Organizarea parohiei

Al doilea subiect amplu prezentat în revistă este cel al organizării parohiei. În acest caz editorii revistei au început cu două apeluri[44]: Apelul Bisericii şi răspunsul credincioşilor şi Apel pentru zidirea sufletească a copiilor! Primul se referă la scopul şi rezultatele apelului pentru „ajutorul de iarnă”, lansat de Consiliul Parohial la jumătatea lunii octombrie 1960. Motivat de necesitatea absolută „atât pentru întreţinerea bisericii, cât şi pentru promovarea lucrului cerut de misiunea noastră de creştini şi de români printre streini”, la acest apel au răspuns 135 de ,,enoriaşi şi prieteni din afara parohiei”, realizându-se o sumă de 2165, 85 de franci noi[45].
Cel de-al doilea apel, lansat la 14 octombrie 1960, avea în vedere păstrarea tradiţiilor româneşti: ,,În fiecare joi, de la orele 14 la orele 17, în casa bisericii, se ţin cursuri de catehism şi de limbă românească, pentru tineret şi pentru copii de şcoală. Părinţii sunt rugaţi cu călduroasă stăruinţă să trimită copii la Şcoala românească”[46]. Rezultatele obţinute au constat, în primul rând, în recenzarea celor vizaţi: 156 de copii, dintre care 36 de şcoală, 11 liceeni şi şase studenţi. Cursurile, începute încă de a doua zi după lansarea apelului, s-au desfăşurat în mod regulat, cu 14-16 elevi. Printre altele, profesorul I. Ţolescu[47] şi elevii săi au realizat programul serbării ocazionate de împărţirea darurilor de Crăciun pentru copii. Problema înstrăinării datorate exilului preocupa conducerea Casei Româneşti, motiv pentru care autorul articolului îndemna stăruitor la păstrarea tradiţiilor strămoşeşti[48]. Această problemă revenea în actualitate în toamna aceluiaşi an, printr-un articol semnat de dirijorul Gr. Iosub. Argumentându-şi activitatea, el susţinea că folclorul putea contribui, alături de limbă, la păstrarea unităţii de neam a românilor din exil, deoarece „este oglinda sufletului nostru şi se adresează direct sufletului acelora ce ascultă şi văd”[49]. De asemenea, activitatea şi rezultatele efortului de păstrare a limbii române şi a obiceiurilor strămoşeşti au fost oglindite şi în alte articole semnate de T. Bărbulescu[50] şi acelaşi preot Boldeanu[51]. În plus, acestea au fost argumentate şi cu aprecierile lui Sextil Puşcariu[52] şi Aron Cotruş[53].
Necesitatea mobilizării laicilor la activitatea bisericii era readusă în atenţie printr-un articol semnat de dr. I. Miloae. După definirea unor termeni, acesta face referiri la rolul laicilor la sfinţirea clericilor, participarea activă a laicilor la slujirea Sfintei Liturghii, botezul făcut de laici şi predicarea Sfintei Evanghelii, afirmând necesitatea acestora[54]. În acelaşi sens, redacţia a publicat un material pe baza unor ştiri din presa franceză, respectiv „Le Monde” şi „Revue Le Chrestianisme au XX siecle”[55]. La rândul său, şi T. Bărbulescu trecea în revistă rolul laicilor în biserică, avatarurile exilului şi problemele religioase ardente, încheind cu urări pentru noul an 1965[56]. În acelaşi sens, din toamna anului 1960 s-au ţinut o serie de conferinţe. Tot atunci s-a luat iniţiativa întemeierii unei Case româneşti în afara Parisului, pentru care s-au primit unele donaţii[57].
