Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a provocat şi un exil al politicienilor din statele beligerante aflate pe continentul european. Până în mai 1940, principalul loc de formare a acestei emigraţii a fost Franţa, ulterior Anglia. Pe măsură ce un stat intra în război, se dezvolta şi o rezistenţă cu două componente, internă şi externă. În cele mai multe cazuri, ambele acţionau pentru restabilirea situaţiei interbelice.
 
Primele încercări de organizare

Începutul războiului a surprins în Anglia circa 2000 de cetăţeni români, majoritatea funcţionari ai reprezentanţei diplomatice şi ai instituţiilor aferente. Refuzul acestora de a se repatria după ruperea relaţiilor diplomatice bilaterale (15 februarie 1941), a constituit momentul când au devenit emigranţi politici.
Primele încercări de organizare a lor, dar şi a celor care li s-au alăturat ulterior, au aparţinut diplomatului Viorel Virgil Tilea, fost ministru plenipotenţiar al României la Londra (2 februarie 1939 – 23 iulie 1940). Plecând de la relaţiile pe care le avea cu unele cercuri economice şi politice britanice, el a fondat clubul studenţesc „Britania” (1913) şi „Societatea culturală anglo-română” (1927), care avea ca scop declarat promovarea raporturilor bilaterale. Refuzând să se întoarcă în ţară după încheierea misiunii diplomatice, încă 29 din noiembrie 1940 a început să pună bazele „Comitetului Naţional Român”. Conducerea acestuia cuprindea, alături de preşedintele Tilea, pe amiralul Gh. Dumitrescu (fost ataşat militar) – secretar general şi vicepreşedinte, Matyla Costiescu Ghyka şi C. Laptew – vicepreşedinţi, Traian Belitoreanu, Marcu Beza, Annemarie Calimachi, D. Dimăncescu (fost ataşat de presă), Barbu Niculescu, I. Raţiu, Otto Smilovici, Sanda Stătescu, C. Vârgolici – membri.
Anterior, la începutul aceleiaşi luni, Tilea l-a informat pe cehul H. Ripka despre proiectul său de a forma un Consiliu Naţional Român, menţionând că nu intenţionează să treacă la acţiuni concrete atât timp cât mai există relaţii diplomatice între Londra şi Bucureşti. Iniţial, autorităţile britanice au aprobat acţiunea în mod tacit, cerându-i „să meargă încet, fără multă activitate”. Surpriza a venit la sfârşitul anului, când Tilea a fost atenţionat că nici un fel de organizaţie formată din români nu avea şanse să fie recunoscută de Foreign Office.
În ciuda acestei atitudini potrivnice, în ianuarie 1941, a fost publicat un manifest. Printre altele, cele şapte puncte cuprindeau aprecierea că viitorul României nu putea să fie decât cel al democraţiei (art. 5), într-o Europă federalizată (art. 1 şi 2). Mişcarea aceasta, numită „Free Roumania”, avea două obiective esenţiale: să-şi apropie poporul român în ansamblul său şi să servească ca punct de raliere a românilor din SUA şi Canada, adversari ai dictaturii antonesciene. Datorită atitudinii publice favorabile faţă de domnia regelui Carol al II-lea, mişcarea a produs mari suspiciuni printre exilaţi, bănuielile de „carlism” deghizat confirmându-se ulterior. Pentru început, caracterul pur politic al activităţii culturale şi politice a mişcării s-a concretizat în editarea a şapte broşuri, susţinerea a 34 de conferinţe şi a 14 discursuri la radio, publicarea a 56 de articole în ziarele britanice şi trimiterea altor 200 în SUA. Comitetul a avut permanent în atenţie situaţia financiară a studenţilor români din Anglia, precum şi a celorlalţi refugiaţi. De asemenea, Tilea a plătit chiria sediului din Grosvenor Square nr. 20 şi a încercat atragerea unor oameni politici reprezentativi. Unul dintre aceştia, Grigore Gafencu, pe atunci ministru la Moscova, a refuzat oferta de preluare a conducerii comitetului.

