Strada Tirului era cam pe la periferia orașului înapropierea grajdurilor primăriei. O mahala, cum îi spuneau cetățenii din partea locului. La drept vorbind pe acolo nu întîlneai clădiri cu etaj și nici magazine. În colțul străzii era pe vremuri o cîrciumă a coanei ,,Surche''. O bătrînă care moștenise vadul dela tatăl ei. Ea vindea făină de popușoi, zahăr ?cu suta de grame-, drojdie, sare, ulei. De la un timp, nu mai avea ce vinde căci alimentele se găseau doar la cooperativă, iar vin sau țuică nu avea de unde să mai procure. Chiar și dugheana era cocoșită, pereții scorojiți și geamurile prăfuite. Surche stătea uneori în prag la o vorbă cu femeile din cartier.

Mayer era ca un intrus. Nu cunoștea mai pe nimeni dintre locatari. Avea el un prieten, încă de pe vremea cînd erau tovarăși de zdup, un maistru care lucrase la fabrica de postav a lui Singer. Ambii au fost colegi de suferință la Jilava. Maistrul, odată cu răsturnarea ,,căruței'', a fost ridicat în muncă, mai întîi a fost trimis la ,,Școala de Partid'', apoi i s-a dat un post la Partid din regiune. Cînd venea pe acasă, era obosit și nu prea ieșea pe stradă. Mayer, la început, numai ce se mutase, l-a căutat, ba chiar îi lăsase vorbă c-ar vrea să-l vadă.

Cioranu, că așa îi spunea maistrului, în una din zile, trecuse pe lîngă o pereche care pășeau alene. După vreo cîțiva metri, rămase pe loc, apoi își sucise capul spre cei doi bătrînei pe lîngă care trecuse.

Mayer avea ochii micșorați, iar în jurul lor cearcăne adînci. Privirea lui vioaie de odinioară dispăru. Dacă n-ar fi fost însoțit de Eva, nevastă-sa, mai mult ca sigur că Cioranu ar fi trecut pe lîngă el fără să-și dea seama cine e.

Omul era o epavă. O oboseală psihică. În ultima perioadă căpătase și un tic nervos. Învîrtea capul de două ori spre dreapta. Avea o înfățișare de om bătrîn cu toate că mai avea un an sau doi pînă să împlinească cinzeci.

          Cioranu își grăbii pașii pînă ce-i ajunse. Schimbară cîteva cuvinte și fiecare plecă în drumul lui. Mayerii au pornit-o agale spre strada Bălții, de parcă erau în căutarea cuiva. Maistrul se opri și-i privii din spate. Ambii erau cocoșați de tolba grea a suferințelor.

Mayer a avut pe vremuri o prăvălie de manufactură. Ușa din spatele locuinței sale dădea într-o curte unde mai locuia Burăh-croitorul și Caldararu-cel cu articole de piele.

În prăvălia lui Mayer nu prea se înghesuiau clienții, cu toate că era în rînd cu ceilalți negustori de postavuri țărănești. E drept că el avea marfă mai de soi, așa că și prețurile erau mai piperate. În schimb o sumedenie de prieteni îl vizitau peste zi. Pe tejgheaua lungă erau întotdeauna una sau chiar două cutii de Șah, pe care se aflau piesele aranjate, gata de joc.De statură mijlocie, cu o chelie din care țîșneau cîteva fire de păr roșu pe care le trecea cu degetele palmei mici, dintr-o parte în alta. Era veșnic într-o mișcare aproape neîntreruptă. Scara cu trei trepte o urca în viteză ca să de-a jos un val de marfă la care nu ajungea în mod firesc.

Spre deosebire de colegii săi de breaslă, comercianții care aveau obiceiul de a sta în fața prăvăliei și a agăța clienții, el, Meyer nici măcar nu deschidea ambele uși. După ce trăgea obloanele, privea la marfa expusă și se retrăgea după tejghea. Citea un ziar sau o carte pe care o scotea dintr-un colț sa altul al unui raft, se așeza pe colțul tejghelei pentru scurt timp și iar o pornea undeva pe vreun raft, cu foile desfăcute larg.

Din cînd în cînd intra cîte un prieten cu care se întreținea. Uneori în tip ce discutau, mișcau piesele de șah. Alteori cîte unul rămînea cu piesa între degete, în tip ce discutau, discret.