In Romania, practica istoriei orale se afla intr-o faza similara cu cea a inceputului istoriei orale in S.U.A. acum 30 de ani.  Istoricii sunt mult mai preocupati cu punerea pe banda a cat mai multe marturii, pentru a rupe tacerea despre trecutul unor grupuri neprivilegiate, si sunt preocupati mai mult de relatia istoriei orale fata de fosta Putere, decat de relatia lor insisi cu martorii intervievati.

Aceasta speranta de a indrepta trecutul arata ca premisele pe care se bazeaza o parte din aceste eforturi sunt aceleasi pe care s-au sprijinit pana acum si istoricii care lucreaza cu materiale scrise sau alte obiecte, precum ar fi fotografiile.  Din aceasta cauza, cred ca istoria orala este inca in curs de a reconstitui o analiza hegemonica a trecutului, desi in acelasi timp incearca sa critice o alta linie de istoriografie rigida. 

Aceasta abordare nu ia in consideratie cateva atribute esentiale ale istoriei orale, pe care criticii acestei specializari s-au grabit de la inceput sa le mentioneze ca slabiciuni:  subiectivitatea si instabilitatea surselor de istorie orala.  De fapt, acceptand aceste elemente, istoricul le poate transforma in atuuri importante.  In primul rind, este clar ca si intervievatorul, si martorul participa la crearea documentului istoric.  Daca istoricul incearca sa pastreze o distanta fata de aceasta implicare directa, risca sa traiasca cu o perceptie iluzorie a procesului de intervievare.  Increderea fundamentala in “obiectivitatea” istoricului este o mentalitate pe care cu greu au abandonat-o istoricii de peste tot in ultimele generatii.  Chiar si astazi, multi au inca un graunte de credinta necontestata in posibilitatea istoricului - prin virtutea pregatirii profesionale si a fondului intelectual — de a evalua procesele istorice de la distanta cu obiectivitate.  Procesul de intervievare orala arata ca acesta atitudine este un mit. 

Semnificatia afirmatiei ca intervievatorul si subiectul contribuie la crearea sursei istorice este complexa:  ea transforma istoricul intr-un participant in crearea memoriei intr-un mod direct si reduce distanta dintre istoric in postura de creator de constiinte si a subiectului ca simplu martor al trecutului.  As vrea sa abordez numai dimensiunea etica a acestui “parteneriat.”

Prezenta intervievatorului in procesul povestirii unei vieti nu este o simpla adaugare sau intrerupere la naratiunea povestitorului—ea reprezinta un dialog.  Istoricul trebuie sa se gandeasca in permanenta la modul in care postura sa poate fi perceputa ca autoritara, o curiozitate, un ascultator atent, un pericol, sau alte posturi, pe baza exeperientelor personale ale fiecarui subiect.  Nu exita o postura “corecta”, dar este cert ca o prezenta puternica a intervievatorului va declansa raspunsuri care incearca sa se muleze pe aceasta prezenta.  Subiectul tinde sa reactioneze la aceasta prezenta incercand sa raspunda dupa cum percepe asteptarile intervievatorului.  Ma ales atunci cand pune intrebari cu doua sensuri, sau cu inteles ascuns, istoricul risca numai sa-si confirme ipotezele si suspiciunile, in loc de a intelege posibilitatea unor motivari neprevazute pe care le-ar fi putut avea subiectul in cazul unor activitati.  Aceasta este si o problema etica, mai ales in cazurile interviurilor cu persoane pe care istoricul le suspecteaza si asupra caror actiuni exista chiar evidenta scrisa incriminanta.  Aceasta situatie s-a desfasurat deja in cazul istoriografiei orale a Holocaustului.

In Romania, o linie similara de cercetare s-a creat in jurul unori indivizi legati de Canal si diferite inchisori politice, cum este Pitestiul.  Chestiunea etica aici este daca istoricul are dreptul de a incerca sa impinga martorul catre marturisirea “adevarului” participarii in unele actiuni violente prin intrebari disimulante.  Aceasta mi se pare pana la urma o dilema falsa, pentru ca este construita pe premisa ca “adevarul” de tip factual se poate afla dintr-un astfel de interviu.  Naratiunile orale nu numai ale calailor, dar si ale victimelor in acte de violenta arata ca exista mari divergente la nivelul de date necontroversate in memoria acestor participanti.  De aceea, insist ca a cofrunta interlocutorul cu fapte care infirma afirmatile acelei persoane din timpul interviului (dupa cum ar fi “acest document arata, insa, ca pe data de.. nu va aflati la Bucuresti, ci la Pitesti) nu va declansa de cele mai multe ori o reactie de confesiune a adevarului.

