[7]

RUGĂ

Eşti, Doamne, bun, eu pământean şi rău

În dragoste nu-Ţi seamăn, nici în milă
Iar după chip, sunt trup din trupul Tău
Şi par dospit din cer, nu din argilă.
 
Nu Ţi-am cerut nici mâinile subţiri
Nici rănile străpunse de piroane
Dar Tu mă faci părtaş la răstigniri
Şi-Ţi tot îngân osânda la icoane.
 
Sacrificat pe cruci ce nu Te-am vrut
Şi cazne ce nici când nu Ţi le-aş cere,
Nu ştiu, Tu te cobori la mine’n lut
Sau mă urc spre marea Ta tăcere.
 
Cu nesfârşită slavă Tu mă’ncarci
Pe cruce când sfinţenie mă frânge.
Uimit mă uit la rănile prea largi
Şi-Ţi stau alături, sânge lângă sânge.

 
Sursa: Rubrica „Poeme din închisori” în „Drum”, an V, nr. 3, iulie-septembrie 1969, p. 4.
 

[8]

RUGĂCIUNE

 Doamne, fă din suferinţă
Pod de aur, pod înalt
Şi din lacrimă velinţă,
Ca’ntr’un pat afund şi cald.
 
Din loviturile nedrepte,
Faguri facă-se şi vin.
Din înfrângeri scări şi trepte,
Din căderi urcuş alpin!
 
Şi din fiecare dedezastru
Şi suspin închis în piept,
Doamne, fă un lăstun albastru
Şi fă zâmbet înţelept.
 
Sursa: Rubrica „Poeme din închisori” în „Drum”, an VI, nr. 2, aprilie iunie 1970, p. 5.

[9] 

Reflecţii la „Poeme din închisori”, 
de Rodica Boţoman

Un mulţumesc rostit cu smerenie pentru comorile adunate în „Poeme din închisori”. Pentru noi, cei veniţi de acolo, cu ochii mari deschişi spre tot ce înseamnă „adevăr” spus fără înconjur, versurile poeţilor martiri au venit ca o irumpere din adâncurile unor suferinţe ce ne-au îngropat, fiecăruia dintre noi, o rudă sau un frate, aplecându-ne spinarea sub povara durerilor mute. Păşind cu sfiiciune în cetatea adevărurilor mântuitoare, am cules de pe fiecare filă lacrimile de sânge ale eroilor neamului care încă mai speră. Despletind simţăminte, am trecut fără voia-mi peste toate depărtările mistuitoare, până în pragul şcolii, cu ferestre mari, larg deschise spre soare, şcoala unde, dragii mei elevi aşteaptă clipa binecuvântării prin botezul poeziei mari, înălţătoare prin cuget şi simţire, izvorâtă din suferinţe cu semne proaspete, adânci peceţi pe care nu le poate acoperi minciuna. Le va fi dat lor vreodată să mângâie, filă cu filă, poezia jertfei pentru credinţă şi neam? Simţămintele se răsucesc, se’nvolbură, iar amintirile dor. În peste un deceniu de trudă, ca dascăl, am înţeles întotdeauna că poezia înalţă numai dacă se ridică din pământul banalului şi ajunge la şoaptele celor care ştiu, prin metafore, să stea de vorbă cu Dumnezeu. Tineră bătrâneţe a învăţăceilor tinde, dacă e botezată în suferinţele neamului, să stea de vorbă cu cerul. Am simţit întotdeauna acest dialog tacit la toţi elevii mei şi în fiecare zi era o sărbătoare a umbrelor celor ce au făurit patrimoniul literar românesc. Această luptă spre cunoaştere şi înălţare îşi găsea însă şi ea zidul de care să-şi frângă aripile. Ultimul capitol din istoria literaturii bietei noastre Românii! Capitol purtând contururile de doagă lozincară: Poezia, proza şi dramaturigia „nouă”. Ne priponeam, profesori şi elevi, la ţăruşul celor ce voiau cu orice preţ să ne ştie „drapându-le nula”. Scriitoraşi ieşiţi ca ciupercile după ploaia „eliberării”, muindu-şi condeiul în fondurile băneşti ale Uniunii Scriitorilor (68) au in vadat piaţa cu marfă de duzină găsindu-şi samsarii care să-i catapulteze până în paginile manualelor şcolare.

Anii au trecut şi o concluzie se impune fără zăbavă: Lipsa de receptivitate generală faţă de pseudo-poezia minciunii! Elevii dând răspunsuri bâlbâite şi superficiale atunci când erau examinaţi, profesorii ţinând lecţii de mântuială, la acest capitol. Iniţiativa nu a lipsit nici de data aceasta: o masă rotundă între câţiva scriitori şi câţiva profesori din capitală, la revista România Literară. O zi de iarnă când fulgii îşi dansau hora lor de vată pe furnicarul de pe Calea Victoriei. Am trecut şi eu pragul turnului de fildeş al Casei Scriitorilor, numărându-mă printre dascălii „onoraţi”. Ceasuri de discuţii pe ton modest, cu argumentele adânci ale dascălilor, cerând ca veacurile să confirme întâi valoarea autorilor înainte de a-i plasa între paginile şcolare şi cu ripostele teatrale vehemente, insultătoare ale „creatorilor”. La „lipsa de orizont” şi de simţire pe care poetul Adrian Păunescu a subliniat-o cât a putut el mai voalat, insultând dăscălimea, s’a adăugat sentenţios obligaţia noastră de a-i înţelege, chiar dacă uneori mintea dascălilor e mai puţin ascuţită decât ar trebui (insinua dânsul cu „durere”), sau chiar dacă uneori „poezia militantă” e mai greu de înţeles. Ni-se mai cerea să ne transformăm elevii în admiratori ai lor pentrucă numai aşa putem să ne arătăm ataşamentul faţă de „literatura de tip nou”. Regretabil este că dăscălimea noastră, zicea dânsul, prea s’a învăţat „să culeagă trandafirii fără spinii lor” cum spune Marx. Împresionant final de tiradă, nu? Cine să-l contrazică? Ce amintire hidoasă, ce zi de iarnă tristă! Poeţi cerşindu-şi admiratorii, cu „opere” plasate în paginile rentabilităţii propagandistice şi băneşti în timp ce adevăraţii poeţi, aleşi ai condeiului românesc, înstrăinaţi sau crucificaţi învăţau şi mai învaţă a muri. Iată de ce, am socotit că se cuvenea a-mi pleca genunchii în faţa volumului de poezie adevărată, ca în faţa altarului jertfei, ridicând privirea de recunoştinţă spre cei ce, pildă fiind ei înşişi de flacără nestinsă, m’au ajutat să mă împărtăşesc din preacuratele taine ale cugetului românesc, curat ca lacrima izvoarelor, aşteptând încă descătuşarea.


RODICA BOŢOMAN (69)

Septembrie, 1970, Cleveland.
 

Sursa: „Drum”, an VI, nr. 4, octombrie-decembrie 1970, p. 5.