de cate un an a doua mari manifestari gazduite la Bucuresti, al X-lea Congres international al lingvistilor in 1967 si al XII-lea Congres international de lingvistica si filologie romanica in 1968 a fost prilejul care ne-a dezvaluit tacit o latura mai putin evidenta a jocului nascocit de Marius Sala. Nu il mai juca, nu se mai indarjea sa-l joace doar el. Œn munca bucuroasa prin care au fost imaginate si mai apoi realizate intampinarea si cazarea la Bucuresti a peste o mie de participanti si programul stiintific complex al unor reuniuni care antrenau in arhitectura lor sute de comunicari, in iuresul de corespondenta si planuri care ne deschideau in sfarsit lumii, legatura permanenta dintre Al. Rosetti si Iorgu Iordan, mentinuta pana atunci printr-o rutina cvasi-personala de Marius Sala, devenise acum o necesitate de care cei doi nu pareau a suferi, pe care o gustau chiar, ca pe o vacanta inedita in raport cu sfanta mare ruptura clasificatorie.

Simplul fapt ca nici Iorgu Iordan, nici Al. Rosetti nu i-au impus nici atunci, nici in anii care au urmat lui Marius Sala sa opteze ferm si definitiv pentru unul dintre ei renuntand la relatia permanenta cu celalalt arata ca solutia imaginata de acesta devenise, cu timpul, modalitatea prin care cei doi au ramas, fara s-o recunoasca, in contact implicit cotidian. Negat la suprafata sau doar trecut sub tacere, jocul prin care Marius Sala daduse o forma traita refuzului de ruptura si dorintei tineresti de a invata din doua feluri de a fi si de a lucra a fost, in fapt, jucat cu egala dar ascunsa emulatie si de Al. Rosetti si de Iorgu Iordan. Prin el s-a prefigurat inca din acei ani reunirea, produsa recent, a institutului "Al. Rosetti" cu institutul "Iorgu Iordan", care confirma, mai degraba decat nesocoteste, raportul subtil dintre profesorii nostri.

Providence, iulie 2002