1. "Satul meu traia o viata spirituala deosebita încât oamenii nu se certau între ei, nu existau conflicte între ei, se respecta ziua de sarbatoare, se respecta portul"


Va rog sa va prezentati.

Da. Sunt din satul Oltet, judetul Fagaras era pe vremea aceea deci înainte de comunism. Satul e asezat pe malul stâng al Oltului, un sat destul de micut cu 115 numere de case, de familii si cu un venit dupa agricultura adica toti erau tarani agricultori pâna în 1945. Regiunea nu avea industrie.

Când v-ati nascut?

M-am nascut în 1929, ziua 5, luna noiembrie. Am facut scoala elementara în satul meu, am provenit dintr-o familie cu mai multi copii si...sase copii dar primul frate a decedat iar cinci am fost în viata. Deci cursurile elementare în sat ca atunci exista în regiunea noastra, spre deosebire de restul tarii, cursurile elementare de sapte clase. În Ardeal se faceau sapte clase elementare si fiecare sat avea scoala lui, învatatorul ei si preotul care dirijau tot satul. Deci ei erau mentorii spirituali ai satului: Învatatorul, învatatoarea, preotul si preoteasa. Satul era românesc de confesiune greco-catolica deci era o singura biserica în satul meu, greco-catolica, pâna în 1948 când a fost interzis cultul respectiv, bunurile nationalizate, bisericile trecute în patrimoniul statului iar preotii care n-au vrut sa treaca la ortodoxism si-au pierdut slujbele si ulterior, au apucat drumul închisorilor pentru ca pe parcurs au fost adunati toti considerat fiind în legatura cu Vaticanul.

Dvs. v-ati pastrat confesiunea?

Da, as putea spune ca mi-am pastrat-o. Si acum merg tot la greco-catolici. Avem aici, pe Iuliu Maniu, o capela si se va construi o noua biserica pentru ca biserica care a apartinut greco-catolicilor este biserica de pe Nicolae Iorga, din parc, si nu vor sa o mai retrocedeze nici statul cum ar fi fost normal. Adica daca statul le-a luat prin decret prin decret trebuiau sa fie toate restituite. Ori a lasat la voia cultelor si bineînteles ca preotii ortodocsi nu mai vor sa accepte retrocedarea lor. Si greco-catolicii îsi construiesc. În Fagaras deja s-a construit alta biserica, aici din nou...

Familia dvs. era înstarita?

As putea spune ca era printre familiile de frunte în sat. Faptul ca parintii mei au dobândit un venit...v-am spus, tata a fost de doua ori în America. Imediat dupa primul razboi mondial deci s-a dus acolo si a lucrat ceva timp si a strîns bani. Si banii astia îi trimitea în tara prin diferite mijloace. Taica-meu era doar logodit cu maica-mea. Maica-mea a cumparat un loc de casa, a construit o sura, o fundatie de casa. Tata a mai trimis bani parintilor ca sa-i ajute ca înca nu era casatorit, ca sa faca si parintii ceva pentru el ori parintii lui a trimis un alt frate de-a lui tata la scoala care a facut liceul si ulterior a devenit notar public pe la Miercurea-Ciuc si când tata a venit casa n-a fost construita. S-a casatorit, a avut un copil si s-a dus din nou în America. La întoarcere, cu cea mai adus, a cumparat vreo sase, sapte hectare de pamânt, a deschis si o pravalie în sat dar comertul n-a dat roade atunci si în foarte scurt timp, pentru ca vindea pe datorie, a dat faliment. A ramas doar cu un registru cu numele unor tarani care îi datora bani. A renuntat la cooperativa asta si s-a apucat de agricultura.

Va povestea ce lucra în America, cum câstiga banii?

Da. Tata a ajuns acolo destul de greu. Adica prima lui escapada, dupa razboi, a fost în Germania si prins în Germania a fost tinut într-o închisoare doua saptamâni si trimis înapoi iar dupa câteva luni, dupa cea mai reusit sa mai puna mâna pe câtiva bani, a plecat în portul Constanta si s-a urcat pe un vas, un vas strain care a spus ca merge spre America. Însa spre surprinderea lui, vasul nu a mers spre America dupa ce a ajuns în Atlantic, a mers spre India deci a înconjurat pamântul si a ajuns în Cuba dupa un an de zile. În toata aceasta calatorie el a lucrat pe vas pentru ca trebuia sa-si asigure hrana. Si a ajuns în Cuba, de acolo foarte greu a reusit sa treaca în America si acolo s-a stabilit în Cleveland, Ohio si a început sa lucreze într-o fabrica de motoare apartinând lui Ford. Ca muncitor necalificat ca taica-meu avea sapte clase dar nu avea meserie, nu? El a învatat repede. Mi-a zis ca a învatat în trei zile sa faca o operatie pe masinile de serie, ca asa era acolo si, cât timp a stat acolo, a facut aceeasi piesa. Bineînteles câstiga. Si sa-si asigure lui existenta acolo si sa faca câteva economii.

Cum trimitea banii acasa?

Mai circulau prin regiune tot felul de cunoscuti si prin ei trimitea banii acasa. Cum se mai trimite si acum ba din Italia, ba din Germania prin diverse persoane. Bineînteles ca ce a câstigat mai mult i-a adus el, nu i-a trimis.

A doua lui plecare cât a durat?

În total a stat vreo trei ani si jumatate. Prima data a stat un an si câteva luni si daca n-a fost multumit de realizari a trebuit sa se duca din nou. Dupa casatorie a avut un copil si a trebuit sa se duca din nou. La întoarcere si-a cumparat pamânt, si-a facut casa si si-a arnjat o gospodarie mai aratoasa decât ale celorlalti din sat. Dar, vreau sa spun ca din satul meu au fost foarte multi plecati. Daca luam fiecare familie...în fiecare familie era plecata câte o persoana ca sa-si asigure existenta, în general în America s-au dus toti. Din fratii lui taica-meu trei sau întors, deci tata si cu înca doi s-au întors iar unul a ramas acolo si s-a casatorit acolo, a avut copii acolo si n-a mai venit.

Povestiti-mi despre copilaria dvs.

