(1945-1989)[1]

Noile raporturi de forţe dintre Marile Puteri rezultate după cel de-al doilea război mondial au plasat și spaţiul românesc în sfera de influenţă sovietică, ceea ce a dus inevitabil la impunerea treptată de către ?Armata Roșie eliberatoare? a temutului ?regim al democraţiei populare? sub forma mult trâmbiţatei propagandistic ?dictaturi a proletariatului?. Duritatea noii realităţi și teama de represalii la adresa anticomuniștilor și antisovieticilor, conform sloganului propagandistic al ?ascuţirii luptei de clasă împotriva reprezentanţilor burghezo-moșierimii?[2], a dus la sporirea rapidă a rândurilor emigraţiei politice, mulţi ?fugari?[3] alegând Franţa ca principala destinaţie. Cei mai activi politic s-au grupat și în jurul Casei Române din Paris[4], importantă instituţie simbolică care dispunea de o importantă colecţie de presă editată de exilaţi. Majoritatea acestor apariţii publicistice erau necunoscute cititorilor din ţară până după anul 2001, anterior găsindu-se doar în exemplare disparate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române[5] și, probabil, în arhiva fostei Securităţi. Datorită dificultăţilor materiale privind spaţiile de păstrare, în vara anului 2001 o parte a acestor publicaţii a fost donată de către Alexandru Ghika (președinte al Consiliului de Administraţie) și Victor Popescu (secretarul Casei) bibliotecii Institutului Român de Istorie Recentă, la solicitarea directorului Andrei Pippidi[6]. Ulterior, după înfiinţarea bibliotecii și arhivei Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, numărul acestor publicaţii a crescut constant, adăugându-li-se treptat și importante fonduri arhivistice[7].

Necesitatea, utilitatea și modalitatea abordării subiectelor tematice reprezentând slujitorii și instituţia Sf. Biserici Ortodoxe ridică un mare semn de întrebare, deoarece Scriptura interzice judecarea ierarhiei, poruncă întărită și de Sf. Părinţi în Sf. Canoane: ?Acela care ar ocărî, ar bârfi, ar necinsti sau ar bate pe vreun preot, chiar dacă ar fi preotul vinovat, unul ca acela va fi dat anatemei și lepădat de la Biserică ca unul ce s-a îndepărtat de Sfânta Treime și la un loc cu Iuda va fi partea lui și 2 ani să nu se împărtășească, chiar de l-ar ierta preotul, căci zice Scriptura: ?Pe mai marele poporului tău să nu-l vorbești de rău (subliniere în text-n.n.)??[8]. Această poziţie a fost susţinută cu insistenţă și de ultimul sfânt român, Ioan Iacob-Hozevitul, autor a numeroase texte sfătuitoare și avertizatoare[9], precum și de către părintele Ilie Cleopa[10]. În acest context mai mult decât delicat, vrând-nevrând suntem obligaţi să luăm în calcul numai informaţiile din textele care zidesc[11], lăsând deoparte pe cele din textele care smintesc, pentru a evita astfel încadrarea în avertismentele Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: ?Și cine va sminti pe unul din aceștia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă și-ar lega de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare? (Marcu, 9, 42); ?Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin!? (Luca, 17, 1).

