- Copiii dumneavoastra stiu, si ei, limba polona?

- Practic, eu n-am avut timp sa vorbesc. Adica e o vina de-a mea ca n-am vorbit. Dar eram la Calafindesti si cum, pe vremea aia, invatatorii au fost foarte, foarte necajiti, dupa ce veneai de la ore trebuia sa faci vizite la domiciliu, cu un caiet in care-ti notai, si comuna era mare, chiar la trei kilometri aveam copii de scoala, apoi trebuia sa faci cursuri de alfabetizare, era foarte multa lume analfabeta si trebuia sa faci cursuri de alfabetizare pe strada care ti s-a repartizat. Acolo aveam seri culturale, trebuia sa fac cursuri de citit, sa adun babutele si sa le citesc: o treaba inutila si plicticoasa. Lumea era necajita si n-avea chef de asta, dar tu trebuia sa te duci, asa ca eu n-aveam niciodata timp pentru copii, pentru familie, eram mereu dusa de-acasa. Locuiam la o gazda, la niste oameni tare de treaba si au avut o fata bolnava si am avut mare noroc cu dansa, mi-a crescut-o pe Cili, ea era prima, ca, de altfel, nu stiu ce-as fi facut. Dar cea care i-a invatat polona a fost bunica, atunci cand m-am mutat aici, nu perfect, cum stiu eu, dar vorbeau... Cel mai mic nu a mai prins deloc, pentru ca bunica a murit...

- Nepotii stiu vreunul poloneza?

- Nu, nu stie nici unul. Nurorile mele sunt romance si nu au avut de la cine.

- Dumneavoastra ati facut religia la scoala?

- Da, am facut religia cu preotul Bok, cat eram mici. Venea la scoala primara, o data pe saptamana. Parintele ne invata si cantece, si poezii.

- Stiu ca va place mult sa cantati. Cine v-a invatat?

- Mama mea era o cantareata foarte buna. Si, de la dansa, darul asta s-a transmis. Eu n-am avut asa o voce, dar sora mea a avut o voce superba cand a fost tanara, o voce foarte buna. Ti-am spus ca ne tragem dintr-o familie de muzicieni si toata familia, toate verisoarele, toate surorile, toate, stiau sa cante la orga. Si barbatii cantau la biserica. Si mama, tin minte, eram micuta si cand era o iarna grea, cu zapada mare, nu ma lua la biserica. Dar mama, de cum se facea ziua, incepea sa cante, in limba poloneza si eu dupa dansa. Si eu, asa, mica, cum eram, prindeam cuvintele si cantam cu ea. Si poezii ne invata mama. Si asa am fost crescuta. Daca spunea cineva sa-mi taie capul si sa spun ca-s romanca, spuneam: ?Taie-mi capul, eu-s polonca". Ei, eu n-am facut asa cu copii mei.

- Cum vi se pare viata de acum: mai usoara sau mai grea decat cea pe care ati dus-o dumneavoastra in copilarie?

- Categoric mai grea. La inceputul comunismului, din punct de vedere material, am trait foarte bine. Pe timpul lui Gheorghiu-Dej, in magazine erau de toate. Si salariile erau foarte mici, dar si toate erau ieftine. Invatatorii aveau salariile foarte mici, dar aveau multe facilitati: haine, mobila, incaltaminte in rate, dadeau si locuinta. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej ne lipsea libertatea. Daca voiai sa pleci in strainatate, se faceau atatea anchete, ca durau si cate doi, trei ani. Ei, acum avem libertate. Putem merge oriunde, nu ne vor altii.

- Ati fost in vreo tara straina, cand erati mai tanara?

- Nu, in Ucraina, atat. N-am simtit nevoia sa ma duc.

- Dar in Polonia?

- Nu, doar cand mergeau toti, dupa bisnita.

- Ati fi vrut sa plecati atunci, in `49?

- Nu stiu. Tata a vrut sa plece, dar mama n-a vrut sa plece nicaieri. A spus ca s-a saturat de razboi, de atatea. Si, pe timpul razboiului, cand ne-a luat totul, a pierdut si gospodaria, noi am fugit de-acolo, spuneau ca vin rusii si noi credeam ca rusii nu vor veni si in Romania. Lumea vorbea ca rusii sunt teribili, ca te duc in Siberia si, intr-adevar, multi au fost dusi in Siberia, deportati din sat, de la noi. Pe noi nu cred ca avea asa tare pentru ce, doar pentru ca eram polonezi putea sa ne faca. Si noi repede ne-am refugiat, ca erau doisprezece kilometri din satul nostru.