Scriu aceste rânduri despre Liceul Șaguna, cum îi spuneam noi toți și în anii 70, pe vremea când numele oficial era redus la un insipid ?Liceul Nr.1? - regimul comunist temându-se de personalități -,  cu perspectiva a nu mai puțin de 30 de ani de la absolvire, și de la o distanță de mii și mii de kilometri: din Noua Anglie, de lângă Boston.

Zona aceasta, înglobând printre altele statele Connecticut, Massachusetts și New Hampshire, este renumită în toată lumea pentru liceele particulare de excepție (Phillips Exeter, Phillips Andover, Milton Academy, Buckingham, Browne and Nichols), școli preparatorii care dau un mare număr de studenți unor universități ca Harvard, Yale și Princeton; licee ai căror fondatori au copiat principiile (și arhitectura) faimoaselor școli engleze Eton și Harrow, ducând mai departe o tradiție care a dat lumii intelectuali și leaderi celebri.

Mai lipsite de grandoare și tradiție, liceele de stat din localitățile suburbane, ca a mea, se remarcă, însă, prin alte calități evidente: ele se întind pe mii de metri pătrați, în mijlocul unor poieni cu verdeață, dând fără îndoială impresia de tihnă propice învățării; laboratoarele lor de științe naturale și sălile de computere întrec cu siguranța dotările majorității universităților din România; bibliotecile școlare oferă elevilor mii de volume precum și acces nelimitat la Internet, noul instrument de căutare, la orice ora a zilei; sălile de spectacol nu sunt mai prejos de cele ale unor teatre de sine-stătătoare, și găzduiesc piese și concerte la care toți membrii comunității (chiar și cei ce nu sunt părinți de școlari) participă cu plăcere...

Scriu deci de departe, dintr-o lume la care România de cele mai multe ori visează. Știu, pentru că este evident în modul de viață al întregii societăți în care mă aflu, că absolvenții acestor licee, urmând apoi facultăți serioase, își conduc cariera cu eficiență și profesionalism, în profesiuni diverse. Foarte mulți dintre absolvenții liceelor, din zona în care trăiesc acum, au ajuns cercetători de vârf și manageri de renume ? la nivel mondial. Au avut și au mult succes. Nivelul de trai al societății lor o demonstrează în mod clar.

Nu știu însă dacă absolvenții de acum 30 de ani ai acestor licee își aduc aminte cu aceeași intensitate de ce au însemnat anii de liceu pentru formarea lor, așa cum îmi aduc eu aminte de anii petrecuți la Șaguna. Unii probabil da, iar alții mai puțin. Cunoștințele pe care le am aici îmi par mult mai atașate de college-ul lor, de anii de universitate. Mi se pare, din cele auzite până acum (dar informația mea este oarecum superficială), că anii de liceu sunt de multe ori asociați aici, cel puțin în ultimele decenii, și, cred, ca urmare a dezvoltării unor noi ? și, să sperăm, pasagere - teorii pedagogice, cu dificultățile adolescenței. 

?Știți cum sunt adolescenții, nu-i interesează nimic, până nu trec de vârsta asta nu se poate sta de vorba cu ei?,  mi se spune de multe ori de către părinți ai locului, uneori și de către profesori. Mulți elevi, și chiar părinți, pun la îndoială validitatea unor cursuri ce nu le transmit cunoștințe practice imediate, de folos pentru viața de zi cu zi. Unii elevi (și profesori) își exprimă dubii asupra necesitații testelor, susținând că fiecare are ritmul propriu de învățăre, deci testul nu poate fi relevant. Destul de rar am avut ocazia să văd, să simt entuziasm pentru o materie, pentru un profesor. De multe ori se afișează masca plictisului sau a suficienței. S-ar putea să fie doar o mască, și nu se poate să nu existe excepții, dar ce mi-e mie dat să aud cam așa sună. 