Persecuţia instituţiilor religioase și a slujitorilor sfintelor altare din ţările europene intrate fără voia lor în sfera de influenţă sovietică în perioada postbelică a fost iniţiată de Stalin și aplicată cu ajutorul partidelor comuniste satelite[12]. Realizarea, impunerea și păstrarea ,,cuceririlor revoluţionare în R.P.R.?[13]s-a făcut prin teroare ? numită propagandistic ,,lupta de clasă?[14]? exercitată iniţial prin structurile militare ale Direcţiei Generale a Poliţiei și Inspectoratului General al Jandarmeriei[15]. Împreună cu grănicerii și pompierii, această ultimă structură militară era subordonată operativ Secretariatului General pentru Trupele Ministerului Afacerilor Interne, înfiinţat în noiembrie 1947 sub comanda generalului de divizie Constantin Popescu[16]. Ulterior, atribuţiile de poliţie politică au fost preluate de Securitate[17]și Miliţie[18], la care s-au adăugat inevitabil Armata[19]și Justiţia[20], deoarece regimul nu permitea separaţia puterilor în stat[21]. Treptat,  ?vânătoarea de vrăjitoare? a cuprins obsesiv întreaga ţară, ?dușmanii poporului? fiind aspru pedepsiţi[22]. Fiind o problemă foarte delicată, baza juridică a persecuţiilor împotriva tuturor credincioșilor a fost fundamentată treptat, începând chiar cu prevederile Convenţiei de Armistiţiu (Moscova, 12/13 septembrie 1944) privind criminalii de război, dizolvarea tuturor organizaţiilor antisovietice și cenzurarea tuturor mijloacelor mass-media (art. 14-16)[23]și culminând cu legislaţia represivă din anul 1948[24]și ruperea legăturilor cu catolicismul, prin denunţarea Concordatului[25].

Mulţimea publicaţiilor periodice ale exilului românesc impune inevitabil doar semnalarea principalelor genuri de atitudini și articole privind drama credincioșilor și slujitorilor Sfintei Biserici Ortodoxe, cu accent petextele  privitoare la atitudinea anticomunistă, calvarul și martiriul preoţilor în cele patru decenii de dictatură comunistă a ?regimului monolit?[26]. Despre sensul suferinţeiacestora a scris și D. Bacu, cunoscător direct al realităţilor din cele mai dure închisori și lagăre de muncă: Aiud, Pitești, Gherla, Jilava, Canalul Dunăre-Marea Neagră[27]. Printre altele, autorul atratat dureroasa trecere prin infernul regimului concentraţionar a ?celor care au avut nefericirea să se găsească între hotarele ţării după eliberarea moscovită?. Printre victimele comuniștilor ?conștienţi de slăbiciunea lor, de faptul că prezenţa le este posibilă numai datorită batalioanelor sovietice și monstruosului aparat poliţienesc? ? motive pentru care ?au reușit să ridice tehnica schingiuirilor la un nivel drăcesc? ? au fost incluși și cei care s-au ?convins că suferinţa (...) este un element de purificare, de înnoire sufletească, de apropiere de Dumnezeu, o piatră măruntă dar nemuritoare la temelia României de mâine, a României venită din nou la Dumnezeu?. De asemenea, interesante sunt și consideraţiile autorului despre răscumpărarea prin suferinţă, precum și despre raporturile călău-victimă[28]. Acest articol a făcut parte din lăudabilul ciclu tematic privind persecuţiile anticreștine promovate de regimurile comuniste[29], căruia i-a fost alocat chiar un număr întreg din revista eparhiei de la Paris[30]. Aceeași metodă publicistică a fost adoptată și de editorii revistei ?Catacombes? în 1979[31], iniţiativă lăudată în epocă în paginile revistei ?B.I.R.E.?[32].

Între restituirile documentare și memorialisitice se detașează cea mai cuprinzătoare listă biografică realizată și editată de Cicerone Ioniţoiu, ajutat în documentare de memoria fostului deţinut politic Grigore Caraza[33]. Ca fost deţinut politic și secretar general al Partidului Naţional Țărănesc din exil, Ioniţoiu a făcut cu această ocazie o primă evaluare numerică a preoţilor care au fost persecutaţi violent: ?Paralel cu exterminarea conducerii spirituale, în România regimul bolșevic a trecut la subordonarea Bisericii, alungarea călugărilor din mânăstiri, distrugerea locașurilor de închinăciune și torturarea a peste 4000 de preoţi prin închisorile și lagărele comuniste de muncă forţată, mai groaznic decât pe timpul persecuţiei creștinilor de către păgâni?[34]. Ulterior, alte rezultate ale acestei lăudabile munci de documentare au fost un volum manuscris ordonat cronologic[35], completat și tipărit apoi după criteriul alfabetic[36]. Toate aceste eforturi se adaugă unui proiect mai larg, lansat la mijlocul anilor 1980: ridicarea la Paris a unui monument al martirilor exterminaţi de comuniști, iniţiativă pentru realizarea căreia s-a deschis o listă de subscripţie publică prin care s-a adunat suma necesară cumpărării unui teren și s-a comandat piatra de granit pe care urma să se sape textul aflat în vara 1989 în stadiul aprobării, moment în care mai trebuia adunată suma de 12.000 de franci. Cu această ocazie, Ioniţoiu aprecia că ?peste 200. 000 de Români au fost exterminaţi prin închisorile și lagărele de muncă forţată pentrucă s?au opus imperialismului rusesc care ne-a impus un regim străin intereselor ţării noastre?. Totodată, anunţa și următoarele iniţiative: ?Cu ocazia desvelirii plăcii comemorative încercăm să facem un dosar omagial cu cei peste 1. 000 de martiri depistaţi prin închisori, la care se va anexa lista celor ce au contribuit la această operă omagială. Tot cu această ocazie se va institui un comitet de copii care să preia ștafeta întreţinerii și împlinirii monumentului?[37].

