„Zile triste pentru România”
Esenţială era recunoaşterea din partea guvernului britanic, căruia şi Tilea i-a trimis o scrisoare la 25 mai, precizând şi divergenţe dintre R.D.C. şi F.R.M. Răspunsul primit după cinci zile cuprindea şi afirmaţia: „sunt zile triste pentru România, dar vor trece”. Printre alte iniţiative, la 14 iunie 1941, Tilea i-a adresat mulţumiri lui Churchill pentru desele referiri la România. Cu toate intervenţiile sale, la care s-a adăugat şi acceptarea renunţării la conducerea F.R.M., britanicii au refuzat recunoaşterea solicitată, recomandându-i să lupte „pentru un front unit al românilor” din arhipelag. Acest rezultat negativ s-a datorat atitudinii „procarliste” şi încrederii de care se bucura Iuliu Maniu în ochii unora dintre oficialităţile britanice. Nedescurajat, fostul diplomat a încercat să obţină această recunoaştere şi din partea guvernelor aflate în emigraţie. După refuzul polonezilor şi atitudinea rezervată a generalului de Gaulle, a avut succes doar în cazul cehoslovacilor.
„Singura noastră şansă”
Detalii despre gruparea lui Tilea, aspecte personale şi aprecieri ale situaţiei din ţară şi Anglia apar în corespondenţa acestuia cu Ion Raţiu, nepotul său. Astfel, într-o primă scrisoare (datată „25 Ian. 1942, St. John’s College Cambridge”), Raţiu îşi informează unchiul că n-a avut posibilitatea practică să vorbească cu ,,C” (nume neidentificat-n.n.), deoarece toată sâmbăta după-amiază a participat la o ,,şedinţă” de aproape cinci ore, întreruptă doar de pauza de ceai. Călătoria de la Londra, prelungită cu aproape o oră, i-a oferit ocazia să discute cu preşedintele societăţii studenţeşti ungureşti, Imre Hálász. Apreciindu-l ca fiind „un băiat foarte de treabă”, Raţiu aflase că el „crede cu tărie că singura noastră şansă de a supravieţui este în cadrul unei Europe centrale federalizate”. Această scrisoare, încheiată cu un post scriptum – „Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai putea da de ştire ce aţi hotărât (D-ta şi D-nul Ripka) în legătură cu conferinţa proectată aici la Cambridge” – confirmă relaţiile pe care Tilea încerca să le stabilească cu cehoslovacii, precum şi implicarea lui Raţiu în organizarea emigraţiei.
Alte detalii în acest sens apar într-o a doua scrisoare, expediată la 26 martie, din acelaşi loc. Raţiu îi mulţumea pentru „sfaturile bune şi încurajatoare” pe care i le trimisese şi îl anunţa că „şedinţa a decurs cf. aşteptărilor. Statutele au fost votate şi s-a luat hotărârea provizorie ca să fac eu paşii necesari pentru organizarea societăţii până la şedinţa «concil»-ului când se va alege comitetul. Acesta urmează să fie tot în 2 Mai tot la Free Romania House! Sugestia ce porneşte de la D-ta, cu privire la comitetul de patronaj a fost adoptată imediat ce am propus-o”. În încheiere, după ce îşi exprima speranţa că „acasă toate sunt bune, şi necazurile politice (în cazul că sunt) au fost trecute pe planul al doilea”, expeditorul îl anunţa că îi trimite „proiectul de statute pe cari l-am propus şedinţa trecută, şi care a fost adoptat cu mici modificări”.
Incertitudinile viitorului
Detalii personale, despre studiile urmate de Raţiu în Anglia, apar într-o a treia scrisoare, expediată la 2 iulie din acelaşi loc. Nepotul îşi cerea scuze pentru întârzierea trimiterii acesteia „pentru simplul motiv că vroiam să fiu în posesia tuturor amănuntelor necesare pentru a-ţi putea explica întreaga mea situaţie”. Dacă cele două scrisori anterioare fuseseră scrise de mână, aceasta a fost bătută la maşină după originala care era „aşa de lungă încât singura formă în care cineva s-ar încumeta să o citească, este prezenta”.
