Monica Brătulescu nu mai este. Drumul început la Craiova, unde s-a născut, în familia Rahmil, la 13 iulie 1930, s-a încheiat în Israel, la Ierusalim, la 9 februarie 2009. Pe parcurs s-au inserat anii de scoală la Craiova, studii universitare la Facultatea de Filologie, secția de Limba și literatura engleză a Universității din București (1949?1953), un consistent și fructuos răstimp de cercetare în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor (1955?1982) din același oraș, emigrarea în Israel, câțiva, prea puțini ani de cercetare la Foklore Research Center de pe lângă Hebrew University din Ierusalim (1984?1988) și, de fiecare dată, multă singurătate. Omul acesta tonic, cu resurse multiple și vulnerabilități pe măsura lor, a avut un destin de luptător în profesie și în cotidian și a trăit ieșind din apăsări pentru a intra în apăsări o viață întreagă.

Pe parcurs, realizările nu au lipsit. Monica Brătulescu rămâne autoarea unor lucrări fundamentale despre colinda românească, de la inspirata antologie La luncile soarelui  (1964) și până la superbul volum de sinteză Colinda românească. The Romanian Colinda (Winter-Solstice Songs) (1981). Îi datorăm o culegere de Ghicitori și proverbe (1957), o alta, în colaborare, de Cântece și strigături populare (1968), studii incisive despre ceata feminină sau despre funcționarea metaforei în folclor, a contribuit alert la Dicționarul de istorie a religiilor coordonat de Mircea Eliade. La Institutul de Etnografie și Folclor, pregătită pentru tipar, se află în așteptarea publicării, o lucrare masivă a Monicăi Brătulescu ? Lirica de dor. Păsări, animale, flori, care face parte din ?Colecția națională de folclor? și pe care Monica nu a avut bucuria de a o vedea sub formă de carte.

Încă de când am cunoscut-o, la începutul anilor 1960, la Institutul de Etnografie și Folclor, Monica Brătulescu scria însă și literatură. Eseurile publicate în ?Secolul XX? îi aduseseră un succes de prestigiu și dorința de a continua și pe această cale dialogul cu viața din jur, a oamenilor și a cărților. Era epoca în care Monica citea, atent și cu pasiune, În căutarea timpului pierdut a lui Marcel Proust (așa cum îl citise integral pe Darwin în anii de liceu). Exilul, cu singurătatea profesională pe care i-a impus-o, a readus scrisul spre matca strict individuală a eseului, aforismului și a povestirii. Monica a început să scrie zilnic la Cartea străduinței, care i-a însoțit ultima parte a vieții, îmi spunea că așterne pe hârtie grăbit gândul clipei pentru ca seara să-l dactilografieze fixând astfel în pagini hambar darul opac al zilelor. La cartea aceasta, Monica a lucrat până la sfârșit, din cuprinsul ei au apărut fragmente în revistele ?Lupta? și ?Origini? din Statele Unite, în revista ?Secolul 21? sau în ?Cetatea culturală? de la Cluj. Viața la Ierusalim, cu întâlnirile ei, a rodit într-un volum de povestiri cald, fără coajă, al vulnerabilității și înțelepciunii ? mă refer la Răsunete din Caucaz și alte povestiri, publicat în anul 2001 la editura Criterion. Citindu-l, am înțeles rostul literar al anilor israelieni. Monica Brătulescu traversa acum culturi din cele mai diverse, căutând răbufniri similare ale sentimentelor trăite  îndurerat și stângaci și povestindu-le cu participare, cu patos, prin naratoare interpuse.