Iniţiativa Consiliului parohial privind înfiinţarea Ansamblului Muzical Român „Carmen”, în cadrul „Asociaţiei pentru practica cultului ortodox român în Franţa”, era anunţată cu mare bucurie încă de la primul număr al revistei. Actul de extindere a programului coralei bisericeşti în afara instituţiei a fost hotărât în seara de 26 decembrie 1960, „cu ocazia agapei tradiţionale de Crăciun”. Într-un proces verbal, întocmit atunci, s-a consemnat unanimitatea în privinţa membrilor Comitetului ansamblului, aleşi pentru următorii trei ani: Dumitru Bacu[58] (secretar), Dumitru Popa (casier), Doina Ienciu, N. Chiriac şi Radu Apostolescu (cenzori). Consiliul parohial, întrunit în şedinţă ordinară la 16 ianuarie 1961, a aprobat cele zece puncte ale regulamentului ansamblului[59]. Aplaudatul debut al acestuia, consemnat la 27 martie 1961, este prezentat în două articole semnate de D. Nacu[60] şi Grigore Iosub, inclusiv o fotografie alb - negru[61]. Probabil că data debutului n-a fost aleasă întâmplător, în ziua respectivă aniversându-se 43 de ani de la hotărârea Sfatului Ţării privind unirea Basarabiei cu patria mamă. Noul ansamblu se dorea continuarea celui bărbătesc, înfiinţat de studenţi în acelaşi loc la cumpăna secolelor XIX – XX[62]. Deoarece avea nevoie de susţinere financiară, Comitetul de conducere a lansat un apel în acest sens, cu speranţa că va avea un ecou cât mai larg[63].
Activitatea acestui ansamblu s-a aflat permanent în atenţia editorilor revistei. Astfel, un ultim anunţ din cea de-a cincea apariţie a revistei informa despre unul din concerte, susţinut la invitaţia Misiunii Bretone de a prezenta un program de folclor, în ziua de 2 decembrie 1962[64]. De asemenea, cele patru pagini din mijlocul următorului  număr, cuprinzând şi opt fotografii, au fost dedicate intensei activităţi culturale a aceluiaşi ansamblu[65]
Şi activitatea consiliului parohial s-a bucurat de atenţia editorilor revistei. Astfel, col. I. Tomoroveanu a publicat citate din actele uneia dintre şedinţe referitoare la: ordinea canonică, necesitatea participării tuturor membrilor la activităţile comunităţii şi structurilor de conducere ale acesteia, emigrarea din Franţa spre alte ţări şi continente, oficierea slujbelor bisericeşti, problema reparării urgente a acoperişului casei, capitolul financiar şi activităţile efectuate, sprijinite sau patronate de Biserică: casa, şcoala, revista, asistenţa socială, asociaţia femeilor, ansamblul muzical[66].   
În aceeaşi serie a documentelor publicate se înscrie şi un comunicat al Consiliului parohial, întrunit în şedinţă la 24 octombrie 1964, pentru a răspunde cererii a doi credincioşi privind validitatea actelor sacerdotale ale preotului econom stravofor Vasile Boldeanu. Importanţa documentului este dată de detaliile privind activitatea mitropolitului Visarion Puiu[67] şi a exilaţilor români de la Paris, precum şi de mesajul tranşant anticomunist prin care episcopul Teofil Ionescu felicita consiliul[68].
