[3]

GÂNDURI PENTRU EXIL...

Blestemul de a fi EXILaţi ÎN EXIL, de a nu găsi nici o înţelegere în lumea vestică pentru lupta noastră creştină şi naţională în faţa comunismului ateu şi mişeleşte internaţional, ne împinge cu violenţă din domeniul politic în cel religios. Nu ne sunt ameninţate numai drepturile individuale, nu ne sunt robite numai neamurile în care credem şi în libertatea cărora am vrea să ne împlinim, ci ne este hărţuit şi vândut însuşi sufletul. Ne este atacată OMENIA, odată cu satanica încercare de a organiza şi conduce, adică exploata planeta în afara ordinei naturale, în afara lui Dumnezeu. Din acest blestem, ÎNTOARCEREA nu mai este posibilă. Faptul de a fi fugit de dracul ca să dăm de nănaşii lui, mari, atotputernici, materialişti, cinici şi batjocoritori în faţa valorilor spirituale şi a ideii de divinitate şi răspundere morală, nu ne îngăduie nici o altă ieşire din acest impas şi blestem istoric, decât continuarea mersului, a urcuşului obositor, spre dimensiunea de risc şi cumplită distanţă a libertăţii interioare, spre moartea la lume şi acceptarea bucuroasă a jertfei.

Cei ce găsesc o soluţie, chiar dacă de protest faţă de vânzările şi demisiile vestice, în dialog şi coexistenţă, în politrucire şi darea după deget, nu fac decât să se condamne singuri la moartea cea fără înviere. Această amarnică dialectică a exilului, odiseea exilatului, nu e de ieri de azi. E veche de când istorie umană. Ea a chinuit şi îngenunchiat pe toţi aceia cari au îndrăsnit să continue o luptă sfântă dincolo de hotarele lor, înafara neamului, căutând adăpost la alte neamuri şi puteri, prietene ori măcar mânate de aceleeaşi idealuri. Bătrânul Beneş spune în ÎNSEMNĂRILE SALE, că cei mai mulţi exilaţi sfârşesc prin a urî şi a vinde idealurile sfinte cu steagul cărora şi-au înfăşurat inima la plecare, când au luat lumea în cap. Dar exilul de azi, cu milioanele [de] persoane deplasate [şi] vărsate în univers, nu poate fi comparat cu cele de ieri. Prin măreţia şi satanismul forţelor cari au fost în trântă în cel de-al doilea războiu mondial, dislocările de mase ce au avut loc în faţa puhoiului comunist, imediat după el, au aruncat în balanţă elemente ce depăşesc politicul, sguduind grindarele înalte ale concepţiei despre lume, raporturile omului cu Dumnezeu, integritatea lui tradiţională în familie şi comunitatea naţională.

Această asvârlire a milioane de oameni în şuvoaiele răului şi ale suferinţii, nu mai poate fi soluţionată şi lecuită cu laşităţi, lăpădări şi întoarceri. Chiar dacă oamenii se întorc, problema rămâne, blestemul se aude hăuind, sgâlţâind stâlpii planetei, adâncurile conştiinţei naţionale.      

Dacă exilul nu şi-a putut găsi casă şi prag sub meridianele vândute ale planetei, atunci cu siguranţă, el nu are cale întoarsă. Chemarea lui, vocala lui de destin, e mult mai luminoasă: el trebue să creieze prin tragedia şi jertfele sale lumea mai bună, mai dreaptă, guvernată de legi şi valori morale şi spirituale, pe care a visat-o şi căutat-o.
VASILE POSTEUCĂ
 
Sursa: Vasile Posteucă, Gânduri pentru exil, în „Drum”, an X, nr. 2, aprilie-iunie 1969, p. 1.
 

[4]

CANALUL
 

Aici am plâns şi-am sângerat cu anii
Şi ne-am scuipat plămânii în ţărână,

Aici ne-am logodit cu bolovanii,
Câte-un picior uitat, sau câte-o mână,
 
Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene
Am dat cu veacuri înapoi lumina,
Amare bezne-am presărat pe gene
Şi le-am simţit în inimi rădăcina.
 
Trudind, flămânzi de soare şi de pâine,
Înjurături şi pumni ne-a fost răsplata
Să facem drum vapoarelor de mâine,
Am despicat Dobrogea cu lopata.
 
Loviţi de biciul vântului fierbinte
Săpând din greu, pe ploaie şi ninsoare,
Am presărat cu mii de oseminte
Pământul de la Dunăre la Mare.
 
Istoria noastră cea de lacrimi stoarsă
Va ţine minte şi’ntre foi va strânge
Acest cumplit Danubiu, care varsă
Pe trei guri apă, iar pe-a patra sânge.
 
Iar cărţile pe care le vom scrie
Vor ctitori în anii care vin,
Din cântecele noastre de robie
O nouă „Tristia” la Pontus Euxin.

 
Sursa: Rubrica „Poeme din închisori” în „Drum”, an V, nr. 3, iulie-septembrie 1969, p. 5.
 

[5]

DIN AIUD

Îţi scriu o carte, mamă, din Aiud,
Din temniţa cu ziduri şi zăbrele,
De unde nu se văd şi nu s’aud
Cum mor în lanţuri visurile mele.
 
Feciorul tău cu pieptul de aramă,
Ce rătăcea adesea pe poteci,
N’a mai rămas decât o umbră, mamă,
În temniţele cu ziduri reci.
 
Cu trupul răstignit pe gratii sânger
Când luna străluceşte’ntr’un alun,
Ca o făclie aprinsă de un înger
Mai moare’n temniţă un bun Român.
 
Îţi scriu o carte, poate cea din urmă,
Când dansul Salomeei e în toi.
Şi până’n zori o viaţă iar se curmă
Căci zi şi noapte moartea-i printre noi.
 
Sursa: Rubrica „Poeme din închisori” în „Drum”, an V, nr. 3, iulie-septembrie 1969, p. 5.

[6]

IMN MORŢILOR

 Mormite dragi, lumină vie,
Sporite’ntr’una, an de an,
Noi v’auzim curgând sub glie,
Ca un şuvoi subpământean.
 
Aţi luminat cu jertfe sfinte
Pământul până’n temelii,
Căci arde ţara de morminte,
Cum arde cerul de făclii.
 
Ascunse’n lut, ca o comoară,
Mormite vechi, morminte noi,
De vi-se pierde urma’n ţară,
Vă regăsim mereu în noi.
 
De vi-s’au smuls şi flori şi cruce,
Şi dacă lăcul nu vi’l ştim,
Tot gândul nostru’n el v’aduce
Îngenunchieri de heruvim.
 
Morţi sfinţi în lupte şi prigoane,
Morţi sfinţi în temniţi şi furtuni,
Noi am făcut din voi icoane,
Şi vă purtăm pe frunţi, cununi.
 
Nu plângem lacrimă de sânge,
Ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plânge,
Ci se cuminecă prin voi.

 
Sursa: Rubrica „Poeme din închisori” în „Drum”, an VI, nr. 2, aprilie iunie 1970, p. 5.