În același sens, presa a mai consemnat și o altă iniţiativă menită să împiedice uitarea de către cei din Occident a tragediei credincioșilor aflaţi în zona de ocupaţie militară sovietică, anume cea desfășurată sub egida organizaţiei ?Kirche in Not?, înfiinţată în 1950 sub oblăduirea bisericii catolice din Germania. Misiunea declarată era cea privind tratarea situaţiei bisericii prigonite din spatele Cortinei de fier în cadrul unor conferinţe anuale cu participarea tuturor naţionalităţilor din Germania, mai puţin a ortodocșilor, până în 1978. Și în acest an întâlnirea a avut loc tot la Königstein, lângă Frankfurt, în intervalul 20-23 iulie. În prima zi s-a ţinut ședinţa publică, ocazie cu care referentul permanent Grüll a citit un referat asupra situaţiei Bisericii în Balcani, în care a fost inclusă și România. Din partea delegaţiei române ? formată din Vasile Mailat, Președintele ?Frontului Libertăţii?, Alexandru Șuga, Pavel Onciu din Hamburg, ing. Aurel Ionescu, Nini Paul din Köln și Dionisie Ghermani din München ? a luat cuvântul preotul dr. Florian Müller pentru a propune trei iniţiative: invitarea oficială a ortodocșilor începând cu anul următor, participarea mai largă a publicului la discuţii și facilitarea accesului germanilor catolici din toată lumea. La tribună a urmat Nini Paul, care a dat citire unui referat despre ?Biserica prigonită din România?, în care a apreciat și următoarele: ??Astăzi nu mai există în Republica Socialistă România o Biserică, în sensul adevărat al cuvântului; există o Biserică golită de conţinutul ei. Oamenii sunt încă credincioși, dar nu pot să-și manifeste credinţa lor. Călugării au fost alungaţi din mânăstiri, arestaţi și mulţi au pierit în închisoare. Noii servitori ai Bisericii sunt funcţionari ai partidului comunist. Multe biserici și mânăstiri au fost transformate în muzee și pot fi vizitate de turiști străini, contra preţului de intrare??[38].          

Atitudinile anticomuniste ale ierarhilor ortodocși din exilul primelor decenii postbelice au fost ilustrate publicistic de Mitropolitul Visarion Puiu[39] și Episcopii Teofil Ionescu[40] și Valerian Trifa[41], care au demascat cu mare curaj caracterul criminal al regimului comunist și martiriul victimelor lui. În cazul episcopului Trifa, un exemplu este intervenţia radiofonică adresată românilor americani cu prilejul zilei de 10 mai prin intermediul postului de radio WJID, în care a exprimat și următoarea dorinţă: ?Am vrea să vedem închisorile României rezervate pentru tâlhari, excroci și criminali și nu ca instrumente de teroare și pedeapsă pentru adversarii politici ai regimului de la conducere?[42].