 
Spiritualitate în emigraţia românească Al treilea subiect important, relaţiile religioase dintre segmentele emigraţiei româneşti, a fost abordat de D. Nacu într-un prim articol de fond[69], din care aflăm detalii importante despre încercările de organizare a Sfântului Sinod amintit în articolul programatic al redacţiei. Acest articol a fost prilejuit de apariţia unui comunicat în ziarul Episcopiei Ortodoxe Române din America[70], în care se prezentau detalii despre vizita pe care episcopul Teofil Ionescu – însoţit de părintele Petre Popescu din Montreal, Canada – au făcut-o episcopului Valerian Trifa[71], la reşedinţa acestuia de la „Vatra Românească”, Michigan. Printre alte subiecte, la 7 septembrie s-a discutat şi posibilitatea „unei strângeri a rândurilor forţelor ortodoxe române din diaspora, urmând ca propunerile concrete la care se va ajunge să se supună spre considerare Congresului Episcopiei Ortodoxe Române din America”. Nacu considera această întâlnire o mare speranţă şi pentru Biserica din Paris, după situaţia „dramatică” în care s-a aflat Adunarea Generală din octombrie 1958[72], când ,,numai Înalta oblăduire a Prea Sfinţiei Sale Teofil o putea scoate la lumină”. Cu acea ocazie „s-au exprimat anumite amărăciuni în măsura în care comunitatea s-ar fi găsit în obligaţia de a alege între P.S. Teofil şi P.S. Valerian”. Bucurându-se că „hotărârea întregii Adunări Generale nu a fost luată în spiritul unei alegeri între cei doi Înalţi Prelaţi, ci în speranţa, exprimată sub formă de deziderat, că intrarea Bisericii Noastre sub oblăduirea P.S. Sale Teofil va constitui un prim pas spre realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe Române din diaspora”, spera ca şi mirenii să-şi aducă contribuţia la realizarea acestui „angajament spiritual”, văzut ca ,,un întreg şi vast program”. Pornind de la aprecierea că se ducea o luptă crâncenă între cei cu frică de Dumnezeu şi comunişti, care „încearcă să reducă omul la ultima expresie a timpurilor noastre, la funcţia de robot” (sublinierile autorului – n.n.), concluziona: ,,Între permanentul apel al Neamurilor răstignite şi eforturile Neamurilor libere, rolul Bisericii Ortodoxe Române din diaspora apare în adevărata sa lumină: măreţ, prin perspectivele în care se poate situa; cutremurător, prin responsabilităţile care-i revin”. În final, Nacu dezvăluia starea de spirit optimistă provocată de această speranţă[73]. Alte articole ne oferă detalii din predica care a stat la baza articolului de mai sus şi reamintirea faptului că, tot atunci, şi Biserica Ortodoxă Română din Baden-Baden a fost vizitată[74]. De asemenea, se amintea şi vizita pe care episcopul Valerian Trifa a făcut-o la Biserica şi Casa Română din Paris, sâmbătă, 22 aprilie 1961[75].
În acelaşi subiect se înscrie şi anunţul din 20 ianuarie acelaşi an cu care se încheie primul număr al revistei: convocarea membrilor „Asociaţiei pentru practica cultului ortodox român la Paris”[76] la şedinţa Adunării Generale ordinare. Fixată a se desfăşura la 26 februarie, ora 15, la Casa Română, şedinţa avea anunţată o bogată ordine de zi: dări de seamă, bugete, alegerea unui nou Consiliu parohial etc[77]. Amânată pentru 5 martie, rezultatele ei au fost prezentate în două articole: primul se referă la problemele dezbătute[78], iar în cel de-al doilea articol se exprima satisfacţia pentru „impresionanta unanimitate” a celor peste o sută de membri prezenţi, sosiţi din diverse colţuri ale Franţei[79].
Noi detalii despre relaţiile cu ceilalţi români din emigraţie apar într-un articol şi două fotografii, care prezintă vizita pe care episcopul Teofil Ionescu a făcut-o Asociaţiei Românilor din Sudul Germaniei Federale. Aceasta a constituit un răspuns la cererea privind participarea la „săvârşirea unui serviciu religios închinat pomenirii Românilor morţi sub ocupaţiile ruseşti”. Liturghia şi parastasul au fost săvârşite la începutul lunii octombrie 1965, în biserica Sf. Nicolae am Gasteig, pusă la dispoziţia emigraţiei româneşti de Arhiepiscopia de Munchen-Freising. După ce episcopul oaspete a rostit predica, a urmat o masă comună, terminată cu un program artistic susţinut de corala „Carmen” (cântece populare româneşti) şi solistul de operă Cisbăianu (o doină din Ardeal). Consiliul parohial a suportat cheltuielile de deplasare pentru corală „spre asigurarea fastului cuvenit unei asemenea slujbe cu arhiereu”[80]. Grupul participanţilor de la Paris a numărat 26 de credincioşi. În aceeaşi perioadă „Hramul Bisericii, Sfinţii Arhangheli, la care participă românii din toate colţurile Franţei a fost cinstit în mod deosebit, cu slujbe religioase şi cu Agapa tradiţională pregătită de către Consiliul parohial, ajutat de Doamnele Ortodoxe române, în frunte cu vrednica soră, Doamna Ortansa Tomoroveanu; iar corul «Carmen», de sub conducerea Domnului Ion Eitel, ne-a mişcat şi înălţat sufleteşte”[81], după cum aflăm dintr-un articol.
