„Se va împuţi brânza rusă...”

          Anii următori au fost decisivi pentru soarta războiului, fapt de care erau conştienţi şi cei din F.R.M. Corespondenţa din această perioadă demonstrază starea de spirit optimistă a celor din conducerea organizaţiei. Astfel, într-o scrisoare din 25 martie 1943, Tilea, îşi declara satisfacţia pentru discursul lui Churchill, ţinut cu patru zile în urmă. Totodată, afirma că nu-şi închipuia că l-a putut influenţa direct (aşa cum se lăudau unii), prin conferinţele şi articolele publicate, ci se bucura doar pentru lansarea unei idei şi concepţii „înainte de mulţi alţii (...) în cursul normal şi logic al evenimentelor”. În acest sens, aprecia că „eu am prevăzut bine”, chiar dacă rolul său a fost „modest”, contribuind doar la crearea „unei opinii publice favorabile”.
Un alt motiv de bucurie era faptul că „informaţiile mele au fost juste, când ţi-am spus acum câteva săpt[ămâni] să nu abandonaţi ideea căci cercurile oficiale sunt în favoarea ei. Pe unde scot acuma maghiarii şi slavii cămaşa?”. În aceste pasaje, Tilea se referea la discursul premierului britanic, care, afirmase de trei ori necesitatea de „a se respecta drepturile naţiunilor mici”. De asemenea, fostul diplomat îşi arăta încrederea în reuşita acestei politici, apreciind că opinia publică engleză şi americană era favorabilă românilor. În acest context optimist, critica atitudinea ziarului „Times”, care ,,lansează idei de power policy şi pe urmă publică plăsmuirea proprie”. Astfel, un articol din 10 martie afirma că Europa trebuia să fie considerată „în sfera specială a Angliei şi Rusiei”. „New York Times” afirma că acest punct de vedere a supărat oficialităţile americane, care l-au considerat o deviere de la principiile Declaraţiei Atlanticului (semnată de Roosevelt şi Churchill, la 11 august 1941, ca fundament al luptei comune antihitleriste), deoarece propunea răspunderi regionale limitate.
Referindu-se la acelaşi discurs, Tilea nu era de acord cu aprecierea lui Raţiu, care susţinea că „Rusia nu mai este atât de intransigentă”. Dimpotrivă, fostul diplomat considera că „anume prostiile şi atitudinea ţanţoşă a Rusiei i-a deteriorat poziţia politică, precum şi ofensiva obraznică a partizanilor ei. Şi cauza a doua este atitudinea fermă a USA care nu vrea să recunoască alte frontiere ale Rusiei decât cele din 1939 (sublinierea autorului-n.n.). Asta s-a spus lui Eden! Eu am pariat deja cu 2 prieteni engl. că în faza a doua a războiului – intensificarea celui asiatic – se va împuţi brânza rusă cu USA şi Anglia. Vom vedea dacă am dreptate. Motivele ţi le voi spune verbal [sic!]”. În aceste pasaje este vorba despre vizita lui Eden la Washington (12-19 martie 1943), unde a discutat şi problema acceptării încorporării Basarabiei la URSS, astfel că entuziasmul lui Tilea era nejustificat. Referiri la acestă vizită a făcut şi Victor Cădere, ministrul României la Lisabona, într-o telegramă trimisă în aceeaşi zi cu scrisoarea lui Tilea. Conform acesteia, Eden ar fi convenit că „problema frontierelor trebuie rezolvată în măsura impusă de desfăşurarea de forţe, adică deabia când o putere, având revendicări, ar intra în posesia teritoriului la care aspiră”. Această poziţie, care pare să fie de inspiraţie sovietică, a fost confirmată de Stalin în 1945, într-o convorbire cu Tito: „Acest război nu seamănă cu cele din trecut; oricine ocupă un teritoriu îşi impune propriul său sistem social asupra acestuia. Fiecare îşi impune propriul său sistem până acolo până unde înaintează armata sa. Nu ar putea fi altfel!”. Mai grav era faptul că acest punct de vedere avea mare trecere la Washington, preşedintele Roosevelt fiind sensibil la cererea sovietică privind asigurarea unui cordon de protecţie la graniţele vestice. Însă, în privinţa apariţiei divergenţelor între aliaţii antihitlerişti, Tilea a avut dreptate.
Revenind la discursul lui Churchill, în final, aprecia că „singura mea dorinţă este să-i dea D-zeu zile, căci fără el va fi mai greu şi mai rău pt noi cei mici”. Desfăşurarea evenimentelor a infirmat şi această speranţă, acordul de procentaj (Moscova, octombrie 1944) demonstrând că Stalin şi-a impus punctul de vedere în faţa anglo-americanilor şi în detrimentul statelor est-central europene.