Am trait pâna la vârsta de sapte ani alaturi de frati, ajutând parintii. Stiti ca la tara, chiar de mici copii suntem pusi la treaba, pasari, vite, fân, seceratul grâului. Seceratul grâului nu se facea cu combina, cum se face acum, se facea cu o coasa la care se atasa un dispozitiv care sa aduca spicele la aceeasi pozitie. Pe urma se faceau snopi iar noi, copii, le legam, îi asezam în clai si acolo stateau doua saptamâni pâna iarba din ele se usca. Pe urma erau adusi acasa. Nefiind combinele din vremea aceasta erau batozele care veneau în curtea fiecarui cetatean si se treiera grâul. Acolo, batoza era adusa tot de unul din sateni, din America, care s-a ocupat cu contrabanda de alcool si care a facut mai multi bani si care a trimis o batoza si un tractor Fortson si a facut acasa o gospodarie grozava, o casa si un depozit pentru tractor si garaj pentru batoza, magazii de cereale iar când era gata-gata sa fie si el prins atunci, cu contrabanda de alcool, a venit. Batoza a trimis-o mai înainte iar cu aceasta batoza si acest tractor si-a câstigat existenta. El cu sotia si cu cei sase copii au avut o viata destul de buna pâna în 1948 când a început calvarul. Eu, dupa ce am terminat cele patru clase elementare tata a spus ca e bine sa ma trimita la o meserie. Asa se face ca m-a trimis la gimnaziul industrial la Vistea si acolo am facut patru clase de lacatuserie. Era deja perioada de razboi, noi mergeam din sat pâna în Vistea vreo cinci km. In fiecare zi, dimineata ne duceam la scoala si seara ne întorceam în sat, eram un grup mai mare de vreo doisprezece copii care mergeam la scoala asta. Razboiul începuse si începuse si chemarea sub arme a profesorilor. Asa se face ca a fost o perioada destul de grea. Când începeai sa aprofundezi materia profesorul era chemat sub arme si era numit un înlocuitor mai putin corespunzator postului respectiv iar scoala se facea mai putina.

Cum vedeati razboiul la acea vârsta?

Pentru noi era destul de tragic pentru ca eu îmi amintesc, copil fiind aveam o sora mai mare si satul avea un numar de doisprezece-cincisprezece feciori, toti ajunsi la 19, 20, 21 de ani. Aveam o hora si obiceiuri extraordinar de frumoase. Satul traia o viata spirituala deosebita încât oamenii nu se certau între ei, nu existau conflicte între ei, se respecta ziua de sarbatoare, se respecta portul. Asa se face ca trairea în sat era deosebita de vremurile noastre. Nu s-a mai revenit la o asemenea traire spirituala nici acum. Venind razboiul toti acesti feciori au fost chemati sub arme si bineînteles ca din primul an de razboi începeau sa vina vesti ca a fost împuscat cutare sau cutare si ca a murit pe front. Eu eram la un unchi de al meu si un var bun a venit în iarna lui '41 sau '42 împuscat, împuscat pe lânga coloana vertebrala. Glontul a trecut pe lânga rinichi deci i-a perforat corpul dar fara sa lezeze coloana sau rinichii însa rana s-a infectat si a venit atât de slabit încât îmi amintesc de ziua când a intrat în curte, se spijinea de pereti. Avea o caciula alba dar murdara deci extraordinar de murdara si de la poarta pâna la intrarea în casa a venit tinându-se de pereti. Bineînteles ca matusa si unchiul imediat l-au dus înauntru. Bucuria a fost totusi extraordinar de mare. L-au dezbracat complet, au pus foc la cazanele pe care le aveau si au fiert apa, toate hainele care se puteau fierbe au fost bagate în cazan iar celalalte aruncate, lui i s-a pregatit o baie. Interesant este si cum se faceau baile atunci: se aducea o cada mare, un ciubar foarte mare si acolo se punea apa pe urma se punea un scaunel si se facea un fel de baie de aburi iar în afara de apa aceea calda care se punea acolo se încalzeau niste bolovani în cuptor, niste pietre de râu de un kg, un kg jumatate si se lua acolo fiebinti iar bolnavul sau cel care vroia sa faca baia de aburi era bagat în ciubarul respectiv pe scaunel iar pietrele încinse se lasau în apa, acolo, iar peste bolnav se punea un strai, asa se spunea în limbajul nostru. Era o covertura de lâna care se acoperea ciubarul cu persoana respectiva. Atunci se producea o încalzire si o transpiratie puternica si scapa omul si de raceala si de...ma rog. Asta i-au facut si varului meu iar eu împreuna cu un alt var ne-am dus imediat cu o sanie pâna la Arpas, i-am adus un medic si i-a adus medicamente si a început tratamentul si asa s-a refacut. Din satul meu s-au mai întors trei sau patru baieti din toti cei care au fost plecati. Restul au murit pe front. S-a mai întors un var din sat care ne povestea, copiilor, ce-a vazut el prin Rusia. Colectivele, satele erau destul de lovite de mizerie. Îmi amintesc de întoarcera frontului, când frontul s-a întors spre vest în satul meu s-a oprit un regiment de rusi. A stat trei zile si trei nopti. Au fost cartiruiti în fiecare curte câte treizeci-patruzeci de soldati rusi cu caii si cu carutele respective. Asta era prin toamna anului 1944, chiar prin octombrie, si rusii venind cu carute si cu cai caii lor erau obositi si istoviti. Si atunci încercau sa ia caii satenilor nostri. Însa satenii au aflat destul de repede ca rusii le vor lua caii si taica-meu i-a ascuns într-o încapere care avea o intrare printr-un sopron, le-a bagat mâncare si a zidit usa iar rusii, care au stat trei zile si trei nopti, din a doua zi au tot auzit un nechezat de cal si se mirau unde sunt caii. Tot au cautat, n-au gasit nimic, s-au dus prin curtea vecinului si în a treia zi au reusit sa descopere cam unde ar fi urmele unde au fost ziditi si la plecare i-au luat. Ne-au lasat niste cai obositi, un catâr, o corcitura între cal si magar obosit cu care tata a mai lucrat în toamna respectiva ce-a mai putut la câmp. Ceilalti sateni le-a dat drumul la cai, i-a biciuit si i-a alergat spre munte iar cazacii s-au repezit cu caii lor spre munte însa nu i-au prins, s-au dus în padure spre munte si n-au reusit sa-i prinda.

Va mai amintiti anul Dictatului de la Viena?

Da. Sigur, cedarea Ardealului a fost o tragedie pentru noi pentru ca ai nostri au mai trait o data aspectul acesta, sa fie sub dominatia austro-ungara si deja traiau înca sentimentele ocupatiei. Acum am avut noroc ca n-a ajuns granita la satele noastre deci satul meu n-a fost sub unguri dar s-a stiut exact ce au facut, atrocitatile si barbariile cu femeile. Chiar povestea cineva care a fost în satele din nord cum le-a taiat sânii la femei. Oamenii au fost omorâti...

Oamenii din sat, satenii, ce parere aveau despre conducatorii României de la acea vreme? Despre Antonescu spre exemplu.

Ce se întâmpla, era razboiul si, în general, satenii erau destul de supusi. Nu prea cedau ei cu usurinta. Venise perioada rechizitiei si taica-meu, spre exemplu, îi luase o pereche de cai si ramasese în aer. Nu mai avea cu ce sa-si continue munca la câmp si daca la sat nu poti sa-ti desavârsesti munca agricola esti pierdut. Nu aveau nici o alta sursa de venit decât munca agricola. Aveau ce sa manânce dar nu aveau bani. Ei aveau grâu, aveau porumb, aveau cartofi, aveau pasari, porci, vite dar nu aveau bani pentru ca viata era destul de saraca. Ei cumparau doar sarea si petrolul. Razboiul le-a provocat acest rau.

Dar politica se facea în sat?