În această tematică se înscrie şi un articol mai deosebit semnat de preotul Gheorghiu. Plecând de la o scrisoare primită de la un sihastru român de la locurile sfinte, preotul readuce în atenţie trecerea compatrioţilor săi pe acolo[82], publicând şi o poezie a unuia dintre ei[83].
 
„Unirea Bisericilor” Al patrulea subiect abordat constant de editorii revistei a fost şi mult discutata problemă a ,,Unirii Creştine”, precum şi relaţiile cu celelalte biserici creştine. Chiar şi episcopul Teofil Ionescu aducea precizări importante în acest sens şi îşi îndemna ,,fiii (...) duhovniceşti să se preocupe cu sârguinţă de această problemă”[84]. De asemenea, anunţa că paginile revistei au fost deschise pentru toţi cei care doreau să-şi precizeze punctul de vedere legat de acest subiect.
Acelaşi subiect era readus în atenţia cititorilor într-un articol tematic nesemnat, cu care se deschidea al doilea număr[85], în care se anunţau şi se comentau două ştiri. Prima se referă la hotărârea „Patriarhului Ioan al 23-lea” privind întrunirea unui „Sinod Ecumenic la Roma”[86] şi cererea imperioasă ca Biserica Ortodoxă să ia ,,atitudine, un răspuns limpede şi o trecere la faptă faţă de problema UNITĂŢII CREŞTINE”. A doua ştire se referă la şedinţa din 15 octombrie 1960 a Sinodului de la Constantinopol, care a acceptat sugestia Patriarhului Athenagoras de a se organiza, în iulie acelaşi an, o conferinţă a Bisericilor autocefale pentru pregătirea unui Sinod panortodox. Deoarece şi-au anunţat participarea Biserica Rusă şi cele de sub ocupaţia sovietică, unele Biserici din Occident au luat atitudine, cazul citat fiind cel al reverendului Francis House, secretar general adjunct al Consiliului Ecumenic de la Geneva[87].
Mai mult, un întreg ciclu a fost alocat acestui subiect: ,,Preliminarii la problema restaurării unităţii creştine”. În acest sens, preotul Boldeanu[88] afirma răspicat respingerea bisericilor reprezentante ale regimurilor comuniste[89]. Ca oglindă a ecourilor pe care revista şi acest articol le-au avut în rândul publicului, se înscrie şi un articol explicativ publicat în numărul următor. Acest articol a fost prilejuit de o scrisoare a unui cititor referitoare la sensul „Bisericii Tăcerii”, din articolul de mai sus. Cititorul anunţa că a avut o controversă cu un preot greco-catolic pe marginea acestui subiect[90]. Negând afirmaţiile ultimului, preotul Boldeanu reafirma că „Biserica Tăcerii cuprinde pe toţi mărturisitorii credinţii în Christos Dumnezeu (...) când într-o parte a pământului «Christos este în agonie», noi, creştinii, suntem una în suferinţă pentru numele lui Christos Dumnezeu, alcătuind împreună «BISERICA SUFERINŢII!»”. În acest grupaj tematic se înscrie şi un articol care preia unele citate din rezoluţia – în 11 puncte – privind problemele religioase, votată în unanimitate de Congresul Consiliului Ecumenic, la 4 decembrie 1961[91].
Acest ciclu a fost abordat de I. Ţolescu într-o notă optimistă: „Nu numai că unirea bisericii este posibilă, dar că cea dintâi dogmă a bisericii este Unirea; pentru că Biserica este însuşi trupul lui Christos”[92]. Acest punct de vedere este întărit cu opiniile preotului dr. Petre Popescu, citate dintr-un articol publicat într-un alt ziar al emigraţiei române[93]. De asemenea, un articol pe această temă a publicat şi I.G. Dimitriu, care a încercat să-şi exprime opiniile ca pe „nişte simple confesiuni ale unui biet creştin, care este chinuit de cea mai mare problemă ce trebue să preocupe pe orice creştin cinstit sufleteşte”[94].