Dimpotriva, aceasta confruntare va avea probabil efectul de a schimba perceptia si asteptarile subiectului fata de intentiile intevievatorului, si-l va impinge pe intervievat sa se inchida, sau sa isi formuleze raspunsurile viitoare dupa maniera in care percepe intelesurile ascunse ale intrebarilor.  Oricum, interviul nu va duce la aflarea adevarului — nici cel faptic, si nici cel subiectiv, al amintirilor candide ale interlocutorului.  

In cautarea acestului “adevar”, interviul de istorie orala poate sa prezinte in primul rind perceptiile reale ale martorului vis-a-vis de trecut, prin filtrul timpului. Istoricul poate arunca o lumina critica in legatura cu amintirile acelei persoane numai prin analiza acestor particularitati individuale in raspunsurile martorului — pauze, absente, semantica, nivel de detaliu — in studiul ce urmeaza interviului. Iar aceste particularitati devin semnificative atunci cand sunt juxtapuse versiunii oficiale, si mai ales atunci cand sunt comparate cu alte versiuni personale ale acelor evenimente.

Intorcandu-ma la teza mea initiala, ca practica istoriei orale poate contribui la dezvoltarea societatii civile, a permite subiectului sa isi faca aminitirele cunoscute fara a-i pune intrebari disimulate devine o modalitate de a valida participarea acelei persoane la crearea istoriei.  Istoricul nu poate deveni constiinta acelui martor, dar poate deveni un public in fata caruia subiectul trece de la o intelegere personala a treculutului la una cu semnificatii pentru cei din jur. In acest proces, interlocutorul isi reevalueaza nu numai relatia cu trecutul, dar si cea cu prezentul, mai ales in cadrul unui trecut care a fost fortat pana de curand sub tacere, si care ramane inca mult politicizat. Punerea de intrebari disimulante nu va duce probabil la reevaluarea evenimentelor de catre martor.  Acest proces va avea loc mai degraba daca interlocutorul este pus in legatura cu amintirile sale prin intrebari neutre, deschise.

In cazul Romaniei, practica istoriei orale in parametrii etici pe care i-am mentionat aici poate deveni o forta puternica in procesul generarii unui spatiu public cu valori impartasite si din alt punct de vedere.  Cincizeci de ani de comunism nu au reusit sa creeze un spirit egalitar intre “creatorii de cultura” (producers of culture) si publicul larg. Viata politica din ultimii sapte ani arata ca de multe ori centrul nu stie ce se intampla la margini, iar elitele nu stiu ce se intimpla cu omul de rand.  Aceasta tendinta a inceput sa se schimbe, dar istoricii nu au fost pina acum in avangarda acestei schimbari. Practica istoriei orale poate deveni o modalitate pentru a schimba aceasta lipsa de comunicare.  Pentru istoric, interviul este o oportunitate de a afla perceptiile trecului din partea unor oameni care nu sunt neaparat “remarcabili,” dar care au fost totusi participanti activi in istorie.  Vocile lor arata cum si persoane care nu detin pozitii sociale sau politice de putere pot totusi sa reconfigureze discursul oficial despre trecut, si sa-l adapteze unei realitati persoanale. Acest tip de cofruntare il poate ajuta pe istoric sa-si reevalueze rolul sau de creator de cultura — intelegand intr-un mod mai direct diferitele semnificatii ale unei actiuni, si fiind poate mai deschis catre a accepta si reprezenta prin cercetari natura plurala a memoriei istorice.

De partea subiectului, procesul de povestire a trecutului este o experienta de validare personala.  Acceptand sa produca acest text care va deveni semnificativ pentru un public de specialisti, intervievatul participa direct la construirea unui spatiu civic, ca voce autonoma.  Nu toti subiectii vor recunoaste acest aspect important al participarii la un interviu. De aceea, istoricul are oportunitatea, si chiar responsabilitatea, cred eu, de a oferi acest aspect ca motivare pentru participare la interviu.