La vremea aceea îmi amintesc si eu ca studentii, elevii, învatatorii, toti erau antrenati în atmosfera aceea nationalista a miscarii legionare. Absolut toata intelectualitatea, toata studentimea pentru ca deja se vorbea de comunism, se crease aceasta antipatie: comunismul. Ulterior, dupa ce am mai crescut, mi-am dat seama ca au fost doua conceptii opuse: comunismul care era cu etatizarea si cu propietatea de stat, cu ateismul cu tot iar cealalta era miscarea nationalista cu credinta si cu traditia de a apara tara si natiunea. Poate undeva exagerata dar asta era la ora aceea. Majoritatea tinerilor si învatatilor erau atasati acestei miscari.

Dupa ce ati terminat gimnaziul?

În 1945, dupa ce am terminat gimnaziul tata m-a adus la Brasov pentru cursul superior al gimnaziului. Am venit foarte multi din Fagaras, aproape trezeci, am dat examen, am reusit si am început în '45 clasa a V-a la liceul industrial. Prin '46 începuse sa se infiltreze prin scoala tot felul de agenti care erau fie de la partid fie de la securitate ca sa coopteze elevii pentru ei. Bineînteles ca noi, din partea Fagarasului, am facut opinie separata. Am facut un cerc al nostru si ne-am izolat putin de ei. În '46, prin noiembrie, în cladirea noastra a fost un local de vot. Au fost alegerile acelea din noiembrie'46 si noi ne-am angajat sa lipim niste afise. Era atunci Blocul Partidelor Demorate si am zis ca lipim noi niste afise, noi fagarasenii. Aveam ideea aceasta de ce va fi în viitor. Aveau o groaza, toti, de gamela. Asa se spunea ca ajungem la gamela si nu vom mai avea nimic. Verii ne-au povestit de colectivizare si în afara de asta, când v-am povestit ca rusii au stat la noi în casa, erau acolo doua generatii, o generatie de batrâni care au dormit în camerele noastre când am scos lucrurile si au adus paie si au dormit pe cearsafurile acoperite cu paie, aproape nouasprezece au fost acolo iar tinerii, ostasii mai tineri, au dormit prin sop. Asa...

Sop?

Da, era vorba de surile si grajdurile iar sopul acesta era partea de sus a surii unde se depunea fânul. Si ei dormeau prin fân. Dar batrânii acestia, ca asta vroiam sa spun, se închinau seara la icoane unii chiar rupeau româneste ca erau de prin Transnistria si spuneau, întrebau mai rau româneste: "la tine colectiv?", "nu, nu-i colectiv, e al meu", "ibi tvoiu mati Stalin!" adica îl înjura pe Stalin ca vedea curte, pasari, vite. "Asta-i tot al tau?" spunea ziua. Pentru ei era ceva extraordinar. O asemenea gospodarie credeau ca-i un colectiv neavând nimic, nu?

Familia dvs. când a fost colectivizata?

Prin anii '50. În ceea ce priveste presiunea colectivizarii eu n-am mai apucat-o pentru ca în 1948 eu am fost arestat. V-am spus de acest grup de fagaraseni care se opuneau politizarii scolii. Se încerca înscrierea tinerilor în UTM, nu? Si noi n-am vrut niciodata. Erau unii care deja s-au înscris si noi care nu s-au mai înscris niciodata. Dar eram tinuti deja sub observatie. Nu ne-am dat seama atunci iar dupa alegeri, în Brasov, începuse sa se organizeze mici organizatii de elevi si de studenti, organizatii subversive atunci, nu? Si în grupul acesta de prieteni...de fapt eu am avut un prieten foarte bun, Petrica Paraschiv care era refugiat de prin Basarabia si care era coleg cu mine la liceu si care deja facea parte din una din aceste organizatii subversive, cum erau numite atunci. Eu n-am stiut. Si, într-o buna zi, prin iunie 1948, au fost arestati ei si dupa câteva zile m-au arestat si pe mine. Dupa ce i-a anchetat pe ei, Petrica Paraschiv a spus ca eram prieteni cu ei si ca mi-a mai povestit si mie anumite lucruri. Eu nu cunosteam adevaratele lui intentii pentru ca nu mi-a spus niciodata: "vrei sa fi în organizatie?" Ma rog, am fost si eu arestat, anchetat, eu am spus ca n-am fost la nici o sedinta, n-am fost înscris, n-am cotizat. M-a tinut opt luni de zile pâna la proces si în februarie 1949 ne-a judecat tribunalul militar. Eu am fost achitat, ceilalti au primit câte un an sau câte doi ani cu suspendare dar n-am fost pusi în libertate. Am mai fost tinut înca patru luni si abia dupa aceste patru luni ne-a dat drumul. Si pe cei cu suspendarea pedepsei si pe mine care am fost achitat. Pe urma anul scolar mi-a fost încheiat iar dupa un an am revenit si am terminat liceul cu un an mai târziu decât generatia mea. Dar au început deja persecutiile. Fost arestat, chiar daca am fost achitat, deja eram sub lupa lor. Nu mi-au dat voie sa urmez facultatea.


2. "O sa va ducem noi unde n-o sa va mai auda nimeni si n-o sa mai stie nimeni de voi." (...) Scopul securistilor a fost de a distruge în om personalitatea, de a distruge în om credinta"


Când v-au arestat a doua oara?