Genul articolelor de bilanţ al primelor trei decenii de teroare îndreptată împotriva religiei, impusă de dictatura comunistă în spaţiul românesc, a fost ilustrat de preotul dr. Petre Popescu în ziarul ?America?[43] din 1 august 1974. Plecând de la aprecierea conform căreia ?Credinţa în Dumnezeu a marcat timp de două mii de ani poporul nostru românesc. Tot ce s?a făcut durabil la noi, felul cum el s?a modelat spiritual și intelectual, s?a făcut din sporul credinţei?, fostul secretar în exil al Mitropolitului Visarion Puiu[44] scotea la iveală dezastrul vieţii spirituale din acel moment[45], trăgând totodată un semnal de alarmă asupra altor aspecte ale campaniei marxiste îndreptate împotriva exilaţilor[46].

Genul studiilor referitoare la noile forme de persecuţie religioasă din anii 1970, care se realizau într-o formă mult mai rafinată și mai perfidă decât la începuturile regimului, a publicat și importanta revistă religioasă antimarxistă ?Catacombes?. Astfel, arhimandritul Roman Braga a scos în evidenţă schimbarea tacticii sângeroase de până la eliberarea deţinuţilor în 1964 și înlocuirea ei cu una mult mai eficientă: ?Personalul eclesiastic trebuie mai întâiu murdărit moralmente și apoi angajat în apărarea comunismului. Aceasta e metoda întrebuinţată astăzi contra Bisericii (...) Pentru a mai compromite pe preoţi, aceștia au mai fost obligaţi pentru mizerul salariu ce-l primesc, să laude colectivitaea de la Altar, citind dispoziţiile guvernului?. De asemenea, autorul a mai adus în discuţie și tactica golirii mânăstirilor de călugării sub 50 de ani, denunţând totodată ignoranţa turiștilor care mergeau în R.S.R. și credeau că viaţa religioasă e liberă și înfloritoare, când în realitate totul era supus cenzurii partidului. În rândurile legionarilor simiști ecourile acestui studiu a fost atât de mare încât editorul semnalării din ?Țara și exilul? aprecia: ?Acest studiu remarcabil prin densitatea conţinutului și logica expresiunii ar trebui lărgit ca să formeze o carte mărturie a persecuţiilor religioase sub comuniști?[47].

În contextul sărăciei informaţiilor arhivistice privind regimul concentraţionar românesc postbelic sunt foarte importante mărturiile oculare ale supravieţuitorilor regimului de exterminare. Acest gen publicistic a fost ilustrat în presa exilului cu mărturiile referitoare la martiriul preoţilor ortodocși aflaţi în situaţii limită gen cazul Georgescu-Edineţi[48], sau cea a fostului deţinut politic Dumitru Bacu, care a inventariat sugestiv scopurile, etapele, metodele, mijloacele și victimele campaniei violente de impunere a ateismului[49]

Alt gen publicistic important a fost cel al semnalării atitudinilor deschis anticomuniste ale preoţilor ortodocși din anii dictaturii clanului Ceaușescu, precum și a persecuţiilor la care au fost supuși curajoșii contestatari ai realităţilor epocii. Acţiunea a fost de o importanţă capitală  pentru aceștia, deoarece lipsa sprijinului extern putea să-i coste viaţa, așa cum s-a întâmplat cu ing. Gheorghe Ursu. Un exemplu de asemenea sprijin publicistic este cel reprezentat de familia fostului deţinut politic Sergiu Grossu, refugiată în Franţa, care a făcut cunoscute cazurile comunicate din ţară de ?Comitetul creștin pentru apărarea libertăţilor religioase în România?: preoţii Gheorghe Zamisnicul, Gavrilă Ștefan, Costică Maftei, Gheorghe Calciu, Dumitru Bejan, Grebenea, Constantin Crișan[50], precum evocarea martiriului membrilor  mișcării ?Oastea Domnului?[51].

În ansamblul ei și cu toate neajunsurile datorate condiţiilor vitrege în care a apărut, presa exilului românesc postbelic poate reprezenta un instrument de lucru util oricărui cercetător avizat, dar și publicului larg, interesat de drama românilor după cel de-al doilea război mondial. Din păcate, modesta colecţie aflată în posesia bibliotecii Institutului Român de Istorie Recentă a fost rareori consultată și prea puţin citată de specialiști, respectiv deloc de alţi posibili interesaţi, situaţie neplăcută care sperăm să fie depășită și prin astfel de studii știinţifice.  