Discordia, moştenire tracică

Mărul discordiei – moştenire tracică, după cum atestă Herodot – şi-a făcut simţită prezenţa în aceeaşi perioadă. Astfel, la Ierusalim s-a constituit un Comitet al românilor liberi, iniţiat de G. Beza, Pavel Pavel, C. Bianu, S. Neniţescu (fost secretar particular al lui N. Titulescu). Autorităţile britanice au aprobat stabilirea sediului noii organizaţii la „Casa română”, precum şi apariţia unei publicaţii sub conducerea unui colectiv format din Beza, M. Solomon, Henri Marcus, G. Horia şi Liviu Artenie. Iniţial, s-a avut în vedere acordarea preşedenţiei lui N. Titulescu, obiectiv nerealizat şi datorită morţii acestuia, comemorată public şi de organizaţia condusă de Tilea. Ulterior,  Bianu, Pavel şi Neniţescu au plecat în Anglia, având ca scop constituirea unei organizaţii reprezentative. Pentru aceasta, ei aveau aprobarea lui Iuliu Maniu, care l-a considerat pe Tilea ca un renegat politic datorită legăturilor cu fostul rege şi Al. Vaida-Voevod.

Din aceste motive, Tilea nu a reuşit să atragă acea parte a emigraţiei orientată politic spre liderii P.N.Ţ., adeptă a organizării pe principii „naţionale”, nu „politice”. Drept consecinţă, la 3 aprilie 1941, la Oxford, a fost adoptat regulamentul ,,Free Romania Movement”, având ca motto: „Pro Libertate Patrie”. Tot atunci, a fost ales un Comitet Naţional, compus din 17 membri. După şase zile, la Hotelul „Picadilly” din Londra, s-a discutat proiectul de statut şi regulamentul viitoarei organizaţii „Mişcarea Românilor Liberi”.

Ruperea raporturilor oficiale româno-engleze a provocat şi o reacţie neaşteptată: scindarea F.R.M., prin plecarea membrilor tineri, unul din motive fiind şi refuzul lui Tilea de a dezvălui sursele financiare. Astfel, la 5 mai 1941, a fost înfiinţat „Roumanian Democratic Comittee” (R.D.C.). Conducerea acestuia îi aparţinea avocatului V. Cornea, simpatizant al lui Maniu şi fost lider al mişcării ţărăniste de tineret, care aprecia că Tilea era un colaborator al vechiului regim. Înaintea rupturii, Cornea ceruse aprobarea autorităţilor britanice pentru înfiinţara unei noi organizaţii. Aceasta, în programul adoptat, proclama „fidelitatea de nezdruncinat faţă de democraţie, principiul unui guvern democratic format din ţărani şi membri ai claselor de mijloc, echitatea socială”. Pentru perioada imediat următoare, adepţii lui Cornea îşi propuneau să lupte împotriva puterilor Axei prin influenţarea românilor din exil de a se încadra în armatele adversare acestora.
Proclamaţia privind constituirea R.D.C. a fost semnată de membrii comitetului executiv: Cornea, L.N. Cristea, N.V. Gheorghiu (crainici la BBC), D.G. Mateescu (fost ataşat comercial), V.E. Budeanu, I. Podea (lector la universitatea din Cluj). Ulterior, acestora li se vor adăuga D.G. Danielopol, A. Bianu şi V. Stârcea. La sfârşitul aceleiaşi luni, Cornea l-a informat pe Pavel de înfiinţarea organizaţiei, rugându-l să preia conducerea acesteia. Publicitatea de care s-au bucurat a fost mai mare decât cea a C.N.R., deoarece în spatele lui Cornea se afla referentul pentru problemele balcanice al Intelligence Service (G. Lias) şi unii membri marcanţi ai Partidului Laburist.
Replica lui Tilea a fost promptă, după numai două zile el înfiinţând „Free Roumanian Movement” (F.R.M.). Finanţarea (inclusiv a agenţiei de presă şi a buletinului informativ zilnic) era asigurată din fonduri proprii (600 de lire sterline pe lună) şi donaţii de la fostul rege Carol al II-lea (300 lire) şi britanici (ex. prof. Sittwell a donat 200 lire). Surprinzătoare este suma subscrisă de fostul rege, cunoscute fiind marile sume pe care le-a depus în băncile occidentale înainte de abdicarea forţată. Măr de discordie în ţară, începând cu renunţările voluntare la titlul de moştenitor al tronului, el a continuat să dezbine exilul românesc şi după detronare, inclusiv pe cel din SUA. La aceeaşi şedinţă de constituire a F.R.M., s-a adoptat programul definitiv al Mişcării, proclamând fidelitatea faţă de regele Mihai şi principiul autodeterminării naţionale. Deşi adepţii săi îşi propuneau să lupte pentru redobândirea „graniţelor naţionale” interbelice, Tilea opina că trebuie să se cadă la o înţelegere cu Moscova, chiar cu preţul pierderii Basarabiei. Această idee era respinsă de R.D.C., fiind unul din motivele de discordie între cele două organizaţii.