A doua oara m-au arestat destul de repede. Ce s-a întâmplat? Faptul ca nu mi-a dat voie sa urmez la facultate eu m-am angajat imediat în productie pentru ca stiam ca voi fi repartizat si ca ma vor trimite în alta parte, nu ma vor lasa în Brasov. Si atunci m-am angajat repede la serviciul proiectari rulmenti ca desenator tehnic si am functionat acolo apoape un an de zile dar foarte repede mi-a venit repartitia pentru Balanta Sibiu. Adica vroiau sa ma rupa de oras. Însa conducatorii de la serviciul de proiectari au facut la ministerul învatamântului o interventie sa ramân aici, ministerul învatamântului a cerut la Sibiu sa renunte, ma rog, s-a purtat un schimb de informatie si asa se face ca a durat o perioada destul de lunga pâna în primavara lui '51 si nu m-am dus acolo. A intervenit ulterior arestarea. De ce m-a arestat a doua oara? Eu faceam sarbatorile, totdeauna, cu familia, la tara. Si într-una din vacantele mele la Oltet mi-a zis: "hai diseara". Noi mergeam seara la un pahar de vin în sat toti cei care eram plecati la scoli. Si mi-a zis: "hai diseara la Nelutu". Nu mi-a zis nici de ce, nici pentru ce. Acolo m-am dus pentru ca asa era obiceiul nostru sa ne întâlnim, sa mai stam de vorba si acolo un alt satean de al meu a venit cu un student. Ulterior am aflat cine a fost. Un student care era urmarit dar acum lucra sub alt nume pe la combinatul din Victoria. Si în seara respectiva, la discutii, acest Stanciu, ca asa îl chema pe studentul respectiv, a citit un manifest. Manifestul acesta continea un îndemn la rezistenta împotriva colectivizarii si arata ce-ar urma daca toata lumea ar intra în colectiv, ce s-ar întâmpla cu familiile, cu credinta, cu obiceiurile. A fost citit, eu am obiectat putin atunci pentru ca aveam deja o experienta de un an de închisoare. Le-am atras atentia: "fiti atenti ca pentru faptul ca ati citit aici si suntem cu toti aici, ne-ar putea acuza de cine stie ce si daca cineva spune ne aresteaza din nou. Eu, a doua zi am revenit la serviciu, mi-am continuat serviciul si în aprilie 1951 eu n-am stiut ca a fost prins acest Stanciu. El a fost în legatura cu câtiva partizani de pe la Fagaras. El era student dar oltean fiind, refugiat sau fugit prin zona noastra ca sa-si piarda urmele împreuna cu un alt student, Duminica, si au renuntat la serviciu si au luat legatura cu ceilalti baieti din Fagaras care se retrasesera în munti pentru ca au refuzat colaborarea cu Securitatea. S-au retras în munti dar trebuia sa se aprovizioneze din satele respective si ei veneau pe la rude, pe la unchi, dormeau câte o noapte pe la surile acelea prin paie, primeau de la sateni de mâncare si duceau în munti si asa se face ca s-a creat o retea în toata regiunea asta a muntilor Fagaras. Cei fugiti si cu gazdele lor deja erau dusmani pentru ca fagarasenii se opuneau cu îndârjenie colectivizarii. Stanciu a fost prins în Fagaras într-o ambuscada la una din casele unde mai dormea el. A fost împuscat în umar si si-a pierdut cunostinta si l-a capturat Securitatea. Si la Securitate, dupa bataile, teroarea pe care a suferit-o, el a spus si pe Greavu de la mine din sat si Greavu si cu Stanciu au spus ca au fost si în Oltet. L-a arestat imediat si pe Greavu, Greavu ne-a spus si pe noi din Oltet si bineînteles ca dupa un an, în 29 aprilie 1951, chiar în noaptea Învierii eu m-am dus la parinti sa fac sarbatorile alaturi de ei si în noaptea Învierii, dupa miezul noptii batai puternice în usa, au sculat toata familia si m-au arestat si pe mine. M-au dus la Fagaras legat la ochi chiar de la poarta, legat la mâini si aruncat într-un camion. Ne-a dus în beciul Securitatii de la Fagaras si ne-a tinut acolo vreo trei zile. Dupa o ancheta sumara, legati la ochi si la mâini si aruncati în camion ne-au spus ca ne duce înspre padure sa ne împuste. Traseul lor a fost, pâna la urma, spre Securitatea din Sibiu. Acolo a început ancheta, procesul. A durat doua luni de zile ancheta. În beciurile de la Sibiu a fost o grozavie. Acolo, tot asa legat la ochi, am fost dus într-un spatiu în care ulterior mi-am dat seama cum a fost. Era un beci extraordinar de mare si un mic holisor si doua încaperi complet întunecate pe care detinutii le-au numit mormânt. Doua celule, una mai mare iar cea în care eram noi era atât de îngusta cât este latimea unei usi. Si pe una din partile celulei era fixata o scândura la o înaltime de câtiva centimetri de podea iar la capatul din fund al celulei era o gura de canal. Se deschidea usa, era decupat din pat ca sa se poata deschide usa si numai acolo ne scotea ochelarii. Si asa am petrecut prima luna, în celula aceasta complet întunecata. Noaptea ieseau sobolanii din canal si treceau peste noi. Noaptea eram dus la ancheta, lovit si tinut în fata unui reflector foarte puternic într-un picior. Ei vroiau sa spun de când activez, când m-am înscris. Eu n-am fost înscris niciodata, ma rog. N-aveam ce sa spun. Am fost mutat din celula asta în niste celule unde avea o mica fereastra. I se spunea Cele zece porunci la partea aceea din beci unde erau zece celule, erau denumite Cele zece porunci. Mai era si un coridor care lega mormântul de cele zece celule caruia i se spunea Talpa iadului asa le botezase detinutii dupa conditiile în care...Acolo, în acea celula, auzeam pe la miezul noptii cum cineva este scos din celula, se auzeau lanturile cum suna si erau dusi. Îi ducea la Dumbrava de lânga Sibiu si îi împusca. La câte o ora aduceau lanturile înapoi. Adica erau împuscati nejudecati. Asa au fost împuscati si Stanciu si Duminica dar ei au fost împuscati dupa ce au fost condamnati la moarte. Eu am fost condamnat la 8 ani pentru ca ma considerau recidivist desi am fost achitat deci condamnat si achitat. Am fost depus la închisoarea din Sibiu. Acolo, dupa ce mi s-a citit sentinta m-au trimis la Jilava unde era un centru de triere si de acolo am fost trimis la închisoarea Gherla. Am fost trimis la închisoarea Gherla. Eu aveam pe dosarul meu de condamnare scris la profesie desenator constructor. Lucrasem aproape un an ca desenator constructor la proiectari rulmenti. Ajuns la Gherla ofiterul cu productia, ofiterul Mihalcea mi-a spus: "da, tu treci la biroul tehnic ca avem nevoie de desenatori". Fabrica avea în jur de doua mii de detinuti care lucrau în fabrica. Exista o sectie de lacatusarie, o sectie de tâmplarie, o sectie de tâmplarie mecanica, o sectie de precizie si un atelier de fierarie. Eu a trebuit sa plec la biroul tehnic si m-a si trimis în camera cu cei care lucrau la biroul tehnic. La biroul tehnic erau tot detinuti dar majoritatea din ei trecusera prin reeducare. În 1952 cînd eu am ajuns la Gherla opinia publica si româneasca si internationala aflase ce s-a întâmplat la Pitesti prin anii '50, bataile si crimele ce au fost acolo si când am ajuns deja stiam si noi, de la unul la altul, ca deja se vor sista bataile si reeducarea. M-a bagat în aceasta camera cu cei care au trecut prin reeducarea de la Pitesti. Era singura camera din închisoare care avea paturi metalice cu saltea si cu cearsaf. În restul închisorii nu erau decât priciuri, fara saltele, fara absolut nimic. Conditiile pentru noi erau mai deosebite. Am lucrat la biroul tehnic dar pentru ca ceilalti din birou trecusera prin reeducare si eu n-am fost patat de aceasta tragedie aveam dreptul sa circul prin sectie sa duc aceste desene care trebuiau sa fie executate. Având legatura cu fiecare sectie, ori de câte ori ofiterul cu raportul pleca la sfârsit de luna, ceilalti din biroul tehnic se duceau la ofiterul politic si spuneau, ma pârau acolo ca eu am legaturi cu cei din sectie, cu banditii de prin fabrica si ca eu stau de vorba cu ei. Iar directorul, era atunci capitanul Goiciu, un ofiter român dar de nationalitate bulgara, era o bruta as putea sa spun, o bestie îmbracata în haine de ofiter. Spun asta pentru ca am avut posibilitatea sa vad când a batut un taran de pe lânga Aiud care a stricat o scândura, un jug de la patul armei de la un dulap rastel de arme. Adica freza a dat în nod, nodul a zburat ca el n-a fost atent si cutitul s-a înfipt si a stricat piesa iar cel care era sef de atelier l-a dat pe lista si dimineata venea directorul Goiciu cu toata suita de ofiteri si trecea prin fabrica. Iar seful de atelier raporta cine nu si-a facut norma. Si l-a raportat si pe omul acesta ca a stricat un jug de arma. Era dus într-o camera, într-o încapere unde nu erau decât materiale iar eu acolo lucram la o nisa ca desi în biroul tehnic n-a stiu nimeni pentru armata sa execute aceasta nisa si m-am angajat eu sa fac pentru armata aceasta nisa de laborator, s-o si execut eu. Si lucram într-un mic banc în încaperea asta iar restul erau numai materiale. Si l-au adus pe acest om acolo iar Goiciu l-a batut cu pumnii, cu picioarele, cu cizmele. Era exact ca un om turbat daca vreti, cu spume la gura ca o fiara. În prezenta la douazeci de militieni si de ofiteri el îl batea si ceilalti se uitau pâna când omul a ramas jos pe podea zdrobit iar eu nu stiam în ce colt sa stau. Dupa ce-a terminat a venit la mine si mi-a spus: "daca strici ceva îti zdrobesc oasele si tie si nu ramâne nimic din tine" pentru ca eu aveam o gramada de material decupat dar nu era nimic ansamblat. Credea ca eu voi strica tot.