[1]Pentru identificarea și listarea numelor preoţilor în presa exilului și restul imprimatelor din biblioteca Institutului Român de Istorie Recentă în vederea realizării documentării pentru ?Martirologiul preoţilor în închisorile comuniste din România?, realizat sub egida și aflat sub tipar la editura Patriarhiei Române și coordonat de Adrian-Nicolae Petcu, mulţumesc și pe această cale fratelui meu George, culegător de texte și documentarist voluntar la I.R.I.R.

[2]Despre intenţiile programatice și realizările comuniste din primii ani postbelici, vezi detalii documentare în Gh. Gheorghiu-Dej, Articole și cuvântări [București], Editura Partidului Muncitoresc Român, 1951. Etapele, metodele și mijloacele amplului proces de sovietizare a spaţiului românesc și european au fost stabilite la o dată incertă, probabil la sfârșitul anilor 1930. O dovadă documentară detaliată, dar târzie, este și ,,Directiva specială pentru implantarea comunismului în imperiul K.G.B.?, care poartă data de 2 iunie 1947. Deși se referea la ,,soluţionarea problemelor?, adică sovietizarea Poloniei, desfășurarea ulterioară a evenimentelor a demonstrat că acest plan avea în vedere toate statele ocupate de Armata Roșie după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov la 23 august 1939. Directiva a fost publicată pentru prima oară în anul 1981 în ziarul polonez ?Novi Dzienic?. În spaţiul românesc a fost tradus și tipărit succesiv în: ?Literatură și artă?, Chișinău, 7 iunie 1990; Gheorghe Buzatu, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iași, Editura B.A.I., 1991, p. 211-217; Idem, Românii în arhivele Americii, I, Iași, Editura Moldova, 1992, p. XII-XVIII; ?Tinerama?, București, 11-17 decembrie 1992; *** Agresiunea comunismului în România, vol. I, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, ediţie îngrijită de dr. Gh. Buzatu și Mircea Chiriţoiu [București], Editura Paideia [1998], p. 76-79; Dan Apostol, Rodica Bretin, Antares 2, București, Editura Baricada, 1992; ?Memoria. Revista gândirii arestate?, nr. 8, București, p. 77-82. Despre același subiect, ne oferă unele informaţii generale și ,,Planul de comunizare a României transmis de un agent al Oficiului de Servicii Strategice? (precursorul Agenţiei Centrale de Investigaţii, C.I.A.), datat 7 martie 1945; vezi textul complet și evaluarea acestuia de către O.S.S. în *** România. Viaţa politică în documente. 1945, coord. Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, București, f.e., 1994, p. 189-195. 

[3]Termenul aparţine guvernanţilor și principalului lor instrument represiv, Direcţia Generală a Securităţii Poporului (vezi documentele din Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivei Securităţii).