Pe vremea mea, la Șaguna, îmi amintesc că, cel puțin în grupul (mare) din care făceam parte, dificultățile adolescenței păreau a nu exista. Dificultățile sistemului politic, da, le cunoaștem cu toții. (Între care culesul forțat al cartofilor, în fiecare toamnă, pare acum o neplăcere minoră...).  Când eram elevă la Șaguna, aveam, prietenii mei și cu mine, multe idealuri și ambiții: cum să obținem ultimele apariții editoriale, la ce librărie se mai găsesc cărțile noi apărute; cine citește mai mult: ?L-ai citit pe Kafka, pe André Gide, pe Camus?? (Doar unii dintre autorii de care îmi amintesc că discutam cu prieteni în liceu); cine ia premii la olimpiadă, cine intră la clasă specială de fizică (aici intrau la fel de multe fete cât și băieți, un lucru care în Noua Anglie de multe ori stârnește mirare ? se spune des aici că fetelor le e teamă de sau nu ?sunt bune la? matematică și științele naturii...).

Mă întreb adesea cum de am avut norocul să fac parte dintr-un grup în care exista o reală efervescență și dorință de a învăța. Desigur, în primul rând trebuie să mulțumesc atmosferei din casă, curiozității stârnite de părinți la vârsta fragedă. Dar apoi, la Șaguna, am avut norocul unor profesori pentru care profesiunea era o vocație. Profesori adevărați, de cele mai multe ori destul de stricți, pe care noi elevii, îi respectam, și a căror apreciere ne-a dat încrederea că vom răzbi prin examene, concursuri de admitere, oriunde. Profesoara de chimie Dora Pârvulescu, care făcea din formulele chimice mici mistere provocatoare; profesorul de fizica Lang, tânăr și capabil, din păcate prea devreme plecat în Germania. Profesorii de limba și literatura română Constantin Cuza și Ion Popescu Topolog, buni dascăli dar în același timp scriitori și publiciști, ambii cu umor și aripi largi pentru cei cu talent literar (între care eu nu mă număram).

Dintre ei toți, pentru mine, figura marcantă a fost cea a domnului Spiru Hoidas, profesorul de latină. Cu pasul lent, ușor adus de spate, în acei ani dinaintea pensionării, dar cu privirea iute, cu licăriri de umor; cu entuziasmul umanistului care are de împărtășit structuri de gândire și înțelepciune unor tineri ce abia încep să se formeze; cu siguranță unui profesor ce își șlefuise metodele de predare până la perfecțiune, care reușise să sintetizeze întreaga declinare și întreaga conjugare pe numai doua simple pagini de caiet; să adauge la reguli concise și clare exemple de maxime grăitoare din scrierile autorilor latini; un profesor care, după o carieră de 40 de ani, nu se plictisise de ce avea de spus. Domnul Hoidas nu s-ar fi putut niciodată plictisi, căci materialul lui nu se limita la o materie din programa școlară: când discuta un text latin ajungea până la Flaubert sau Balzac, comparațiile lui treceau peste secole, prin literatură, artă, limbi, parcurgînd toate teritoriile din jurul lui Mare Nostrum, și întreg spațiul grec și roman).

Domnul Hoidas mi-a schimbat viața, la propriu. La sfârșitul clasei a IX-a, alesesem secția reală, ca toți cei ce erau buni la matematica și voiau sa aibă garanția unei meserii adevărate (atunci ?adevărată? era meseria de inginer, acum, probabil, mai ales cea de manager). Întâlnindu-mi mama pe stradă, în vara dinaintea clasei a X-a, domnul Hoidas i-a spus că ar fi o mare pierdere pentru mine să nu îmi dezvolt talentul pentru lingvistică pe care el îl remarcase în orele de latină; că probabil modelul profesional al tatălui meu, inginer pasionat, mă influențează tacit în alegerea secției umane, dar că el deslușise la mine un interes real pentru limbi și gramatică; nu contează o carieră ?sigură? sau ?practică?, spunea el, contează interesul și aptitudinea personală, iar aripi primești dacă îți place ceea ce faci și dacă afli că poți face față la ce nu e ușor. (Latina nu era considerată usoară, iar orele domnului Hoidas au fost groaza cătorva generații de elevi.)