Cine erau studentii reeducati de la Pitesti din biroul dvs?

Era inginerul care era seful biroului tehnic Tomuta Octavian, seful biroului organizatoric Juberian, trecut si el prin reeducare, mai era un sef de pe la contabilitate, Magirescu Eugen. Da. Cu ei un singur incident am avut. Eu dormeam deasupra lui Juberian si odata eu miscându-ma pe culoar seara dupa ce nu mai era program ei tot încercau sa ma provoace la discutii fiind singurul netrecut prin reeducare si eu le-am zis pentru ca acum stiam ca a avut loc ancheta celor care au terorizat pe la Pitesti si le-am zis: "vedeti ca mâine, poimâine va vad cu bratarile la mâini si la picioare. Va duce sa va întrebe ce-ati facut pe la Pitesti". Atunci Juberean mi-a dat una cu piciorul în spate si eu i-am prins piciorul si i l-am apasat pe dunga patului. Juberean a scos un tipat si atunci toti ceilalti au sarit din paturile lor si Tomuta a fost primul care s-a repezit la mine si mi-a dat doua palme. Asta a fost singurul episod sau bataia pe care am primit-o eu de la ei. Am avut norocul ca s-a încheiat la foarte scurt timp. Studentii astia au fost dusi unul câte unul. Era Livinschi acolo care a fost dus primul la ancheta. Pe urma a fost dus Juberean, pe urma Martinus, a fost dus si Tomuta caci se pregatea deja procesul celor care, spuneau securistii acum, ar fi avut legaturi cu Occidentul si ca reeducarea ar fi fost dirijata din Apus. Realitatea era ca toata era dirijata de la ministerul de interne, Alexandru Draghici, Nicolschi, ma rog. Într-una din zile a venit în inspectie Alexandru Draghici care era ministru de interne si doua mii de oameni am fost scosi în curtea închisorii, deci era între celular si curtea veche unde se închidea o curte mare. Doua mii de oameni dezbracati la pielea goala, cu mâinile ridicate la ceafa. Am stat aproape o zi întreaga, cât a durat vizita lui Draghici prin fabrica si prin celular, nemiscati. Bineînteles, printre noi numai militieni care lovea pe câte unul care nu mai rezista sa stea cu mâinile sus. Aici am stat doi ani. Dupa doi ani, în 1954, pe nu stiu ce criterii ne-a transferat la Aiud. Si am ajuns în celularul de la Aiud. Nu aveai voie sa ai absolut nici o ocupatie în Aiud. Trebuia sa stai de la ora sase, te scoli, te îmbraci si sa stai la marginea patului. Nu aveai voie sa scrii, nu aveai voie sa comunici cu nimeni, la geamuri erau obloane sa nu poti vedea afara asa încât situatia era extraordinar de grea. Noi nu puteam sa stam acolo si încercam sa ne mai facem o ocupatie. De la cei cu care eram învatam o poezie. Dar ca s-o putem învata trebuia s-o scriem undeva, cu un vârf de ac pe bucatica de sapun. Sau cu bucatica de cartonas întindeam o pasta de sapun si cu o sârma ascutita înfipta într-un lemn faceam un mic creionas cu care scriam foarte fin. Reuseam totusi sa învatam extraordinar de multe poezii, fie poeziile celor care erau în închisoare cum a fost Radu Gyr, fie ale celor care erau mai de specialitate. În fiecare dimineata trebuia sa ne ducem cu tineta de murdarie s-o golim la un wc care era singur pe nivel. Si atunci lasam placuta pe un colt acolo pentru ca militianul nu intra în încaperea de la wc cu noi iar cel care venea o lua si el ne lasa altceva. În 1957 a avut loc un eveniment destul de tragic. Exista în închisoare un detinut condamnat chiar din timpul lui Antonescu, era condamnat la 20 de ani, Popa Ion se numea. Noi eram scosi în curte închisorii, ne plimbam zece, cincisprezece minute cum îi convenea militianului. Curtea era împartita prin niste ziduri înalte în douasprezece compartimente iar în centru exista o turela unde se urca supraveghetorul. Si noi ne plimbam în cerc în câte o curte din aceasta dar zidurile erau destul de mari. Nu puteai sa vezi decât cerul. Într-una din zile din vara lui '57 detinutul acesta fiind bolnav de ulcer, a cerut de nenumarate ori sa fie dus la operatie si i s-a refuzat si atunci, când el s-a întors de la plimbare, în loc sa mai intre în celular el s-a îndreptat catre zona interzisa. Era zidul care înconjura închisoarea, un zid de patru, cinci metri, pe urma era o zona de trei metri arata si greblata si pe urma era un gard de sârma tot de vreo doi metri jumatate. Pe zidul mare al închisorii erau turelele cu ostasii de la armata securitatii care pazeau. La un moment dat, în celula fiind, am auzit un tipat puternic: "nu trage, nu trage". Atunci ne-am repezit la geamuri. Noi, în obloane, reuseam sa facem cu o sârma câte o gaura mica prin care reuseam sa vedem curtea. Asa se face ca în momentul când m-am urcat acolo si spuneau "nu trage" eu l-am vazut pe acest Popa. Deja urca pe gardul de sârma. Când a ajuns în vâtful gardului de pe la geamuri toata lumea striga: "nu trage". Ostasul din turela aflata cam la cincizeci de metri luase pozitie, culcat cu pusca mitraliera îndreptata catre el. Când Popa a ajuns pe culmea gardului de sârma a descarcat pistolul mitraliera în pieptul lui iar Popa s-a prabusit pe zona arata, pe spate, sângele i-a inundat pieptul si, treptat, treptat, camasa alba în care el era îmbracat se pata cu sânge iar el a ramas nemiscat acolo. Bineînteles, episodul acesta a declansat un conflict extraordinar. Toata închisoarea, toti detinutii au desfacut sârmele care tineau obloanele la geamuri si au fost trântite jos. În celula aveam câte o putinica cu apa si era o putina pentru necesitati. Si una si alta aveau niste capace destul de solide. Toti au luat capacele acestea si au început sa bata în usi. Va dati seama câte celule avea închisoarea Aiudului. Când au