Cerându-şi iertare şi pentru că „îţi răpesc timpul preţios cu grijile mele banale”, Raţiu considera că „de fapt tot ceea ce îţi scriu e o explicare, pe care mi-o dau mie, tot atât de mult ca şi D-tale”. Era vorba despre studiile universitare pe care le-a urmat după sosirea în Anglia, unde se înscrisese la universitate pentru a obţine un doctorat în economie şi nu în drept. Această opţiune era motivată de convingerea că „studiile de drept pe cari le-am făcut în ţară ar putea fi considerate drept complete”, făcându-l să înţeleagă ,,pe deplin rolul pe care organizarea juridică în joacă în sistemul de guvernământ al unui Stat modern. Rol, cu totul secundar, ce consista doar, în a îmbrăca diferitele instituţii deja existente într-o formă legală şi de a organiza maşinăria necesară pentru punerea lor în aplicare”. În continuare, Raţiu scria: „Deşi unele aspecte ale dreptului m-au interesat profund (spre exemplu teoria obligaţiilor) totuşi lumina pe care studiul dreptului o aruncă asupra vieţei sociale este fără indoială insuficientă. Or centrul preocupărilor mele, încă din fragedă tinereţe, a fost explicarea acestui fenomen curios ce este în general cunoscut sub termenul de «Viaţa socială»”. Din acest motiv, se înscrisese şi urmase cursurile de filozofie în paralel cu cele de drept şi „m-am decis cu uşurinţă să urmez economia îndată ce mi s-a oferit ocazia”. Considera că vagile sale cunoştinţe în acest domeniu trebuiau completate „cât mai curând”, deoarece probleme ca ,,aspectul economic al vieţii sociale, relativitatea şi caracterul efemer al formelor de guvernământ, explicate prin lumina motivelor (sublinierea autorului-n.n.) ce ne urgitează [sic!] la activitate, erau pentru mine chestiuni ce aparţineau unui domeniu «tabu»”.
La acest prim argument, îl aduga pe cel al „intensităţii tradiţiei naţionale şi familiare în care am fost crescut”. Problemele specifice ţării noastre, dar şi întregului sud-est european, l-au „interesat cu intensitate”, astfel că a pus pe hârtie subiectul „CENTRAL EASTERN EUROPE. An inquiri into its poverty”, care „a fost întotdeauna îndreptat spre explicarea relelor endemice de care suferim”.
Alături de alte motive, acestea ar fi fost cele care „m-au făcut să aleg calea spinoasă a unui studiu despre care ştiam foarte puţin, sau aproape nimic, în loc să continuu a lucra într-o branşă în care aveam toate şansele unei reuşite depline şi uşoare. Astăzi, când trec în revistă ultimii doi ani, nu pot decât să fiu plin de mulţumire că în acel moment decisiv n-am pregetat să aleg calea cea grea”. Sosind la Cambridge în noiembrie 1940, a luat legătura „cu cei în drept (Mr. Sraffa şi Mr. Guillebaud)”, care l-au înştiinţat că după cinci trimestre trebuia să promoveze un „examen (Tripos Part. II), cu nota «Two-One» şi să prezint o teză de 15.000 cuvinte”. Acceptând aceste condiţii, „impuse” pentru că nu avea o licenţă în economie, s-a pus imediat pe studiat „fără să-mi dau prea bine seama ce obligaţii aproape imposibile îmi luam asupra mea”. Aprecia că a fost sfătuit greşit, deoarece licenţa în drept pe care o poseda îi dădea dreptul să ia un „B.A.” (licenţă-n.n.) în şase trimestre. Lovindu-se de multe greutăţi datorate lipsei de cunoştinţe de specialitate – „Asistam la lecţii în fiecare zi, deşi nu înţelegeam nimic, numai pentru a-mi obişnui urechea cu terminologia economică. Cam aceasta era situaţia la Paştele 1941” – deseori a fost tentat să renunţe. Perseverând, a ajuns să se prezinte la examen suficient de optimist pentru a spera că va obţine ceea ce îşi dorea. Deziluzia a fost mare, apreciată ca o „nenorocire”, deoarece a obţinut numai nota „Two-Two”. Cu toate acestea, afirma că profesorii şi colegii au apreciat acest rezultat, obţinut „după un an şi jumătate de economie şi după doi ani şi o lună de limba engleză”, un examen cu nota „bine (...) pe care englezii – de obiceiu – îl iau după trei ani de zile”.