Un alt articol prezintă mesajul depus la Secretariatul pentru Unirea Bisericilor Creştine al Conciliului Vatican II, de către episcopii Teofil Ionescu şi Antonie din Geneva. Acest eveniment s-a consemnat la 14 octombrie 1962, în cursul vizitei pe care cei doi au făcut-o românilor din Italia, o fotografie prezentând un aspect al acesteia[95].
Dintre articolele în limba franceză publicate pe această temă se remarcă cel semnat de P. Donat, care analizează rezultatele Conferinţei panortodoxe de la Rodos, Conferinţei protestante de la New Delhi şi a Conciliului II Vatican[96]. Poziţia negativă a Bisericii Ortodoxe faţă de Consiliul Ecumenic de la Geneva a fost precizată cu ocazia celui de-al treilea congres, care a avut loc în toamna anului 1961 la New Delhi[97]
Din această tematică n-au lipsit nici necrologurile personalităţilor altor biserici. Astfel, era anunţat decesul arhipărintelui Pierre le Megat, superiorul Catedralei Notre Dame de Guingamp. Alături de fotografia de la recepţia oferită de defunct exilaţilor români la 23 iunie 1963 – cu prilejul unei slujbe ecumenice oficiate în catedrala din Guingamp – textul prezintă momente importante din relaţiile bretoni-români[98].
O atenţie deosebită a fost acordată pelerinajelor. Astfel, un alt articol informa că, la porunca Prea Sfinţiei Sale Episcopului Teofil Ionescu, din 15 august 1962, biserica din Paris a organizat un pelerinaj la „Mănăstirea Sfântului Arhanghel Michael, de la «Mont Saint Michel» (Manche)”, pelerinaj închinat „sfântului Arhanghel Mihail, Bisericii martirizată de către cei fără de Dumnezeu şi Unirii Bisericilor Creştine”. Desfăşurat în zilele de 29-30 septembrie[99], la acesta au participat peste 50 de persoane[100]. Şi alte articole se referă la acest subiect[101], unele chiar în franceză[102]. Ele sunt completate şi de o fotografie făcută după Sfânta Liturghie săvârşită la mănăstire[103], la care au participat şapte episcopi şi doi arhiepiscopi[104]. Dintr-un alt articol aflăm că, la 14 octombrie acelaşi an, episcopul Teofil a discutat cu enoriaşii problema acestui pelerinaj, ocazie cu care s-a hotărât înfiinţarea asociaţiei culturale denumită „«Confreria română Sfântul Arhanghel Mihail», care va fi încadrată după regulă în Arhiconfreria universală Sf. Arhanghel Michael cu sediul la «Mont St. Michel» (Manche)”[105].
Alt pelerinaj la această mănăstire, efectuat la 19 septembrie 1965, a fost popularizat în trei articole şi tot atâtea fotografii, publicate în numărul 18 al revistei[106]. Acesta a apărut abia la un an după precedentul, tema fiind activitatea slujitorilor bisericii, care domină caseta semnatarilor[107]. De asemenea, activitatea acestora este oglindită şi cu ajutorul celor şapte fotografii publicate.
 
Divizarea Europei şi Biserica Al cincilea subiect este cel al prigoanei comuniste îndreptate împotriva tuturor celor consideraţi indezirabili. Astfel, redacţia a publicat un articol cuprinzând selecţii din amintirile unei deţinute originară din Germania de Est, care trecuse prin infernul închisorilor sovietice Vorkuta şi Abetz. Având subtitlul „Trăirea Creştinilor de sub călcâiul satanei”, aceste amintiri dezvăluie detalii despre păstrarea credinţei în condiţiile de exterminare proprii Gulagului[108].