[4]Ctitorie ortodoxă românească, inaugurată în 1853 ca sediu al emigraţiei pașoptiste. Fondator al Capelei a fost arhimandritul Iosafat Snagoveanul (1792-1872). Printre altele, pentru detalii istorice vezi: Veniamin Pocitan Ploeșteanu, Biserica ortodoxă română din Paris cu o introducere asupra relaţiunilor franco-române, București, 1941; N.A. Gheorghiu, La Fundation de l?Eglise ortodoxe roumaine de Paris, Paris, 1953; Jean Miloae, La Riposte aux attaques du Gouvernement Roumain contre l?Eglise Roumaine de Paris, Paris, 1976; Dinu Sikitiu-Cartior, Altare românești la Paris, București, 1994; Jean-Paul Besse, L'Eglise orthodoxe roumaine de Paris, Paris, 1994; Mircea Păcurariu, Geschichte der Rumänsch-Orthodoxen Kirche, Oikonomia 33, Erlangen, 1994, p. 587-590; Idem, Diaspora românească în trecut și astăzi, în ?Deisis?, nr. 1, p. 29-34; Mircea Basarab, Istoricul Parohiei Ortodoxe Române Nașterea Domnului München, Oradea, 1997; Ovidiu Bozgan, Biserica Ortodoxă Română din Paris în primii ani postbelici, în Studii de Istoria Bisericii, Editura Universităţii din București, 2000, p. 43-66; Ioan Barbu, Franţa Ortodoxă, Editura Antim Ivireanu, Râmnicu Vâlcea, Editura Langues et Culturea Europeennes, Paris, 2001; Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, vol. I, Pașcani, Editura Moldopress, 2002; Dumitru Stavarache, Ion Negoescu, Mitropolitul Visarion Puiu. Relaţiile cu biserici din Canada și SUA-Documente. 1912-1963, București, Editura Publirom, 2005; Mitropolitul Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea, Cuvânt înainte de Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ediţie, note și addenda de Dumitru Stavarache și Gheorghe Vasilescu, Iași, Editura Trinitas, 2004; Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989 [București], Editura Compania, 2003, p. 93-97; Gh. Vasilescu, ?Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală. Scurt istoric?, manuscris; *** Le pr?tes et la politique, în ?La Nation Roumaine?, Paris, nr. 27, 1 septembrie 1949, p. 3; *** Les incidents de l?Eglise Roumanie de Paris, în ?La Nation Roumaine?, Paris, nr. 28, 15 septembrie 1949, p. 3; *** Biserica Română din Paris, ?Patria?, nr. 4, octombrie 1949, p. 2; *** Vers une solution du probleme de l?eglise roumanie de Paris, în ?La Nation Roumaine?, Paris, nr. 31, 1 noiembrie 1949, p. 3; *** Centenarul Bisericii Ortodoxe Române din Paris, ?România muncitoare?, nr. 23, noiembrie 1953, p. 11-13; *** Le centenaire de l?Eglise orthodoxe roumanie de Paris, în ?La Nation Roumaine?, Paris, nr. 125, 1 decembrie 1953, p. 1, 3; *** O școală românescă la Paris, în ?B.I.R.E.?, Paris, an VII, nr. 176, 1 aprilie 1954, p. 7; *** Ultima ispravă a aventurierului Vasile Boldeanu, în Ibidem, nr. 193, 15 Janvier 1955, p. 8; Corespondent, De la Biserica Ortodoxă Română din Paris, în ?Stindardul?, nr. 24-25, ianuarie-martie 1956, p. 5; Rep., La Bisericia Ortodoxă Română din Paris a fost ales un nou Consiliu Parohial, în ?B.I.R.E.?, an VIII, nr. 194, 15 Fevrier 1955, p. 11; M.V. Ottescu, Din dosarul preotului Pârvănescu, în Ibidem, nr. 197, 15 Mars 1955, p. 7-8; Idem, Răsfoind dosarul preotului Pârvănescu, în Ibidem, an VIII, nr. 198, 1 Avril 1955, p. 8, 12; *** Cum a decurs pretinsa ?Adunare Generală? dela Biserica Ortodoxă Română din Paris, în Ibidem, nr. 199, 15 Avril 1955, p. 12-13; M.V. Ottescu, Preotul Radu Graţian demasca încă din 1952 pe Virgil Pârvănescu, în Ibidem, nr. 200, 1 Mai 1955, p. 8, 11; M.V. Ottescu, Drama dela Bisericia