început sa bata si sa strige toti: "criminalilor, calailor" militienii au fugit. Au parasit celularul, au fugit, obloanele de la ferestre au fost date jos, populatia din jurul Aiudului s-a strâns imediat pe lânga ziduri, Securitatea a luat pozitii si pe ziduri si în interior încercând sa înlature populatia. Ma rog, în prima zi pe celular n-a mai venit nimeni dar dupa a doua zi a început linistea si anchetele cu cine ce-a facut si ne spuneau: "o sa va ducem noi unde n-o sa va mai auda nimeni si n-o sa mai stie nimeni de voi". Asa se face ca în '59, când am terminat cei opt ai de închisoare, în loc sa fiu pus în libertate am fost trimis pe traseul Canal Dunare-Marea Neagra într-una din coloniile de munca cum se spune acum, la colonia Culmea. Acolo erau numai detinuti care si-au ispasit pedeapsa, deci condamnarea penala dar la care li s-a mai dat o condamnare administrativa de catre Securitate care nu s-a comunicat decât mult mai târziu. Am avut înca o condamnare de saizeci de luni. Acolo, la Culmea, ieseam la munca câmpului. Am fost la stropit via, la cules de fructe, la cules de caise, la cules de piersici, la cules de mere, struguri. Dupa iadul de la Aiud, în care pot spune ca opt ani de zile am gustat o bucatica de brânza cât o nuca în afara de zeama de varza si de arpacas si fasole, ajuns acolo eu credeam ca am ajuns în rai. Faptul ca puteam sa ies la munca, nu...si reuseam sa-mi fac si norma ca erau norme. La Culmea n-am stat decât pâna în octombrie. În octombrie ne-au spus sa ne strângem lucrurile si un tren care era garat undeva pe acolo ne-a dus si ne-a trimis la Tulcea. Acolo ne-a coborât si ne-a bagat în pântecele unui vas care transporta cereale. Era vasul gol si ne-a coborât pe toti. Ne-a dus undeva în josul Dunarii, noi nu vedeam nimic decât cerul si stelele iar spre dimineata am ajuns la Periprava. Periprava era acum o colonie improvizata vis-a-vis de oraselul nostru, de Venetia româneasca, de Vâlcov. Vâlcovul care acum era la rusi. Pe malul drept, pe o duna de nisip, au construit acolo vreo cincisprezece baraci, câte patru camere fiecare în care încapeau peste o suta de oameni în fiecare camera. Ne-au coborât si ne-au dus la Grindu. Din octombrie si pâna aproape de ianuarie iar în ianuarie ne-a trimis din nou la Periprava si acolo ne-au trimis la stuf. De la Grindu pâna la pontonul de la Periprava erau vreo sase km. Erau chinurile naibii la stuf pentru ca trebuia sa taiem doisprezece maldari de stuf. Maldarii acestia aveau o circumferinta de un metru si zece adica aveam o masuratoare, un snur de un metru si zece. Când reuseam sa strângem stuf pentru un maldar îi legam iar când reuseam sa strângem doisprezece maldari trebuia sa-i caram la locul de unde i-am taiat pâna la malul unui mic canal pe care trebuia fi transportat. Eram încaltati în opinci dar pentru ca lucram în apa ni s-au dat niste ciulci. Ce erau ciulcii acestia? O pânza cauciucata, îndoita cu pânza spre interior, cusuta la capete si pe margine pe care noi îi trageam în picioare. Si pe urma puneam opinca ca sa nu vina în contact ciulcii cu stuful ca se spargea si patrundea apa. Destul de repede radacinile stufului perfora ciulcii si când balta se dezgheta, patrundea. Stuful se recolta pe gheata pentru ca balta era destul de adânca sub gheata. Daca n-ar fi fost gheata nici n-ar fi putut fi recoltat, ma rog. Strângeam acesti maldari si pe urma trebuia sa-i luam în spate si coada snopului târâs dupa noi si îl duceam, uneori, si un km. Asezam la mal în forma de gluga. Se faceau glugile acestea mari de cate doua sute cincizeci de maldari. Dar pâna reuseam sa aducem acei doisprezece maldari era foarte greu. Daca nu reuseai nu primeai decât jumatate de ratie si erai batut cu picioarele de militieni. Care cadea cu maldarul în spate venea militianul si trimitea câinele sa sara pe el. În fiecare dimineata, în fiecare dimineata erau scosi doi, trei, patru morti. Adica aveam un cabinet medical acolo cu doi medici detinuti care interveneau pe unde puteau dar pe timpul noptii nu putea sa intervina nimeni, puteai sa ai orice. Asa se face ca mureau acesti oameni în fiecare noapte. Dimineata îi scotea si îi trecea peste gardul acesta de sârma, iarna era foarte friguroasa, nisipul era înghetat, nu se putea face groapa si atunci stateau acolo trântiti doi, trei lânga gard. Mai trageau câinii de ei o zi, doua pâna când îi duceau mai încolo si reuseau sa-i îngroape sau sa-i arunce pe undeva. În 1964, în aprilie, am împlinit si cei cinci ani de pedeapsa administrativa deci m-a pus în libertate. Ceea ce am uitat sa va spun este ca acolo, în statiune, venea de la ministerul de interne aproape lunar câte un ofiter care facea sondaje, asa spuneau ei. Sa vada starea de spirit. Chemau ei la ancheta pe cine credeau ei. Dar chemau, în general, pe cine n-au putut sa-i compromita adica n-au putut sa-i rapuna. Sa vada cum mai gândeste, ce mai fac, daca nu s-au razgândit...ma rog. De fiecare data ofiterul respectiv facea câte un raport si daca nu erai de acord cu propunerile lui...bineînteles ca el îti promitea ca daca devii om de încredere pentru partid vei fi pus în libertate, ca afara vei fi pus în functiile pe care le meriti, tot felul de promisiuni. Noi raspundeam de fiecare data ca vom vedea, deocamdata ne facem pedeapsa. Ne mai înjura: "banditule, tot bandit ai ramas, nu te-ai schimbat deloc si o sa te învatam noi minte". M-au pus totusi în libertate pentru ca, pe parcurs, s-a mai schimbat mentalitatea.

Ati putut lua legatura cu familia pe perioada detentiei?