Metodele, mijloacele şi rezultatele ateizării României postbelice au fost prezentate de Dumitru Bacu într-un articol document. În primele categorii autorul plasează atragerea „tovarăşilor de drum”, loviturile date minorităţilor religioase (denunţarea Concordatului cu Vaticanul, desfiinţarea cultului greco-catolic etc.), arestări dintre ierarhii tuturor confesiunilor, desfiinţarea unor parohii şi a cursurilor de religie, interzicerea rugăciunii în şcoli şi închisori, obligativitatea participării preoţilor la campaniile propagandistice ale regimului ateu (colectivizarea, „campaniile pentru pace” etc). În opinia autorului articolului aceste măsuri  aveau ca scop „reducerea şi până la urmă desfiinţarea cultului religios la poporul român”. De asemenea, Bacu îşi punea întrebarea „Cum reacţionează poporul la aceste măsuri?”, şi răspundea povestind o experienţă proprie, trăită în Noaptea Învierii din 1958. Atunci, zona Dealului Patriarhiei era înţesată de credincioşi veniţi să asculte slujba, transmisă la megafoane pentru prima oară. Mare parte dintre aceştia au plecat după ce Patriarhul Justinian a început să ,,rostească conţinutul unui mesaj de pace bine camuflat într-o pastorală (...) repetând sloganurile propagandei sovietice”. Această reacţie a populaţiei i-a prilejuit autorului afirmarea concluziei conform căreia „oficialitatea bisericească aservită comuniştilor se înşeală când crede că ea reprezintă plenitudinea Bisericii Ortodoxe Române”[109]. Prin aceasta, se afirma dreptul emigraţiei de a-şi organiza viaţa religioasă independent de Patriarhia de la Bucureşti. Acelaşi autor a mai publicat două poezii, una apreciată ca „mărturisirea celui trecut prin şcoala de reeducare comunistă din închisorile: Piteşti, Aiud, Suceava, Canal, etc.”[110]. Acestora li se alătură două texte ale lui I. Jivan, unul despre necesitatea unei comuniuni spirituale în Christos[111], iar altul despre „sensul ispitei”, încadrând închisorile regimului comunist în „rândul mănăstirilor”, ca locuri de ispăşire a păcatelor[112].
În aceeaşi tematică se înscrie şi un articol de fond, semnat de un alt fost deţinut politic, V. Vasiliu. Folosind un titlu semnificativ, autorul rememorează scene din infernul arestului, detenţiei şi muncii forţate la Canal, cu accent pe Crăciunul 1952[113]. La rândul său, I. Ţolescu, într-un interesant articol cu caracter didactic, din ciclul „Probleme de Filozofie Morală”, face o incursiune interesantă în problematica temei[114]. Aceasta prefaţează un alt articol al lui D. Bacu, care tratează dureroasa trecere prin închisorile regimului de la Bucureşti a „celor care au avut nefericirea să se găsească între hotarele ţării după eliberarea moscovită”. Printre aceştia, victime ale comuniştilor „conştienţi de slăbiciunea lor, de faptul că prezenţa le este posibilă numai datorită batalioanelor sovietice şi monstruosului aparat poliţienesc” – motive pentru care „au reuşit să ridice tehnica schingiuirilor la un nivel drăcesc” – sunt şi cei care s-au „convins că suferinţa (...) este un element de purificare, de înnoire sufletească, de apropiere de Dumnezeu, o piatră măruntă dar nemuritoare la temelia României de mâine, a României venită din nou la Dumnezeu”. De asemenea, interesante sunt şi consideraţiile autorului despre răscumpărarea prin suferinţă, precum şi despre raporturile călău – victimă[115]. Un punct de vedere asemănător este susţinut şi de alţi deţinuţi politici[116].
Alt articol de acelaşi gen cuprinde citate din presa străină despre propaganda atee în teritoriile anexate de Stalin în 1939-1940 (inclusiv Basarabia), Ucraina şi Belarus, precum şi despre statutul şi activitatea ierarhiei ortodoxe locale[117]. La aceste articole se adaugă şi un altul al preotului Boldeanu, care analizează metodele şi mijloacele cu care Moscova atee încerca să menţină dezbinarea dintre diversele biserici[118].   