Tristeţi de Anul nou

O ultimă scrisoare din această serie, a fost scrisă de Raţiu în ajunul Anului Nou 1945, în timpul unui tratament urmat într-un spital. Tristeţea exilului şi revolta faţă de ceea ce se întâmpla în ţară sunt singurele caracteristici ale acestei scrisori. Bolnavul îi trimitea lui Tilea ultimele ştiri primite din ţară şi îi cerea altele, afirmând că „ştiu eu că serviciul meu de informaţii nu e prea prost, dar... am tot respectul pentru al Dtale!”. În continuare, îşi exprima părerea despre subiectele amplu dezbătute de presa din ţară: „purificarea aparatului de stat de plaga colaboratorilor; executarea armistiţiului, alegerile comunale şi – durere – lupta internă între partide, în care cuvinte ca demagogie, samavolnicie, huliganism, etc. se găsesc din belşug”. Cu părere de rău, aprecia că nivelul intelectual al acestor discuţii era foarte scăzut, excepţie făcând ziarele Partidului Naţional Ţărănesc.
Vizibil supărat, Raţiu nu era de acord cu criteriile de epurare propuse de comunişti şi legiferate la presiunile colegului lor, ministrul de justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu, considerând că: „De fapt sunt convins că 99% din populaţia României ar putea fi acuzaţi – probabil chiar condamnaţi – sub dispoziţiile acestei legi”. De asemenea, prezenta atitudinea presei faţă de schimbările forţate de primari la Constanţa, Galaţi, Brăila, Tulcea şi Bacău. Astfel, cea de stânga aproba aceste acte, motivând că trebuiau eliminate rămăşiţele vechiului regim antonescian, noii instalaţi „de mase” fiind membri ai Frontul Naţional Democratic (iniţiat şi controlat de comunişti). Dimpotrivă, presa „moderată” susţinea că „manifestarea opiniei publice trebue să se facă în formele prevăzute de lege, căci altfel organismul politic se anarhizează”, necesarele alegeri comunale neputând fi organizate datorită operaţiunilor militare. Se propunea păstrarea vechilor administraţii „dacă n-au fost compromise în mod iremediabil, iar acolo unde «colaborarea a fost activă» trebue să se dea un mandat provizoriu elementelor ce au un trecut nepătat”.
Preocupat de aceste aspecte, îi reamintea că în ultima scrisoare îi prezentase ceea ce i se părea caracteristic în discuţia dintre P.N.Ţ. şi F.N.D., şi anume „Gărzile Naţionale Iuliu Maniu” şi „atitudinea şovină anti-maghiară a transilvănenilor, cari îmi face impresia – sunt tot mai mult identificaţi cu fracţiunea Iuliu Maniu a partidului Naţ.Ţăr”. După informaţiile pe care le deţinea, un alt măr al discordiei era „faptul că Maniu a acceptat ca membri ai partidului pe toţi legionarii cari au declarat în mod public că se dezasociază de «Gardă». Le-a impus o singură condiţie, aceea de a servi un fel de «ucenicia» de trei ani consecutivi în care să arate sinceritatea noii lor convingeri politice. Binenţeles extrema stângă, care se vede pierzând teren printre tineret este «desgustată» de această recrutare deşănţată de elemente anti-democratice”. Mai precis, era vorba despre iniţiativa avocatului legionar Horaţiu Comaniciu de a sprijini acţiunea antiantonesciană a lui Maniu. Astăzi, un contemporan al evenimentului, Mircea Nicolau (preşedintele Fundaţiei „George Manu”), afirmă că această dorinţă i-a fost comunicată lui Maniu încă din iulie, când negocierile între partidele antiantonesciene erau în toi. Iniţiativa a fost adusă la cunoştinţa opiniei publice la trei zile după lovitura de stat de la 23 august, la care legionarii nu au participat. În apelul publicat în numele Comandamentului Mişcării Legionare, Comaniciu afirma că organizaţia „se desfiinţează”, motiv pentru care îi îndemna pe foştii săi camarazi să-şi găsească locul „în oricare din partidele B.N.D. (Blocul Naţional Democrat, format din P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. şi P.C.dR.), sub îndemnul conştiinţei”. Deşi nu se specifica clar, vizat era P.N.Ţ., probabil în virtutea vechii înţelegeri Codreanu-Maniu (pactul de negresiune semnat în timpul campaniei electorale din toamna anului 1937). Într-un răspuns publicat în „Dreptatea”, la 31 august, Maniu aproba iniţiativa legionarilor, afirmând că „porţile partidelor angajate în B.N.D. sunt deschise pentru toţi cei ce nu sunt acuzaţi de crime sau acte dezonorante”. 

În continuarea scrisorii, Raţiu semnala creşterea numărului de ministere, îndeosebi a celor economice, care lăsa impresia de dirijism al statului. Nemulţumit, îi cerea lui V.V. Tilea detalii despre pregătirea economică a ministrului Economiei Naţionale, Leucuţia, văzut ca lider al Consiliului Interministerial Economic. Preocupat de situaţia din ţară, mai afirma că primise o scrisoare de la un prieten din Palestina, care îl informase că imediat după 23 august „great battles took place here (Turda), and the town was several times occupied by the Germans and the Hungarians” (lupte importante au avut loc acolo, la Turda, şi oraşul a fost ocupat de mai multe ori de către germani şi unguri). Căutase să se liniştească, spunându-şi că, probabil, luptele au durat doar câteva ore. Grăbindu-se să încheie, datorită oboselii, îi cerea unchiului detalii despre petrecerea sărbătorilor, atât de triste pentru convalescent. 

Analiza corespondenţei de acest tip poate aduce lumini în istoria încă plină de umbre a emigraţiei române din perioada celui de-al doilea război mondial. Adăugată la celelalte componente ale arhivei şi bibliotecii londoneze creată de Ion Raţiu, ele constituie un fond documentar indispensabil pentru eleborarea unei/unor istorii mai detaliate a/ale exilului românesc în secolul XX.