În clipele de rememorare revăd disparat plimbări în două la Băneasa, atelierul primitor al pictorului Vasile Brătulescu în care ne bucurăm unii de alții și ne uităm la tablourile lui Vasile ? unul îndeosebi, un măr singur care stă și nu mai cade, deși blidul în care se află e pictat vertical îmi vine în minte acum când scriu ?, pauzele de la Biblioteca Academiei, unde, împreună cu Ionica Mârzescu (Pipsi) ne plimbăm agale pe aleile și cărările din grădina ușor sălbăticită și vorbim spre toate zările, o ședință de alegeri (sindicale?) cu rezultat prestabilit în care Monica întreabă în plen ? de neuitat ? dacă mâinile noastre ridicate pentru a vota sunt doar spice în bătaia vântului, o conferință a Monicăi la Brown University, unde ea vorbește, clar dorindu-și-le, despre bibliotecile generos pluriculturale din țările scandinave, unde se aduc special cărți pentru imigranți, o întâlnire la Ierusalim, când am petrecut împreună o noapte de vorbă evitând cu grijă subiectele tabu ale tristeților fără leac. Și îmi amintesc de capacitatea ei contagioasă, proaspătă,  de a râde copilăros și bonom de tot ce nu putea fi altfel întâmpinat.

*

Cartea de față apare grație unor eforturi prietenești solidare. După moartea Monicăi Brătulescu, corpusul, aflat încă în lucru, al volumului pe care, începând din 2008, autoarea l-a numit Crâmpeie din cartea străduinței, a fost predat de fiul ei, d-l Dinu Brătulescu, doamnei Georgeta Cațap (Israel), care l-a introdus în ordinator, preluând titlurile incluse în text sau ratașate acestuia prin fișe speciale de către M.B., dând ea însăși titluri spre a se regăsi, și punând într-o primă succesiune paginile răzlețe. Odată primit textul de la d-na Cațap, am simțit nevoia să adaug pieselor regrupate de M.B. un număr de fragmente care apăruseră, sub titlul Monologuri și dialoguri, în revista de emigrație ?Lupta?, texte mai extinse, cum ar fi Coranul, impresii de lectură, care-i fusese trimis spre lectură lui Constantin Eretescu (C.E.) sau altele, care au fost publicate în revistele ?Secolul 21? ori ?Cetatea literară?. Am introdus la rândul meu aceste texte în ordinator (cele apărute în ?Lupta? au fost reperate în revistă de C.E., căruia îi mulțumesc și pe această cale). Adaosurile acestea pot fi ușor departajate de rest, prin faptul că sunt însoțite cu regularitate de precizările bibliografice care le corespund. Însfârșit, cum M.B. traversase o perioadă de descurajare, în care distrusese un număr de 80 de pagini din manuscris, și multe etape de rescriere cu reducerea drastică a textelor, și cum, în anul 2007, d-na Liliana Alexandrescu (Olanda) introdusese la rândul său în ordinator un număr de opt pagini, am înlocuit în corpusul de față textul final mult scurtat Ecologie prin cel cules cu răbdare și empatie din notațiile autoarei de către L.A. O serie de texte (cca 5 p.) au fost introduse în ordinator deopotrivă de Georgeta Cațap și Liliana Alexandrescu, altele de subsemnata S.G. și G.C. sau de S.G. și L.A.

Ordonarea finală a textelor, dispunerea lor în capitole și un număr din titluri îmi aparțin, întrucât am preluat, așa cum îi făgăduisem Monicăi Brătulescu, rolul de a asambla în volum corpusul rămas de acum orfan.

Pentru ca cititorii să poată urmări gradul în care am respectat intențiile autoarei, am reprodus, în polifonicul Cuvânt înainte, mai multe texte menite rând pe rând a fi inițiale, începând cu ultimul, scris în anul 2008, continuând cu fragmente scrise în 2004 și cu altele datând din 2001. În conformitate cu gândul din 2008, M.B. a dorit ca titlul de ansamblu al textelor cuprinse în volumul de față să fie Crâmpeie din Cartea străduinței. Am discutat la telefon despre această opțiune, într-o perioadă în care autoarea era pe punctul de a renunța la asamblarea textelor (deși vedea în gest echivalentul unei sinucideri), dat fiind că distrusese deja o porțiune amplă a culegerii pe care o intenționa. Sfatul meu a fost de a configura totuși volumul, așa redus cum ajunsese. Ceea ce M.B. a decis să facă, optând, pentru a ilustra cu intensitate distanța dintre forma prevăzută inițial și forma finală, pentru dramatismul cuvântului Crâmpeie. Am rezistat o vreme acestui titlu. Pe măsură ce înaintam în editare, am înțeles însă că, vecin cu transilvăneanul crâmpiță (încurcătură, încâlceală a urzelii la război, încurcătură, belea, greutate, greșeală), cu a crâmpoți, crâmpoti, crâmpota (a face bucăți, a rupe, a sfâșia, a desface, a anihila), cuvântul crâmpeie reda cu precizie abruptă ceea ce ar fi rămas neexprimat prin titluri de tipul Pagini din?, Fragmente din? : sfâșierea cu care M.B. s-a rupt de acest text împuținat, sfârtecat, cu soartă nesigură.