Având cea  mai bogată casetă a semnatarilor[119] noutatea numărului 16 este dată de abundenţa de articole în limba franceză, tematica fiind persecuţiile anticreştine promovate de regimul de la Bucureşti. În acest sens, episcopul Teofil Ionescu a publicat un mesaj adresat preşedintelui Comitetului de Solidaritate Ecumenică (Paris), Francoise Mauriac, organizatorul reuniunii interconfesionale din 11 martie 1964, care a dezbătut problema persecuţiilor anticreştine din URSS. Aprobând protestele lansate de participanţi, autorul semnala existenţa aceloraşi probleme şi în România, exprimându-şi solidaritatea cu arestaţii din rândul ierarhilor BOR şi al profesorilor Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti[120].
O acţiune interesantă, prezentată şi foto, a fost slujba celebrată pentru creştinii din spatele Cortinei de Fier, la 19 aprilie 1964. Oficiată de episcopii Teofil Ionescu şi Antonie Bartachevitch[121], slujba a prilejuit trimiterea unei scrisori de felicitare - pentru ideea organizării reuniunii din 11 martie -  cardinalului Maurice Feltin, pastorului Charles Westfal şi dlui Francois Mauriac[122]. O altă fotografie de la acelaşi eveniment, publicată sub genericul „solidarite oecumenique”, îl înfăţişează pe Christophor Dumont, reprezentantul cardinalului Feltin[123]. Anterior, în 1960, alte relaţii cu celelelte confesiuni creştine au avut loc în cadrul „săptămânii unităţii”[124].
În aceeaşi tematică se înscrie şi o scrisoare pe care preotul Boldeanu i-a trimis-o primului ministru francez, la 9 iulie 1964. Aceasta a fost prilejuită de vizita pe care omologul român al demnitarului francez, I. Gh. Maurer, a efectuat-o la Paris. Pentru negocieri, preotul furniza informaţii despre persecuţiile guvernului român împotriva Bisericilor ortodoxă şi greco-catolică, rusificarea prin învăţământ şi cultură, situaţia prizonierilor politici (apreciaţi la 30.000) şi propaganda guvernamentală prin ziarul „Glasul Patriei”, destinat exclusiv exilului[125].
Unul dintre cele mai dureroase articole ale acestei teme, publicat în limba franceză de I. Jivan, este dedicat tragediei românilor deportaţi din Basarabia în Siberia[126]. La acesta se adaugă unul din puţinele articolele comemorative sau de evocare a unor personalităţi româneşti, în care diaconul M. Domitriu evoca personalitatea lui Nicolae Casso şi rana deschisă în trupul ţării prin răpirea Basarabiei[127]. Alte personalităţi evocate au fost Mihai Eminescu, Lucian Blaga şi George Coşbuc. Primul a fost evocat în contextul vizionarilor destinului neamului românesc, pentru argumentare I. Ţolescu reproducând şi versuri din poeziile sărbătoritului[128]. Cel de-al doilea a fost evocat cu ocazia morţii sale, T. Bărbulescu publicându-i poeziile Vreau să joc şi Colindă[129]. Cel de-al treilea a fost evocat de ieromonahul Dometie Trihenea, de la Sf. Munte Athos[130]. De asemenea, alt deces anunţat a fost cel al generalului Gheorghe Băgulescu (26 noiembrie 1963, Nisa). Articolul dr. I. Miloae cuprinde şi textul cuvântării funebre pe care a rostit-o cu ocazia înmormântării[131].
 
Un alt grupaj de articole sunt cele cu caracter didactic cuprinzând citate din Biblie[132] şi Sfinţii Părinţi, publicate în ciclul ,,Popasuri duhovniceşti”[133], adaptare în versuri după un text medieval occidental[134] (continuat cu citate din Monsambre[135] şi Biblie[136]) şi o poezie inedită a lui D. Bacu[137].