Oficial, ideea înfiinţării unei asemenea instituţii a fost discutată în ședinţa Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 23 martie 1955, întrunită pentru fixarea măsurilor care trebuiau luate pentru finalizarea cazului Berna[93]. Acţiunea a fost comandată și coordonată de la Moscova prin consilieri, așa cum s-a întâmplat în toate ţările satelite, pentru a continua operaţiunea sovietică pilot, începută în 1953 în Israel[94].
Primul pas organizatoric vizibil opiniei publice a fost adoptarea, la 26 iunie 1955, a ?Decretului Prezidiului M.A.N. a R.P.R. pentru înlesnirea repatrierii unor cetăţeni și foști cetăţeni romîni și amnistierea celor repatriaţi?[95]. Cronologic, acest act juridic a fost ultimul promulgat în statele satelite Moscovei, situaţie favorabilă contestatarilor acestei acţiuni diversioniste[96].
Al doilea pas vizibil a fost înfiinţarea Comitetului Român pentru Repatriere, eveniment găzduit la 18 noiembrie de sala A.S.I.T. din București. Ordinea de zi, aprobată în unanimitate conform uzanţei vremii, a vizat: constituirea Comitetului și măsurile pentru organizarea activităţii acestuia: întocmirea unui proiect de regulament de funcţionare al Comitetului și atribuţiile lui; întocmirea unui plan de activitate; editarea unui ziar propagandistic adresat și distribuit exlusiv emigraţiei[97]; înfiinţarea unei instituţii care să se ocupe de ?încadrarea în muncă a celor care se repatriază?; stabilirea unui sediu al Comitetului[98].
Sediul declarat al Comitetului a fost stabilit în Berlinul de Est (Pankow Parkstrasse 19, telefon 48.13.94), motiv pentru care s-a trimis guvernului Republicii Democrate Germane o scurtă scrisoare de mulţumire?[99]. Conform procedurii, stabilirea locaţiei acestui sediu a fost impusă de la Moscova, care înfiinţase acolo anterior o asemenea instituţie[100].
În același prim număr al ziarului[101], au fost publicate alte două texte cu caracter organizatoric: ?Apelul? Comitetului adresat ?dragilor compatrioţi? din exil, prin care aceștia erau invitaţi să se repatrieze[102], completat ulterior cu articole de genul ?Un act de mărinimie?[103] și ?În sprijinul repatriaţilor?[104], respectiv o intervenţie pe lângă guvernul R.P.R., prin care se solicita aprobarea pentru înfiinţarea Comitetului și editarea ziarului acestuia[105]. Baza publicistică a fost constituită de articolele cu vădită tentă propagandistică, scrisori sau memorii despre viaţa din exil, semnate de cei deja repatriaţi sau alţi interesaţi, respectiv nesemnate: ?Reîntors în patrie?, lt.col. Sterian Baiulescu; ?În pribegie ? nici mămăliga n-are gust?, Eva Dragomir; ?Ziua așteptată a venit?, Ștefan Luca; *** ?Scrisoarea d-rului Ionel Pop?, din Cluj[106]; *** ?Cărţi noi despre Romînia?; *** ?Adevărul nu poate fi ascuns?; *** ?O fotografie și cîteva cifre?; *** ?Ne mîndrim cu succesele lor?. N-au lipsit fotografiile, o poezie cu titlul ?Întoarcerea fiului risipitor?, semnată de N. Tăutu, precum și sloganul ?Răspîndiţi Glasul Patriei?[107].
Înfiinţat de George Ivașcu sub egida Ministerului Afacerilor Interne, ziarul pretindea că avea redacţia și administraţia în aceeași locaţie cu Comitetul[108], unde erau invitaţi să se adreseze doritorii de repatriere[109]. Ca o contrapondere la posturile de radio occidentale care emiteau în limba română, guvernul a însărcinat Comitetul să dubleze propaganda scrisă prin emisiuni radiofonice destinate exilaţilor, dar care puteau fi recepţionate și în ţară[110]. Publicitatea făcută odată cu fiecare emisiune și apariţie a ziarului a fost întărită la un moment dat cu anunţuri și fotografii privind difuzarea unor romanţe cântate de surorile Mia Braia (emisiunile din 6 și 7 decembrie 1956, ?De ce nu vii?) și Ioana Radu (20 și 21 decembrie, ?Te-aștept pe-același drum?), ale căror versuri au fost publicate alături de fotografiile cântăreţelor, pentru a întări și mai mult efectul psihologic[111].