Problema care se punea era următoarea. Textele de față (ca și adaosurile operate de mine) fuseseră desprinse în timp din ceea ce M.B. a numit ani de zile Jurnalul străduinței și dactilografiate de autoare, de cele mai multe ori fără a transcrie și data scrierii lor. Decontextualizate temporal și nepaginate, ele nu mai puteau fi puse în succesiune cronologică, iar volumul nu avea cum fi intitulat Jurnal și devenea automat o Carte a străduinței. În 2001, M.B. se gândea la titlul, mai puțin apăsat, de Fragmente. Iar în 2007, lucrând cu L.A., ea optase pentru titlul Cartea străduinței. Fragmente disparate din pagini de jurnal. Toate aceste titluri erau de altfel menite să ducă spre cititori numai o parte a volumului global imaginat de M.B., cealaltă parte fiind constituită de republicarea alăturată a culegerii de povestiri Răsunete din Caucaz și a textelor intitulate Monologuri și dialoguri.

Pentru moment am preferat să public exclusiv textele care nu au apărut încă sub formă de volum, sperând ca Răsunete din Caucaz, prefațat sau urmat de textul Povești ale înțelegerii, pe care l-am scris pe marginea lui, să facă obiectul unei republicări aparte ulterioare, după epuizarea tirajului de la Criterion. 

Jurnalul în ansamblu, adevărata Carte a străduinței, unde textele cuprinse aici își vor regăsi locul organic în curgerea vieții autoarei, urmează să apară, conform clauzei formulate de M.B., abia după un număr de aproximativ 50 de ani. El se află în păstrare la d-na Georgeta Cațap, căreia i-a fost predat de d-l Dinu Brătulescu.

În Cuvânt înainte, M.B. vorbește despre prima parte a structurii plănuite în Crâmpeie ca despre niște notații de jurnal. De aici, a izvorât decizia de a intitula Zile această parte, căreia i-am adăugat o serie de fragmente de aceeași natură și de dimensiuni comparabile publicate sub titlul Monologuri și dialoguri. Mi s-a părut că titlul Zile e preferabil titlului Monologuri, pentru simplul fapt că el putea funcționa și ca un rapel al naturii de jurnal a textului cadru. Spre deosebire de autoare, cred că textele din Monologuri sunt reprezentative atât pentru emigrare, cât și pentru capacitatea de a o transcende personal prin gândul scris și, ca atare, regrupabile cu cele din corpusul ultim. Am separat, inserându-le în secțiuni aparte, Dialogurile respectiv Portretele și, la fel, le-am suplimentat cu texte deja apărute în ?Lupta? și cu textele mai lungi menționate anterior. Rațiunile acestui mod de a opera au fost, pentru textele scurte: valoarea textelor respective și perfecta lor omogenitate în raport cu cele din corpusul ultim. În cazul textelor lungi, care sunt fie rescrieri pornind de la notații de jurnal (Ierusalim, O nouă profesie: povestitorul oral), fie texte aflate într-un proces de decantare care a fost curmat (Coranul: impresii de lectură), am considerat că ele întregesc portretul autoarei și ne ajută să înțelegem modul în care ea și-a animat viața intelectuală unind interesul pentru folclor cu cel pentru literatură, sau căutând în marile texte ale religiilor rădăcinile relației dintre cultura israeliană și cea arabă între care fusese adusă să trăiască.

