Asemenea indivizilor, popoarele se deosebesc nu numai prin felul în care își trăiesc destinul, ci și prin felul în care știu să și-l pună în valoare. Polonezii au reușit să dea nefericirii lor seculare definiția demnității, evreii și-au transformat martiriul în apoteoză. În ceea ce ne privește, știința potrivirii lucrurilor ne-a fost, din păcate, aproape întotdeauna necunoscută. Aproape întotdeauna am preferat să ne întâmpinăm oaspeții nu cu lacrimi, ci cu pâine și sare, și să ne oblojim rănile în tăcere și singurătate. Există o mare singurătate în destinul poporului român și există o insuportabilă tăcere. Memorialul de la Sighet se naște din credința că această singurătate trebuie să înceteze. Și ea nu poate înceta decât dacă tăcerea încetează.?

Am transcris acest paragraf de la începuturile Memorialului, când instituția de azi era numai idee și vis, cu un sentiment de adâncă, aproape înspăimântată uimire în fața actualității lui paradoxale. Paradoxale, pentru că, atunci când l-am scris, el se referea la situația noastră în contextul european: fusesem întotdeauna singuri pentru că fusesem diferiți de cei din jurul nostru, și necunoscuți, pentru că nu avusesem norocul sau priceperea de a ne lăsa înglobați în grupări de interese culturale sau spirituale. În timp ce, azi, după 18 ani, singurătatea noastră și tăcerea despre noi nu mai locuiesc în afara granițelor, ci în interiorul lor, în noi înșine. După 18 ani de când a fost inițiat, primul memorial al victimelor comunismului și al rezistenței la comunism din lume a fost realizat sub egida Consiliului Europei și funcționează în România, recunoscut în mod oficial ca unul dintre primele trei locuri ale memoriei europene. Un loc în care marile universități germane își trimit studenții să facă practică despre istoria comunismului, o instituție despre care se scriu teze de doctorat, se fac expoziții itinerante pe continent și apar în marile ziare și în revistele de specialitate prezentări de-a dreptul entuziaste.

Dar toate acestea au legătură cu interesul și sprijinul străinătății sau chiar se petrec în străinătate, așa cum în străinătate, în mijlocul exilului, au luat ființă Association pour le Mémorial Sighet condusă la Paris de Maria Brătianu, grupurile de sprijin de la Los Angeles, New York și München conduse de dr. Miron Costin, Vasile Cosma și Gabriela Carp. În acest timp, în România - după ce s-a depășit faza urii neacoperite de la începuturi, când oficiosul guvernului titra "Sacrilegiul de la Sighet" și vorbea despre vinderea suferinței românilor Consiliului Europei - s-a trecut la o mult mai perfidă și mai nocivă formă de agresiune: eludarea. În simpozioane, mese rotunde și emisiuni TV se lansează cu incredibilă seriozitate alarma că România este singura țară din Est care nu are un muzeu al comunismului și se discută cum ar trebui să fie, pe când la Sighet funcționează la standarde europene un muzeu cu mai mult de 50 de săli prin care trec, în lunile de vârf, mai mult de 1.300 de vizitatori pe zi, dintre care, e adevărat, 40% sunt străini. Chiar dacă accesul la mediile de informare a fost departe de ceea ce ne-am fi dorit, ziarul România liberă (în vechea sa formă), Revista 22 și serialul Luciei Hossu-Longin au prezentat constant activitatea Memorialului, încât este exclus ca istoricii alarmați de lipsa unui memorial românesc să nu știe că el există și încă, mai mult, că timp de 11 ani, până la deschiderea Casei Terorii de la Budapesta, el a fost singurul, de asemenea proporții, din lume. Și atunci?