Da. Pe perioada detentiei deci cei opt ani am scris de la Gherla. Acolo am avut dreptul la o scrisoare pe luna dar n-au ajuns acasa decât vreo doua scrisori în doi ani de zile si am primit de acasa ceva îmbracaminte, singurul pachet pe care l-am primit de la ei în cei opt ani pentru ca la Aiud n-am mai primit nimic iar în Delta Dunarii aveam dreptul la cinci kg de alimente pe luna. Bineînteles ca nu ne venea în fiecare luna pentru ca trebuia sa scrii în fiecare luna si nu ne dadea voie sa scriem de fiecare data. Ni se puneau piedici din varii motive. Mâncarea de închisoare în ce consta? Atunci se rechizitionase caii de la populatie si toti caii din România traiau prin stufaris, prin Delta Dunarii si se mai duceau si prindeau câte unul si-l taiau si-l bagau la cazan. Toata carnea pe care am consumat-o în aceasta perioada era carne de cal. Bineînteles ca erau animale istovite si slabite si de foame si de frig dar ne-am obisnuit cu carnea de cal si am reusit sa supravietuim.

Dupa cei cinci ani de pedeapsa administrativa v-ati putut reîntoarce acasa?

M-am întors acasa. M-am dus la Brasov sa ma reangajez de unde am plecat pentru ca ni s-a spus ca vom fi reangajati. De la cadre mi-au spus ca nu au loc la serviciul de proiectari si nu au nici locuinta sa-mi dea. Deci ei vroiau neaparat sa ma duc la tara, sa nu mai revin la Brasov. Si atunci m-am dus la parinti, adica la Oltet. La Oltet în aprilie, mai, iunie am mai stat pe acasa. M-am mai refacut, mi-am facut niste haine si m-am angajat ca muncitor la Fagaras, la fabrica. La o uzina de utilaj chimic dar dupa prima luna conducerea de acolo m-a trecut într-o functie de dispecer si am lucrat aproape un an. Între timp m-am casatorit si sotia reusise sa vina la Brasov si am reusit sa vin si eu la Brasov printr-un satean care era contabil sef la uzina de autocamioane, la Steagul Rosu cum îi spunea atunci. Contabil sef fiind îi avea la mâna pe toti sefii astia de servicii si îl avea la mâna si pe unul din sefii de la controlul tehnic. Si i-a cerut sa ma angajeze.

Stiau colegii dvs. de serviciu ca sunteti fost detinut politic?

Nu stiau, nu stiau. A aflat unul din inginerii la care m-am angajat eu pentru ca la încadrare eu spuneam ca am liceul industrial si ca am absolvit mai demult. Ma întrebau unde am fost, unde am mai lucrat si nu mai puteam eu sa îi spun. Deci inginerul stia. Dar, la foarte scurt timp am intrat în conflict cu biroul de cadre pentru ca la Fagaras mi-a facut o încadrare de muncitor de cat. a VII-a fara ca eu sa trec prin celelalte categorii pentru ca era considerat ca eu am dreptul la functia de maistru. Când am venit la Brasov cei de la cadre mi-au spus ca nu se poate si a trebuit sa fiu trecut în cat. a V-a. Ajuns în fabrica de autocamioane am întâlnit cunostinte vechi ca eu mai lucrasem acolo. M-am dus acolo cu rugamintea sa ma primeasca la proiectari. Unul din ingineri, Sârbu, care era sef la sectorul de proiectari deci sectoare calde, a spus sa-i dau cererea. Când am venit înapoi la sefii mei de la controlul tehnic sa ma treaca la proiectari au spus ca-mi dau functia de tehnician, mi-au dat si alt salariu si am ramas la control-tehnic. Atunci a fost o perioada de destindere si am reusit sa obtin o aprobare pentru a ma înscrie la facultate. M-am înscris la facultate si am reusit examenul la facultatea de mecanica, sectia de automobile si tractoare. Am terminat si facultatea la seral fara ca sa întrerup serviciu.

Când ati iesit la pensie?

Pai, ce se întâmpla, la pensie definitiva numai înainte de revolutie. Dar am contactat o boala, niste ulceratii pe intestine. Prin 1975 am facut tot felul de investigatii. Am avut o hemoragie interna. Era chiar sa-mi pierd viata atunci. Am fost în Germania prin 1979 dupa un an de insistente ca sa-mi dea aprobare sa ma pot duce la un tratament în Germania. Acolo am fost internat într-o clinica unde un serviciu de ajutor social al primariei din Gottingen unde am fost eu a subventionat internarea mea. Dupa investigatiile lor si tratament mi-am mai refacut sanatatea si am mai lucrat. Numai înainte de revolutie am iesit definitiv la pensie.

Prietenii si rudele cum s-au comportat fata de dvs. dupa ce ati iesit din închisoare?

Da. Toti erau extraordinar de retinuti. Nu mai vorbesc de prieteni, vorbesc chiar de rudenii apropiate, verii mei. Aveam un var care era sef de scularie la Metrom, un var care era inginer la Fagaras. Ei nu spuneau niciodata ca au ceva împotriva mea dar eu simteam. Cunoscând atmosfera nu vroiam nici eu sa ma atasez prea mult de ei pentru a nu le periclita lor situatia. Cu varul de la Metrom, când am venit de la Fagaras sa ma mut la Brasov, mi-a spus ca fabrica face produse speciale si nu sunt sanse sa ajung acolo ca fost detinut. Am încercat sa intru la o fabrica de suruburi. Aveam un fost coleg de liceu, Munteanu Olimpiu care era director la uzina 2. M-am dus la Olimpiu si i-am zis: "mai Olimpiule, tu ai fost director la suruburi. Suruburile n-au nimic cu secretul de stat si cu produse speciale. Spune si tu la unul de la directia muncii sa accepte sa ma mut din Fagaras în Brasov". Mi-a spus: "Tavi, descurca-te singur ca eu nu ma pot baga în treburile tale". Eu i-am spus: "ba, du-te dracului. Daca tu nu te poti baga atunci cine sa se bage?" Vedeti, toti se fereau. Care aveau functii chiar daca erau rudenii nu se bagau. Si rudele aveau rezerve.

Sotia dvs. cum de n-a avut rezerve?

Pe sotia mea am cunoscut-o prin intermediul unui alt prieten care a facut închisoare cu mine. Ea locuia în satul Hurez lânga Fagaras si lucra la laboratoarele de drumuri si poduri, lânga Fagaras. Dar dupa ce prietenul meu m-a dus la Hurez unde eu nu stiam ca este invitata si persoana care urma sa-mi fie sotie am cunoscut-o acolo. Dupa ce mi-a spus cine e mi-am dat repede seama ca tatal ei fusese detinut în Gherla. Si când tatal ei lucra pe la tâmplarie prin Gherla eu îi mai duceam câte un pachet de tigari fie primit de acasa, fie de pe cartela aceea pe care o aveam de 25 de lei pe care puteam sa cumparam niste tigari sau un kg. de biscuti sau de zahar si eu îi duceam pentru ca viitorul socru era un mare fumator si atunci îi mai duceam câte un pachet de tigari. Dar când am stiut cine este fata, a cui este, de unde provine mi-am dat seama ca si ea a fost persecutata, data afara din serviciu. A lucrat în combinatul chimic, a dat-o afara. A ajuns pe la o mina de extractie de petrol prin Sicleni prin intermediu unui cumnat de la Bucuresti. Ma rog, dupa un timp acolo a luat foc o sonda si directorul i-a spus: "domnisoara, trebuie sa va cereti mutatia ca acum se verifica dosarele si o sa va dea afara cu nu stiu ce litera si n-o sa mai aveti dreptul sa va angajati în alta parte. Asa încât ea s-a retras si a reusit sa se angajeze la acest laborator de drumuri si poduri. Asa am cunoscut-o. Avea peste treizeci de ani. Ea s-a mutat la Brasov la directia de drumuri si sub îndemnurile ei am intrat si eu la facultate pentru ca eu nu mai aveam energia sa razbat de unul singur. Si ea m-a îndemnat si am reusit sa fac facultatea si spre multumirea ei si spre multumirea mea.