O serie de texte scurte, referitoare la aspecte ale aceleiași problematici, au fost regrupate sub câte un titlu comun: Cărți; Despre vârste și timp; Scrisul; Suferința; Feminin, Masculin etc. Am continuat astfel o operație care fusese începută deja de autoare. Ordinea regrupării este aleatorie, textele aduse împreună fiind separate printr-o linie orizontală care marchează momentul diferit al notării, o zi de viață scrisă. Textele consacrate unor teme diferite sunt separate prin steluță.

Am marcat prin italice textul poemelor care irup neașteptat în zile și text. Am pus în fruntea primei secțiuni a volumului povestirea efigie Uite, Doamne, ce vreau eu, care mi s-a părut că le va permite cititorilor să o întâlnească pe Monica Brătulescu în una din paginile care o definesc adânc și viu.

Textul intitulat de mine Țața Seva, care deschide în volumul de față secțiunea Portrete, fusese menit de M.B., la un moment dat, să devină Prologul întregii cărți. La 13 decembrie 2008, autoarea îi adăugase un subtitlu: Imagine retroactivă a limbii române. În forma originală, portretul Țaței Seva era încadrat de o conversație telefonică între Monica Brătulescu și subsemnata S.G.. Cum partea aceasta rămăsese mai puțin lucrată și cum utilizarea ca prolog a textului ar fi dublat Cuvântul înainte, am optat pentru limitarea la portret, care și-a regăsit în mod firesc locul inițial în ultima secțiune a cărții.

Ca multe din cărțile pe care le-am publicat în ultimii ani, volumul se încheie cu o Anexă, pe care am intitulat-o Scrisori și documente. Se întâmplă astăzi în exil ceea ce s-a întâmplat în anii regimului comunist în țară. Cărțile pe care autorii lor nu au ajuns să le publice în timpul vieții, cărțile rămase orfane, pe care alții sunt cei care ajung să le editeze și să le îndrume spre cititori, nu mai pot înainta simplu către aceștia. Ele trebuie armate cu acele documente și informații care să permită nu numai detectarea operațiilor la care au fost supuse în cursul editării, ci și povestea lor, răstimpul în care au vegetat, în sertare, în viețile îndoite și singure ale autorilor lor, felul în care aceștia au vorbit despre ele cui s-a putut și a fost dispus să asculte.

Din Anexă se poate astfel afla povestea versiunii engleze a volumului Răsunete din Caucaz. Tradus de M.B. și stilizat de Jeffrey Green, înaintat pe rând la două edituri, sub două titluri și cu două versiuni ale Cuvântului înainte al lui Dov Noy, volumul, deși apreciat de fiecare dată, le-a apărut acestora ca nefiind de natură să intereseze publicul decât dacă ar fi fost transformat în istorie orală, dacă i s-ar fi dat o orientare sociologică etc. A doua oară, Micah Publications a fost chiar foarte aproape de a încheia un contract. Deși dornică de întâlnirea cu cititorii, în ultima clipă M.B. a decis de fiecare dată să renunțe la publicarea unui text care, prin schimbările propuse, ar fi încetat să mai fie cu adevărat și întreg al ei.

Scrisorile lui Filip Leinz, care a murit între timp, prieten de o viață al Monicăi Brătulescu, emigrat în Germania, mi-au părut de natură să întregească imaginea oferită în portretul acestuia. Mi l-am amintit, pregătind volumul. Eram copil și împreună cu fratele meu luam lecții de germană de la Bruder Atanasie. Grav, de o suavitate masivă, Bruder Atanasie ne învăța să cântăm, ne vorbea despre Biblie și ne-a luat într-o zi la o plimbare duminicală la șosea la care veneau și alți Bruderi de la biserica Sfântul Iosif împreună cu elevii lor. Cel mai însorit a fost în acea zi tânărul Bruder Florentin, alias Filip Leinz: blond, jucând fotbal cu poftă și antrenând în joc toți copiii. Nu l-am mai văzut de atunci. Dar Toma Pavel, care-i fusese elev, mi-a vorbit cald despre el în anii de studenție.

