[5]
 
SEMNIFICAŢIA ULTIMEI ADUNĂRI GENERALE PAROHIALE
[158]
               
Peste o sută de membri ai Asociaţiei pentru Practica Cultului Ortodox Român la Paris, menită să ajute Biserica noastră întru îndeplinirea misiunii sale, s-au regăsit în Adunare Generală la 5 Martie, în spiritul unei impresionante unanimităţi.
                Diversitatea părerilor pe care unii sau alţii le susţinuseră în perioada ce s-a scurs între 1954 şi 1958, când întreaga noastră comunitate era preocupată de intrarea Bisericii în rânduială firească, dă o şi mai mare valoare spirituală unanimităţii manifestate în ultima Adunare Generală. La această Adunare, unii au venit ca de obiceiu, de la sute de Km. departe de Paris, dornici să sprijine orice înfăptuire menită să asigure trăinicia unui „petec de pământ românesc” sfinţit de harul Bisericii.
                Alţii veneau pentru prima oară sau după o îndelungată absenţă. Au fost şi dintre cei cari, nu numai că nu mai răspundeau la convocările Asociaţiei, ci încetaseră de a mai veni chiar la slujbele religioase. „Penibelele dispute” ce au avut loc cu ocazia diferitelor adunări generale – când soarta bisericii era în joc – avuseseră într-adevăr darul de a îndepărta dela Biserica noastră pe mulţi credincioşi dornici de a găsi la Altar izvor de împrospătare sufletească şi nu pricină de amărăciune sau vrajbă între cei ce mărturisesc aceiaşi credinţă. În sfîrşit au fost şi dintre aceia cari au participat, susţinând o părere sau alta, la toate adunările generale din ultimii 7 ani, perioadă în care ce-a mai mică greşală s-au neatenţie din partea celor ce aveau răspunderea directă – implicaţi deci, cu s-au fără voia lor în toate „disputele” – putea duce la pierderea Bisericii. În termeni mai precişi, o asemenea pierdere putea corespunde cu instalarea în fruntea Bisericii a unor „delegaţi” ai legaţiei guvernului comunist din Bucureşti şi transformarea ei într-un paravan în spatele căruia ar fi fost ascunse lumii franceze nelegiuirile săvârşite în ţară pe trupul şi sufletul Neamului nostru.
                Veniţi deci din toate „orizonturile” comunităţii româneşti din Franţa, cei peste o sută de membri ai asociaţiei noastre s-au regăsit într-o unanimitate a cărei profundă semnificaţie reiese din însăşi natura hotărârilor luate:
                1 – Adunarea Generală ia cunoştinţă cu o vie mulţumire de pasul făcut de P.S. Teofil Ionescu şi P.S. Valerian Trifa în vederea creierii unui Sinod Orthodox Român în exil, urează Înalţilor Ierarhi spor pe drumul început şi, în spiritul dezideratului exprimat în toate adunările generale de până acum, speră ca toţi cei ce, sub o formă sau alta, pot contribui la realizarea acestui deziderat, se vor inspira din marile interese ale Bisericii şi ale Neamului Românesc.
                Depăşirea greutăţilor cari, din primele zile ale exilului, au zădărnicit sau amânat această realizare, se impune prin însăşi misiunea pe care trebue să o îndeplinească un asemenea Sinod, misiune pe care, ca simplu mirean, am încercat să o întrevedem în numărul trecut al acestui Buletin. De data aceasta, pare în deajuns a aminti şi a sublinia că Sinodul va putea asigura:
                - O independenţă reală tuturor Bisericilor ortodoxe române din exil faţă de tot felul de „delegaţi” sau „iscoade” trimise din ţară sau recrutate printre cei din exil de către comunişti.
                - O coordonare a tuturor eforturilor făcute de credincioşii români atât în cadrul Bisericii cât şi în afara ei în lupta spirituală şi ideologică de care – să nu ne ameţim dar nici să nu ne speriem de cuvintele ce se impun – depinde astăzi soarta întregii omeniri. Ori în această luptă orice „picătură” îşi are rolul său.
                - O participare efectivă, şi organizată în spiritul tradiţiei, vieţii şi gândirii creştine româneşti, la eforturile ce sunt de făcut astăzi în întreaga lume, pe toate planurile, în vederea Unirii tuturor Bisericilor Lui Christos.
