După deces, cadavrele defuncţilor au fost înhumate fără sicriu, iar mormintele nu au fost marcate cu cruce. În privinţa localizării acestora, nu există niciun plan sau vreo evidenţă care să privească eventuala dispunere în teren a acestor înhumări. Se cunoaşte doar că gropile au fost săpate în incinta cimitirului, pe terenul neocupat atunci de morminte mai vechi. Între anii 1977 şi 1997, timp în care imobilul penitenciarului a adăpostit un Sanatoriu pentru bolnavi psihici, pacienţii decedaţi aici, care nu au fost puţini, au fost îngropaţi tot în spaţiul acestui cimitir. De asemenea, spaţiul din cimitir a fost parcelat şi împărţit. Astfel, în prezent, terenul cimitirului este aproape în întregime ocupat de morminte. În multe cazuri, gropile mormintelor contemporane au afectat, parţial sau integral, şi mormintele foştilor deţinuţi politici care au fost îngropaţi în acel loc. Spaţiul din cimitir rămas liber mai cuprinde astăzi doar o suprafaţă restrânsă de teren. Având în vedere această stare de lucruri, o intervenţie arheologică mai poate fi doar acum de actualitate, aceasta fiind limitată doar la o mică suprafaţă din cadrul cimitirului care încă nu este ocupată de morminte. Intervenţia arheologică de la Târgu Ocna este autorizată de Ministerul Culturii şi se desfăşoară cu acceptul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.
În urma unor investigaţii de teren desfăşurate acum doi ani, a fost identificat locul unde au fost înhumaţi foştii deţinuţi politici decedaţi în închisoarea de la Târgu Ocna. Acesta se află în apropierea penitenciarului, în cimitirul de lângă biserica ortodoxă cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena aflată în Parohia Poieni. Prima intervenţie arheologică în acest loc a avut loc în luna septembrie 2011.
IICCMER face precizarea că acţiunea de la Târgu Ocna are inclusiv o dimensiune de recuperare a memoriei, căutând să cinstească amintirea celor care, pentru convingerile lor democratice, au fost eliminaţi în sistemul carceral comunist.
 

„Aşa cum am demonstrat în ultimul an, continuăm, într-un ritm susţinut, prin programul de investigaţii arheologice, identificarea locurilor din preajma fostelor penitenciare în care au murit deţinuţii politici. După Aiud, şantierul de la Târgu Ocna reprezintă un demers important întrucât închisoarea s-a evidenţiat printr-un regim carceral special. Prin această acţiune, sperăm să putem localiza cât mai precis şi aşeza pe harta represiunii acest spaţiu încărcat de memorie, cu toate dovezile materiale care vor rezulta de aici.” a precizat Andrei Muraru, preşedintele executiv al IICCMER.
 

Cercetările arheologice vor fi realizate de o echipă specializată în astfel de acţiuni, coordonată de Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi IICCMER, alături de care se vor afla arheologii Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza. La lucrări va participa şi istoricul Marius Oprea, directorul Departamentului de Investigaţii Speciale din cadrul IICCMER. Informaţii suplimentare se pot obţine de la d-nul Gheorghe Petrov, responsabilul ştiinţific de şantier (tel. 0721400396).
 
 
Penitenciarul de la Târgu Ocna
 

În perioada comunistă, penitenciarul de la Târgu Ocna a servit pentru detenţia persoanelor bolnave de TBC, fiind caracterizat în literatura de specialitate drept o adevărată Bastilie sanitară a României comuniste.

 

Condiţiile climaterice deosebite ale zonei geografice au contribuit la înfiinţarea aici, la mijlocul secolului al XIX-lea, a unei închisori. Iniţiativa i-a aparţinut domnitorului moldovean Grigore Ghica, care fusese impresionat de condiţiile grele în care lucrau deţinuţii de la salina din localitate, unde acesta avea în proprietate şi un conac. Lucrările la construcţia închisorii au fost începute în anul 1851 şi au fost finalizate în 1855, în tot acest interval de timp deţinuţii fiind cazaţi, din dispoziţia domnitorului, în clădirea conacului.
Edificiul, în formă de potcoavă, a fost ridicat lângă conacul domnesc, iar intrarea se făcea prin poarta conacului, care a devenit clădire administrativă. Capacitatea noului edificiu era de 12 camere, în fiecare încăpere putând fi cazaţi circa 30 de deţinuţi. Închisoarea propriu-zisă era destinată exclusiv condamnaţilor, dar numai pe timp de noapte, deoarece ziua aceştia erau duşi la munca din ocnă. Până în anul 1931, denumirea oficială a penitenciarului a fost aceea de Închisoare centrală de muncă silnică. În acel an s-a constatat că majoritatea condamnaţilor de la Târgu Ocna sufereau de tuberculoză pulmonară şi, ca urmare, s-a dispus încetarea folosirii acestora la munca din salină. De atunci, închisoarea a fost transformată în loc de detenţie exclusiv pentru bolnavii de TBC. Deţinuţii consideraţi sănătoşi au fost transferaţi la alte penitenciare din ţară, iar cei bolnavi de TBC din alte închisori au fost aduşi la Târgu Ocna.
 