La fel de important ca acest aspect de validare personala este notiunea ca o data ce textul este inregistrat, el devine un document.  Aceasta nu inseamna ca interviul reprezinta o versiune definitiva al amintirilor unei persoane,  pentru ca toate naratiunile orale despre trecut sunt de fapt performative si schimbatoare — ele se vor modifica invariabil cu fiecare rememorare ale acelorlasi evenimente. Cu toate acestea, inregistarea reprezinta un text complet.  Ea devine o sursa care va fi interpretata si utilizata in diferite modalitati.

Dupa completarea studiului, martorii nu mai au un cuvant de spus in aceste interpretari, si chiar intervievatorul are un control limitat asupra procesului.  Acesta este cazul mai ales cu interviurile depozitate in institutii sau colectii de uz public.  Cand inregistrarea este depusa si catalogata intr-o astfel de institutie, ea devine parte din domeniul public. De fapt, acest pas completeaza procesul de a transforma naratiunea interlocutorului despre trecut dintr-un act individual si subiectiv de amintire, intr-un act cu semnificatii publice de a oferi o interpretare personala a trecului.

Rolul istoricului si al institutiei care stocheaza astfel de marturii este de mare responsabilitate, in primul rand fata de martorii insisi, in a le proteja inregistrarile de abuzuri.  Responsabilitatile se extind insa si asupra procesului de informare a publicului si de transformare a acestor actiuni de discutare a trecutului intr-o forma importanta de participare la viata publica pentru toate persoanele. In S.U.A., pentru a satisface aceste doua resposabilitati, cei mai multi istorici folosesc formulare prin care martorul stabileste conditiile de folosire a interviului, pe care amandoi participantii - istoric si martor - le semneaza. 

In Romania, acest tip de “contract” poate parea inspaimantator pentru persoana intervievata, desi el reprezinta de fapt  o modalitate de a-l proteja de abuzuri.  Istoricul trebuie sa discute acest aspect inainte de interviu, avand grija de asemenea sa ofere martorului posibilitatea de a-si pastra numele confidential, sau de a pune o perioada de timp intre inregistrare si punerea sa la dispozitia viitorilor cercetatori.

Se poate argumenta ca exista intrebari arzatoare care nu pot astepta, si adevaruri care trebuie aduse la lumina in pofida cereintelor celor intervievati.  Desi aceasta poate fi o pozitie tentanta, mai ales din punct de vedere politic, ea este in acelasi timp o pozitie problematica din punct de vedere etic.  Ea reconfirma pentru specialisti si publicul larg faptul ca intervievatorul are privilegiul de a alege pe cine sa protejeze, in loc de a respecta drepturile fiecarei persoane intervievate in mod egal.  Daca practica istoriei orale va juca un rol in dezvoltarea societatii civile, ea nu poate sa o faca dupa un standard etic schimbator.

Acest argument ma aduce la o alta chestiune legata de etica: daca istoricul protejeaza mai bine drepturile individuale ale subiectilor pastrand inteviurile decat oferindu-le unei institutii sau arhive orale dupa completarea studiului.Pastrand interviul, istoricul nu numai ca impiedica folosirea acestei surse de catre alti cercetatori, dar devine vocea autoritara care mediaza memoriile celor intervievati.  Astfel, istoricul elimina posibilitatea martorului de a fi un participant activ la discursul depre trecut si formularea unui spatiu public cu un limbaj comun.  Aceasta problema are o solutie destul de simpla insa, facand referinte clare pe parcursul studiului la existenta unor surse inregistrate si posibilitatea de a le consulta in limitele stabilite de persoana intervievata.

Societatea civila este creata si trebuie sa fie reinvigorata prin actiuni individuale sau institutionale ale participantilor care impartasesc dorinta de a-si respecta diferentele si de a le permite sa existe in juxtapunere.  Procesul de inregistrare, analiza, si publicare a interviurilor de istorie orala poate deveni un element important in transformarea sferei publice intr-un spatiu in care cei mai multi oameni pot avea incredere, in care se pot regasi, un spatiu pe care accepta sa-l cultive impartasindu-si opiniile despre trecut si prezent, si respectand divergentele intre aceste opinii.