Scrisorile către Constantin Eretescu și/sau către mine precizează intențiile autoarei și contextul în care a trăit și scris în exil. Scrisoarea M.B. din 28.4.2007 face aluzie la textul Săracu io din Sanda Golopenția, Cartea plecării. Schimbul de mesaje de lucru dintre subsemnata S.G., Georgeta Cațap și Liliana Alexandrescu este mărturia operațiilor, reduse la număr și de minimă amploare, pe care fiecare dintre noi a socotit util să le efectueze în vederea publicării în condiții optime a volumului Monicăi Brătulescu.

În scrisoarea datată 6.4.2009, d-na Cațap a enumerat titlurile date de domnia sa unora din bucățile cuprinse în volum. Le-am menținut, cu excepția titlurilor Iarăși murmurul cărților, Familia G., Veșnic tânără, Longevitate, Baba, Trei stele, Iarăși Domnul M., ale căror texte au intrat, alături de altele, sub o temă dominantă (Cărți; Cupluri, familie, singurătate; Despre vârste și timp; Călătorului îi stă bine cu drumul; Batya; Domnul M.) pierzându-și astfel independența. Titlurile Puntea spre lumea duhurilor, 13 scurte monologuri fără nume, Relații părinți?copii, date de G.C. au fost ușor simplificate, devenind: Spre lumea duhurilor; Fără nume; Părinți, copii. Am renunțat la câteva titluri date de M.B. și menționate în corespondența cu G.C. sau L.A.: Sociopolitice apolitice, Cărți și cărți, Martie 1997 (în primul caz, întrucât ar fi însemnat să creez o nouă subdiviziune în cadrul secțiunii inițiale a volumului; în al doilea caz, întrucât am trecut textele respective sub titlul Cărți; în al treilea caz, întrucât nu am dat titluri corespunzând unei date nici uneia din bucățile cuprinse în volum). Dintre titlurile pe care le-am dat eu însămi, menționez: Zile; Uite, Doamne, ce vreau eu; Titlul schimbat; Cupluri, familie, singurătate; Suferința; Maternitate sau vocație; Gândul; Filosofie, biografie; Despre călătorii; Gravitatea; Nu o punte, două; Animale; Ne roagă uneori câte cineva; Răbdare și maree; Oameni delicați; Soldatul care?; Pospaiul onorabilității; Onoarea de paradă; Mânia clarvăzătoare; Hălci întregi; Spontană sau dobândită, inspirația?; Shabat Shalom. Atât G.C. cât și eu am "extras" însă de fiecare dată titlul din text, astfel încât se poate spune că el îi aparține în fapt autoarei. Restul titlurilor sunt, după toate probabilitățile, titluri date de Monica Brătulescu.

Din schimbul de scrisori pe care l-am avut cu D-na Georgeta Cațap, cititorii pot afla și despre textele în limba engleză ale Monicăi Brătulescu: traducerea volumului de povestiri Răsunete diun Caucaz (sub titlurile succesive Echoes of the Caucasus, Echoes from the Caucasus, Mzia of the Caucasus, In the Aftermath of an Intermarriage), articolele despre Jacob Psantir (A Critical Approach to the Writings of Jacob Psantir), despre numele de familie ale evreilor în România (Romanian Christian Family Names Traceable to a Jewish Ancestor), despre evreii din România (Romania, Jews of) care vor trebui, la rândul lor, publicate. În așteptarea acestui moment notez că aceste materiale se află la doamna Georgeta Cațap.

La capătul acestui răstimp de dialog reluat timp de mai multe luni cu M.B., nu-mi rămâne decât să le mulțumesc: doamnelor Georgeta Cațap și Liliana Alexandrescu, a căror muncă generoasă a făcut posibilă cartea de față; domnului Dinu Brătulescu, pentru efortul financiar grație căruia această carte vede lumina tiparului; editurii Paideia care publică volumul și doamnei Eugenia Petre, a cărei acțiune de redactor, desfășurată cu finețe și căldură firească de-a lungul anilor, m-a făcut să cred nu o dată că ceea ce se scrie departe de România dar cu ea în gând poate avea o soartă în cultura noastră.

Sanda Golopenția

Providence, R.I., octombrie 2009