Ortodoxă Română din Paris pe cale de soluţionare, în Ibidem, nr. 212, 1 Decembre 1955, p. 4; Rep, Biserica Ortodoxă Română din Paris a eșit de sub canonicitatea juridică a lui Visarion Puiu, în Ibidem, nr. 213, 15 Decembre 1955, p. 11; *** Ce este cu svonul de ?repatriere? a Mitropolitului Visarion Puiu, în Ibidem, nr. 216, 1 fevrier 1956, p. 2; ?B?, Drama din jurul Bisericii Ortodoxe Române din Paris continuă, în Ibidem, an IX, nr. 218, 1 Mars 1956, p. 4, 8; *** Cum a decurs a ?doua Adunare Generală? de la Biserica Ortodoxă Română din Paris, în Ibidem, nr. 220, 1 Avril 1956, p. 9-10; *** Sacrilegiul dela Biserica Ortodoxă Română din Paris, în Ibidem, nr. 232, 15 Mai 1956, p. 9-10; *** Ce motive au determinat Tribunalul civil din Sena să hotărască îndepărtarea lui Virgil Pârvănescu dela Biserica Ortodoxă Română din Paris, în Ibidem, an X, nr. 236, ler Janvier 1957, p. 11-12; *** Știri și dispoziţii interne, în ?Orientări pentru legionari?, Bavaria, nr. 5, februarie 1958, p. 6; Ion Dascălu, Mare păcat, în ?Troiţa?, nr. 25, august 1958, p. 3-4; [Nicolae Tănase], [Apel], în ?Troiţa?, nr. 26, august 1958, p. 4; Teofil Ionescu, O contribuţie la Unirea Principatelor Române. Arhimandritul Iosafat Snagoveanu, în Almanahul pribegilor români. 1963-1964, Paris, p. 63-72; *** La moartea Î.P.S. Sale Mitropolitul Visarion Puiu, în ?Le Courier Roumain?, an XII, nr. 274, 31 august 1964, p. 20-26; *** Biserica Ortodoxă Română din Paris. Comunicat, în ?Cuvântul în exil?, nr. 28-30, septembrie-noiembrie 1964, p. 8; N.A. Gheorghiu, Biserica Ortodoxă Română din Paris, în ?Prodromos?, nr. 3-4, aprilie 1965, p. 22-24; *** Întrebări ?fostului preot? Boldeanu, în ?Le courrier roumain?, an XIII, nr. 291, p. 19-20; *** Note, în Ibidem, nr. 300-301, 30 7-bre 1965, les octobre 1965, p. 28; I.D.M., Ceasul al doisprezecelea, în Ibidem, nr. 295-296, 16-31 juillet 1965, p. 23-24; *** Tribuna cititorilor, în Ibidem, nr. 305-306, 16-31 dec-bre 1965, p. 26-29; Un enoriaș, Scrisoarea unui enoriaș, în Ibidem, an XVII, nr. 328-329, sept.-oct bre 1968, p. 14; Un creștin ortodox, Lipsa de umilinţă a preotului caterisit V. Boldeanu, în Ibidem, nr. 288-289, 31 mars-16 avril 1965, p. 21-22; C.A., Trufia preotului caterisit Boldeanu, în Ibidem, nr. 290, 30 avril 1965, p. 21-22; *** Ce se petrece la Biserica din Paris, în Ibidem, nr. 292-293, 31 mai-16 juin 1965, p. 22-25; A.T., Păcatul în contra evidenţii adevărului, în Ibidem, nr. 297-298, 16-31 august 1965, p. 15-20; Idem, Un an de la moartea Î.P.S.S. Mitropolitul Visarion Puiu, în Ibidem, p. 7-9; Alexandru Gregorian, Mitropolitul Visarion Puiu, în Ibidem, an XIII, nr. 300-301, 30 7-bre 1965, les octobre 1965, p. 11; [redacţia], Dl. Vasile Boldeanu și conjuraţia sa contra autorităţilor canonice, în Ibidem, nr. 304, 30 nov-bre 1965, p. 23-30; *** Ecouri (reproduce art. din ?L?Aurore?, nr. 10-11 iunie 1972), în ?Carpaţii?, an I, nr. 1, 1972, p. 12; Faust Brădescu, Slavă Domnului ne-am scăpat de Teofil, în ?Carpaţii?, an I, nr. 2, 1972, p. 12; Rene Theo, Dosarul Teofil Ionescu, în ?B.I.R.E.?, nr. 559, 1 iulie 1972, p. 5; G. Filiti, L?Eglise roumanie en danger, în ?La Nation Roumaine?, Paris, nr. 27, noiembrie 1972, p. 3-4; D. Nacu, Les communistes contre l?eglise orthodoxe roumanie de Paris, în ?La Nation Roumaine?, Paris, nr. 260, mai 1973, p. 1, 3; I. Cușa, Scrisoare deschisă adresată Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, în ?Drum?, nr. 3, iulie-septembrie 1973, p. 7; Demostene Nacu, Semnif