Noile realităţi geo-politice postbelice au plasat inevitabil spaţiul românesc în sfera de influenţă sovietică, prin impunerea treptată de către ?Armata Roșie eliberatoare? a temutului ?regim al democraţiei populare?, sub forma mult trâmbiţatei propagandistic ?dictaturi a proletariatului?. Duritatea noii realităţi și teama de represalii la adresa anticomuniștilor și antisovieticilor, conform sloganului propagandistic al ?ascuţirii luptei de clasă împotriva reprezentanţilor burghezo-moșierimii?[1], a dus la sporirea rapidă a rândurilor emigraţiei politice, mulţi ?fugari?[2] alegând Franţa ca principala destinaţie. Gruparea acestora s-a făcut și în jurul Casei Române din Paris[3], importantă instituţie simbolică care dispune de o colecţie de presă formată și din publicaţiile emigraţiei, majoritatea necunoscute cititorilor din ţară până după anul 2001. Anterior, acestea se găseau doar în câteva exemplare disparate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române[4] și, probabil, în arhiva fostei Securităţi. Alcătuită din donaţii, colecţia de la Paris reprezintă un important fond documentar indispensabil pentru orice studiu știinţific despre istoria românilor în timpul Războiului Rece, cu accent evident pe problemele emigraţiei. Datorită dificultăţilor materiale privind spaţiile de păstrare, în vara anului 2001, o parte a acestor publicaţii a fost donată de către Alexandru Ghika (președinte al Consiliului de Administraţie) și Victor Popescu (secretarul Casei) bibliotecii Institutului Român de Istorie Recentă, la solicitarea directorului Andrei Pippidi[5]. Ulterior, după înfiinţarea bibliotecii și arhivei Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, numărul acestor publicaţii a crescut constant[6].

Personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu a fost evocată deseori în paginile presei exilului, mai ales în cazul titlurilor publicate în spaţiul european. În general, deocamdată lipsesc detaliile documentare privitoare la etapele italiană și elveţiană ale periplului său, situaţie datorată îndeosebi cenzurii arhivelor Vaticanului, insuficientei cercetări a altor arhive din zonă, precum și sărăciei numerice și calitative a surselor manuscrise proprii actorilor epocii (jurnale și memorii). Iată de ce nu putem neglija sursa reprezentată de presa exilului, care poate suplini aceste neajunsuri. Din păcate, lipsa unei activităţi misionare de amploare a Mitropolitului în primii ani postbelici a împiedicat semnalarea ei în presa epocii. Ulterior, au fost publicate diverse informaţii, multe contradictorii, inclusiv incriminatorii.