Mama mi-a transmis recomandarea lui și părinții mei au avut înțelepciunea de a mă lăsa să aleg. Și, cred că în primul rând din respect pentru acest dascăl convins de aptitudinea mea, și din mândrie că el m-a ?ales? ca elevă, am renunțat la secția reala și la promisiunea unei cariere ?practice? și ?sigure?, dar pe care,  știu acum precis, nu aș fi iubit-o, și am urmat umanul. La facultate apoi, pentru lucrarea de diploma, am ales un subiect destul de abstract de lingvistică teoretică; nu mulți se îndreptau spre acel domeniu; iar la al doilea studiu universitar, la Technische Universitaet München, m-am convins singură că pot urma cursuri de informatică, și matematică, după zece ani de la terminarea secției umaniste a liceului Șaguna, pentru că luasem foarte des nota maximă la strictul profesor Spiru Hoidas, la latină. Știam că pot să învăț orice. Iar antrenamentul lingvistic primit de la el, aprofundat apoi la facultate tot printr-o profesoară exigentă, Ioana Ștefănescu, mi-a servit apoi la învățarea informaticii - un limbaj teoretic - și apoi la o carieră interesantă într-un domeniu în efervescentă evoluție...o profesiune ?adevărată?, care mi-a asigurat existența ca tănără imigrantă în lumea mare...

Profesorul Hoidas credea că noi trebuie să învățăm pentru viață, nu pentru note. Și tocmai de aceea domnul Hoidas era spaima liceului. Faima (sau spaima?) trecuse de pereții școlii, domnul Hoidas era un exemplu de severitate în întreg orașul. Daca nu știai, luai trei. Dar nu numai atât: ți se explica, într-un limbaj cu pilde din istoria romană, că nu ești demn să treci clasa dacă nu gândești: ?Fata dragă, ești o gâscă! Mai proastă decât o gâscă! Gâștile au salvat Roma!? i-a spus dânsul unei colege care nu se descurca cu o traducere simplă la o recapitulare de materie. Chiar eu, elevă preferată, am fost agresată cu un răsunător ?Stai jos, trei!? când nu am reușit sa scandez un vers: căteva colege încercaseră, nu reușiseră, și domnul Hoidas se întorsese spre mine ca spre o ultimă speranța: ?Încearcă tu, Lidia!?.  Și nici eu nu am reușit, și după ani de zile încerc încă să găsesc scuza într-o ureche muzicală defectuoasă...

Tocmai pentru că știam că dl. Hoidas cere sa înțelegi, să faci conexiuni, să stăpânești o materie grea ? gramatica latină este un exercițiu al minții, ca matematica -, tocmai pentru că nu făcea compromisuri el preda bine. Știa că este un profesor adevărat; și tu trebuia să fii un elev adevărat, adică să fii curios și să înveți; tocmai pentru ca nu avea favoritisme nici față de elevii preferați; tocmai de aceea aprecierea lui ne-a dat încredere.

Încrederea nu se construiește, cum par a spune teoriile pedagogice moderne, prin laudă și încurajare perpetuă, chiar și pentru succese facile. Acele laude se demonetizează la fel de repede ca sunetul cuvintelor ce le-au rostit. Pe când aprecierea unui profesor Hoidas rămâne cu tine peste ani și mii de kilometri. Rămâne și încrederea că liceul pe care l-ai urmat a fost o adevărată instituție de învățământ, comparabilă cu oricare liceu bun din lume. Dincolo de dotarea laboratoarelor școlare, dincolo de mărimea sălilor de clasă și chiar de numărul de computere aflate la dispoziția elevilor, personalitatea unui liceu este dată de personalitatea dascălilor săi. Personalitatea dascălilor, exigența lor față de demersul educațional, se reflectă apoi în elevi și ceea ce vor crea ei. De departe, de unde sunt, îmi pare că încă Brașovul stă bine: prin proiectele educaționale ale Fundației Aspera ProEdu , pe care am creat-o pentru a sprijini elevi talentați, știu că liceenii noștri se confruntă cu brio la concursuri internaționale cu liceeni din SUA și din alte țări, luând premii de vârf chiar și în domeniul informaticii, unde dotarea tehnică este de mare importanță. Înseamnă ca există încă profesori care pot să îl urmeze pe domnul Spiru Hoidas, profesorul legendar de acum 30 de ani de la Șaguna. Cu exemplul lui în minte, să mergem mai departe...