În anul 1936 s-a început construirea unei noi clădiri cu profil de sanatoriu TBC, un edificiu cu trei nivele, care a fost dat în folosinţă în 1939, an în care s-a început şi demolarea treptată a vechii închisori, mai puţin a clădirii administrative sau a fostului conac domnesc. Piatra rezultată din demolări a servit ulterior la construirea zidului împrejmuitor al noii închisori.
 

În perioada 1851-1930, la Târgu Ocna au fost încarceraţi deţinuţi de drept comun, criminali şi tâlhari, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi pe termen limitat. În timpul Primului Război Mondial, infracţiunile care predominau au fost dezertările de pe front sau refuzul de a satisface serviciul militar. După 1930 aici au fost aduşi şi deţinuţi comunişti. După 23 august 1944, comuniştii aflaţi în detenţie au fost eliberaţi, iar imobilul a servit temporar drept spital de campanie.
 

În perioada comunistă, penitenciarul-spital de la Târgu Ocna a găzduit deţinuţi cu grad sporit de periculozitate. Penitenciarul a funcţionat cu specificul de spital pentru bolnavi de TBC până în anul 1977, când penitenciarul a fost desfiinţat. Între 1977 şi 1997 stabilimentul a funcţionat ca şi cămin pentru bolnavi psihici cronici. Printr-un ordin al ministrului Justiţiei din 1997, penitenciarul-spital de la Târgu Ocna a fost reînfiinţat.
 

Perioada comunistă a închisorii-spital a consemnat mai multe categorii de deţinuţi: contrarevoluţionari, deţinuţi de drept comun, bărbaţi şi femei, precum şi deţinuţi minori, însă numai băieţi. În diverse perioade ale regimului comunist, numărul celor internaţi la Târgu Ocna a variat între 350 şi 550 de deţinuţi. În cursul anului 1950, la Târgu Ocna au fost transferaţi de la închisoarea din Piteşti câteva zeci de foşti studenţi TBC-işti. În perioada 1949-1952, la Pitești, conducerea Ministerului de Interne şi a Securităţii, în complicitate cu o echipă de torţionari selectaţi din rândul condamnaţilor aflaţi atunci în penitenciarul de la Suceava, a iniţiat şi implementat un experiment inuman, care a vizat reeducarea şi demascarea prin metode de tortură a deţinuţilor. Acest fenomen a vizat şi alte penitenciare din ţară, printre care şi Târgu Ocna. Aici, datorită condiţiilor speciale de detenţie, a faptului că închisoarea se afla amplasată în oraş, dar şi din cauza unor inabilităţi ale Securităţii, reeducarea s-a dovedit a fi un eşec. În cele din urmă, toată acţiunea plănuită a se desfăşura după normele testate la Piteşti a fost suspendată. La Târgu Ocna nu s-a putut aplica un experiment de reeducare, ci dimotrivă, se poate spune că ceea ce s-a întâmplat aici a fost tocmai opusul Fenomenului Piteşti. La acest lucru a contribuit mult şi faptul că deţinuţii, suferinzi cu toţii de o boală contagioasă, aveau o oarecare libertate de mişcare în interiorul stabilimentului, iar personalul închisorii era rezervat în a veni în contact direct cu condamnaţii. În perioada comunistă, până în anul 1968, penitenciarul a fost condus de următoarele persoane: Ioan Ionescu (1945), Constantin Ştirbu (1945), Nicolaeiu Costescu (1946), Ştefan Daniliuc (1946-1950), Anton Brumă (1950-1952), Petru Călin (1952-1953), Gheorghe Ciurcanu (1953-1966), Ştefan Vasile (1966-1968).