Nu ar rămâne decât să găsim o explicație acestui fenomen apărut în ultimii ani, în paralel cu, pe de o parte, transformarea anticomunismului într-o activitate lucrativă, iar, pe de altă parte, cu socotirea lui, tot mai des, ca ceva depășit, desuet, obositor prin repetiție și, evident, politically incorrect. O asemenea explicație însă nu e nici pe departe ușor de găsit, pentru că motivația cea mai la îndemână - aceea a existenței unor adevărați comuniști care s-ar opune astfel, din convingere, compromiterii vechilor lor idealuri prin dezvăluirea adevărului despre ele - nu poate fi luată în considerare. La noi, adeziunea ideologică a fost întotdeauna precară, iar adeziunea la comunism a fost, în climatul fricii, mult mai mult o chestiune de oportunism decât una de convingeri. Cu atât mai ușor vechiul oportunism s-a putut transforma în noile oportunități. Bineînțeles, însă, că nici acestor personaje reciclate nu le place să se vorbească despre tragedia și crimele în care au fost implicate, dacă nu ca actori, cel puțin ca beneficiari. Dar poate fi aceasta o explicație suficientă a faptului că niciodată în cei 18 ani - într-o țară care se află mereu pe ultimele locuri în atâtea domenii ale monitorizării internaționale - niciun politician român, de indiferent ce culoare politică, nu a remarcat și nu a ținut să sublinieze faptul că, iată, există un domeniu în care suntem pe "locul întâi"?

În noiembrie 2010 a avut loc la Parlamentul European o conferință organizată de delegația parlamentară bulgară, sub titlul Durerosul vis european al Bulgariei: 1944 - 1989, în care au fost aduși la Bruxelles foști deținuți politici să-și prezinte destinul și să vorbească despre "Rezistența uitată". Parlamentarii bulgari și-au făcut datoria ținând locul unor instituții ale memoriei inexistente încă în țara lor, dar de câtă fantezie am avea nevoie ca să ne putem imagina o astfel de conferință organizată de europarlamentarii români și câți dintre ei ar ști să spună despre ce e vorba la Sighet? Câți dintre ei înțeleg că la Bruxelles se vine nu de nicăieri, ci dintr-o țară anume, și că fiecare aduce cu el bagajul propriei istorii pentru a-l adăuga patrimoniului comun? Și câți dintre ei înțeleg că și suferința e un patrimoniu, atunci când, la judecata popoarelor, cu cât un popor a suferit mai mult, cu atât are mai multă dreptate?

Cu siguranță, nici cinismul, nici incultura, nici indiferența față de orice interes public sau național nu sunt suficiente ca explicații. Ceea ce creează singurătatea Memorialului în România de azi este capacitatea acestei instituții a memoriei de a vorbi nu numai despre trecut, ci și despre prezent. Memorialul deranjează nu doar, și nu în primul rând, prin dezvăluirea și analizarea crimelor comunismului, ci și - și mai ales - prin felul în care concluzia acestei analize duce la reziduurile lor din societatea actuală a unei țări integrate euroatlantic. Actualitatea Memorialului este explicația plauzibilă a zidului de tăcere care încearcă să se înalțe în jurul lui pentru a-l izola și a-i inocula singurătatea.

Din fericire, există, am descoperit, și antidotul. El se numește Școala de Vară. Prin Școala de Vară actualitatea Memorialului devine palpabilă, rodește și se multiplică.

Prin Școala de Vară, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței părăsește pereții închisorii din Sighet pentru a se muta între tâmplele copiilor care încearcă să învețe ceea ce propriii lor părinți n-au știut să le spună: ce sunt ei ca rezultat genetic al istoriei și ce pot deveni ca opere ale lor înșile, ca autori ai propriei memorii. Pentru că la Sighet nu se învață doar cum să descoperim memoria trecutului, ci și cum să construim propria noastră memorie despre prezent, acea memorie hăituită seară de seară la televizor de imaginile care ne spun: "nu trebuie să țineți minte ceea ce ați trăit voi azi, trebuie să țineți minte ceea ce vă spunem noi că ați trăit azi".

La Sighet se învață demnitatea de a nu te lăsa manipulat, pentru că în spatele Școlii de Vară se află - ca un punct de sprijin -muzeul viu, cu modelele, jertfele și concluziile sale, iar în fața ei realitatea actuală, care așteaptă să fie înțeleasă și exorcizată.
"Prin civilizație spre democrație" scrie pe logo-ul Academiei Civice, legând printr-un raport de determinare doi termeni care, în realitatea imediată, se dovedesc incompatibili. Vreți să înțelegeți România de azi? Vizitați Memorialul Victimelor Comunismului și meditați la această incompatibilitate.

http://www.memorialsighet.ro/