Începând cu a doua apariţie, propaganda ziarului a început să fie structurată pe patru mari teme, însoţite de fotografii alb-negru: articole de fond pe prima pagină, apoi succesiv ?Cei dragi vă cheamă?, ?Vă scriem de acasă? și ?Noul chip al Patriei?[112], temă redenumită ulterior ?Romînia în viaţa internaţională?[113].
Spaţiul tipografic din primii doi ani de apariţie a fost folosit intens pentru atragerea exilaţilor prin mijloacele considerate a fi cele mai eficiente: scrisori deschise adresate personalităţilor care s-au remarcat prin acţiunile anticomuniste (avocatul Vasile C. Dumitrescu[114], gl. Platon Chirnoagă[115], dr. Ion Popa[116], socialistul Eftimie Gherman[117], col. Dumitru Alexandrescu[118], familia regală[119], romancierul Constantin Amăriuţei[120]), organizaţiilor românești din exil (Comitetul Naţional Român[121], organizaţiile din R.F.G.[122], Asociaţia combatanţilor de la München[123], liderii legionari[124], posturile de radio ?Vocea Americii?[125] și ?Free Europe?[126]), presei anticomuniste occidentale[127] și cea a exilaţilor[128], grupurilor profesionale (preoţi și călugări[129], foștii generali și ofiţeri[130], marinari[131], studenţi[132]); dezvăluiri privind condiţiile de viaţă ale exilaţilor[133] și prizonierilor de război[134]; încercările exilaţilor de obstrucţionare a operaţiunii de repatriere[135]; publicarea unor pastorale ale P.F. Părinte Patriarh Justinian[136], scrisori, interviuri, articole și cuvântări politice ale personalităţilor din ţară care aveau mare putere de persuasiune (Constantin Titel Petrescu[137], Tudor Arghezi[138], Gheorghe Tătărescu[139], George Călinescu[140], Lucian Blaga[141], Iuliu Haţieganu[142], Nicolae Gh. Lupu[143]); prezentarea succesului operaţiunii de repatriere[144], primirii[145] și vieţii ?îmbelșugate? a repatriaţilor[146], precum și a celorlalţi cetăţeni[147]; ?regimul democraţiei populare?[148], succesele externe[149] și aprecieri ale străinătăţii[150]; articole ale redactorilor și scrisori cu invitaţii de repatriere adresate de diverși cetăţeni[151], grupuri de repatriaţi[152] și ?adunări obștești? întrunite special în acest scop, care redactau ?chemări? purtând sute de semnături[153]; colaje de scurte atacuri la adresa posturilor de radio și presei occidentale anticomuniste, precum și a familei regale, presei, organizaţiilor și liderilor exilului[154].
Din arsenalul metodelor de lucru propagandistic al redactorilor n-au lipsit întâlnirile cu grupuri de refugiaţi, mediatizate apoi pe larg[155]. Un astfel de eveniment a avut în vedere perspectiva aniversării unui an de apariţie a revistei[156], moment apreciat ca aducător de bilanţ ?rodnic?[157]. Redacţia a inserat într-o casetă și opinii de la cititorii din străinătate, susţinători deschiși[158].
Anterior, pentru asigurarea unui cât mai mare succes al acţiunii diversioniste, la mijlocul lunii iunie 1956 s-a publicat știrea conform căreia primul termen de repatriere a fost prelungit până la 30 decembrie 1958[159]. Tot atunci s-au adoptat alte decrete care prevedeau acordarea de credite pe termen lung, pensii, ajutoare sociale și diverse înlesniri fiscale (Decretul nr. 205, din 21 aprilie)[160], respectiv restituirea către ?cetăţenii români de naţionalitate maghiară și germană? și celor care se repatriau a caselor de locuit și terenurilor din jurul acestora, trecute anterior în proprietatea statului[161].