Ati putut avea o nunta?

N-am facut decât în familie. Adica când ne-am hotarât si ne-am dus la primarie, am fixat ziua casatoriei. Am avut o familie care ne-au fost nasi. A venit si cumnatul din Bucuresti. A mai fost un var de-al meu... De la primarie ne-am dus la biserica în Piata Sfatului si ne-am întors de-am dat o masa. Seara ne-am întors la camera noastra. Adica în ce consta camera noastra. Nu aveam decât o rogojina si o patura. Înca nu reusisem sa ne aducem studioul. Era camera goala. Treptat, treptat ne-am facut cele necesare în casnicia noastra.

3. "Noi am fost victime ale istoriei. Noi am încercat sa pastram traditia, obiceiurile si credinta dar nu s-a putut"

Daca s-ar face un proces al comunismului si dvs. ati fi chemat pentru a participa la el, ce ati alege: calitatea de martor sau de acuzator?

As putea si acuzator. Adica martor prin tot ceea ce s-a petrecut în toata aceasta perioada dar si acuzator pentru anumite momente. Desi numele exacte noi nu le stiam decât mai târziu le-am aflat. Toti aveau nume conspirative, ofiterii. Spre exemplu, ofiterul cu productia si ceilalati toti erau cu nume conspirative. Si în Securitate la fel. Numele lor adevarat nu le-am stiut niciodata. Asa se face ca nici astazi nu stie aproape nimeni cine au fost cei care ne-au batut prin Securitate. Ori daca dupa Revolutie cineva ar fi fost de buna credinta si daca cei din SRI spun ca cei care au fost antrenati în anchetele politice ar fi fost dati afara si ar fi dat listele cu toti în decursul anilor si ar fi stiut tara cine sunt si ar fi aratat exact tot ce s-a petrecut, se stingea acest conflict pentru ca nimeni nu mai avea, dupa atâtia ani, dorinta de razbunare. Nici astazi nu stim cine sunt, unde sunt, acum s-a facut aceasta lege a dosarelor care se îndreapta tot împotriva detinutilor. Încearca sa acuze tot detinutii politici care au mai dat câte o declaratie despre colegii lor de suferinta. Pentru ca asa era: te batea sa spui despre cei despre care ei mai stiau câte ceva si nu te lasau din bataie pâna nu spuneai. Altfel te si omorau. Deci asta nu putea fi considerata nota informativa. Adevaratii informatori nu sunt dati nici astazi la iveala si nu sunt dati la iveala securistii adica cei care au racolat populatia pentru ca exista securist de strada, securist de sectie, securist de fabrica. Toti acesti oameni unde sunt? Ei se ocupau cu politia politica, nu? Nu stie nimeni cine au fost si unde sunt. Au disparut toti. Dupa revolutie si-au facut mari magazine. Cei care au fost în comertul exterior si au avut acces la surse de dolari si-au deschis magazine iar cei care au ramas spun ca ei n-au fost cu activitate în politia politica. Desi si astazi totul e conspirativ ca si atunci.

Cum ati reusit sa va mentineti taria în închisoare?

Ce se întâmpla, eu am crescut de mic cu frica de Dumnezeu. Si parintii si bunicii mei au fost credinciosi. As putea spune ca aici a fost suportul de baza. În afara de asta eu am spus ca orice voi face dar nu voi face rau nimanui. Nu voi trece peste altii. Scopul securistilor a fost de a distruge în om personalitatea, de a distruge în om credinta.

Ati avut vreun moment când ati simtit ca va e amenintata personalitatea?

N-a fost amenintata. N-a fost amenintata pentru ca niciodata nu mi-a trecut prin gând sa spun ceva ce ar putea face rau altcuiva. Aveam si momente de reculegere si de rugaciune. Aveam prin celule preoti care mai faceau câte o slujba fara nici o carte, din memorie, câte o slujba de Pasti, de Craciun, în intimitatea celulei noastre. Nu m-am simtit lezat.

Cum a fost Brasovul pe vremea tineretii dvs. si cum l-ati regasit dupa închisoare?

Ce se întâmpla, deja începuse sa se vada mentalitatea ruseasca. Elevii deveneau tot mai obraznici, începeau sa strige la profesorii din clasa: "mai, nu-i da 4!" deci începuse sa existe mentalitatea ca toti trebuie sa treaca clasa. O aplatizare, o uniformizare. Sa ne bage pe toti în acelasi borcan. Nu le placeau oamenii cu personalitate sau prea destepti. Comunismul racola din sate oamenii slabi, pe tigani, pe sarantoci. Acestora au început sa le dea haine, salarii bune. Îi ducea doua, trei luni la scoala de partid si se trezeau cu un grad de sublocotenent în securitate. Marii batausi erau fara scoala si fara orizont cultural. În Brasov începuse constructia de blocuri si începuse sa dea locuinta la cei care erau bine vazuti de partid. Vroiau sa-i aduca pe toti de la proprietate particulara la pozitia de chirias.

Daca ati avea posibilitatea sa schimbati ceva din viata dvs. ce ati schimba?

Nu prea mai am ce sa mai schimb. Sunt destul de înaintat în vârsta, am 72 de ani. Nu regret si nu cred ca am gresit cu ceva. Tot ceea ce s-a petrecut s-a petrecut în vâltoarea evenimentelor internationale. Noi am fost victime ale istoriei. Noi am încercat sa pastram traditia, obiceiurile si credinta dar nu s-a putut. Ne-a coplesit puhoiul acesta de la Rasarit si Occidentul s-a retras.

Dupa parerea dvs. care a fost cea mai interesanta si benefica perioada a României din ultima suta de ani?

Cea mai buna pe care o concep eu a fost cea pâna la razboi. Dupa aceea a fost numai din suferinta. Si pentru mine si pentru parinti pentru ca ei au suferit colectivizarea. Tatal meu care reusise sa-si aranjeze o gospodarie frumoasa, colectivizarea i-a luat tot. Venind colectivizarea n-a mai putut sa se opuna. S-a înscris printre ultimii dar a trebuit sa se înscrie si el la colectiv. Si mereu ofta: "of, Americo de piatra, cine m-a pus pe mine sa ma întorc". Pentru ca totul a fost o tragedie.