                Iată sarcini în faţa cărora, orice ezitare din partea celor cari – de la Vlădică până la opincă – pot contribui la realizarea unei ambianţe în care Sinodul Ortodox Român în exil să poată lua fiinţă, nu va putea găsi nici o înţelegere şi cu atât mai puţin vreo justificare „în ziua judecăţii”. Căci mai de vreme sau mai târziu, în faţa Neamului astăzi răstignit sau în faţa lui Dumnezeu, ziua judecăţii va veni fără nici o îndoială. Iar în această zi, arta „explicaţiilor” şi a „demonstraţiilor” nu va avea nici o trecere.
                2 – Adunarea Generală respinge în termenii cei mai categorici orice încercare de colaborare făcută de „delegaţii” guvernului comunist din ţară, chiar când aceşti „delegaţi” se prevalează de numele Bisericii – Mamă.
                O asemenea atitudine nu-i nouă: ea a fost adoptată de comunitatea noastră ori de câte ori Feţe bisericeşti, mai importante s-au mai puţin importante, au crezut că pot întreţine sau dezvolta legături, mai mult s-au mai puţin „spirituale” cu reprezentanţii Bisericii din ţară. Se impune totuşi să amintim sensul acestei atitudini.
                Nimeni nu poate judeca la ora asta ierarhia Bisericii din ţară. Nimeni nu poate uita că această ierarhie asigură Neamului nostru comuniunea cu Dumnezeu sub un regim politic al cărui scop, mărturisit şi urmărit zi de zi prin toate mijloacele, este tocmai împiedicarea acestei comuniuni care reprezintă ultima şi cea mai mare garanţie că omul nu poate fi transformat în robot.
                În faţa amărăciunilor, suferinţelor şi jertfelor celor cari îndeplinesc această sfântă misiune, luptând în fapt, pe frontul cel mai periculos, pentru însăşi prăbuşirea comunismului, orice refugiat român nu poate nutri decât sentimente de mare admiraţie şi de adâncă recunoştinţă.
                Atâta timp însă, cât Sinodul din ţară nu are libertate reală de a-şi exprima adevăratele sentimente şi gânduri în toate problemele spirituale şi sociale (căci libertatea religioasă nu se poate limita la „libertatea de a săvârşi cultul religios”) orice propunere venită din partea Bisericii – Mamă, riscă să poarte pecetea celor cari au sugerat, impus sau permis ca o asemenea propunere să fie făcută.
                Iar când guvernanţii comunişti doresc şi permit o colaborare între Biserica din ţară şi Biserica din exil, există vreun naiv care să-şi închipuie că ei urmăresc altceva decât să-şi servească propria propagandă, adică să-şi întărească din exterior o dictatură şubrezită de rezistenţa din interior.
                Iată dece, Biserica din exil nu poate, nu trebue şi nu vrea să aibă nici o legătură cu cei care vin în numele Sinodului din ţară. Iată dece, oricine a încercat, sau va încerca să participe la viaţa creştină din exil, „recomandat” sau „ajutat”, fie şi sub forma „pur spirituală”, de către „delegaţi”, mai mult s-au mai puţin „oficioşi” dar întodeauna „agreiaţi” ai autorităţilor comuniste, a întâmpinat şi va întâmpina un refuz unanim şi categoric din partea tuturor refugiaţilor cari au conştiinţa adevăratei lor misiuni.
                3 – În sfîrşit, Adunarea Generală, acordă încredere Consiliului Parohial, şi-l împuterniceşte de a lua toate măsurile ce decurgând din hotărîrile precedente, intră în competinţa sa.
                Cinstea făcută Consiliului Parohial este într-adevăr mare! Dar cum roadele străduinţelor ce urmează să fie făcute şi de acum încolo nu vor putea fi apreciate decât de Adunarea Generală, ar părea util să căutăm de pe acum şi rolul ce revine întregii comunităţi în intervalul dintre două Adunări Generale.
                Acest rol decurge desigur din felul în care este înţeleasă misiunea mireanului în viaţa Bisericii. Lăsând teologilor sarcina de a reaminti aspectele dogmatice ale acestei probleme fundamentale, poate vom încerca, într-unul s-au mai multe din numerile viitoare, să căutăm semnificaţia creştină a exilului nostru, la lumina căreia vom putea găsi mai uşor şi rolul mireanului în viaţa comunităţii din jurul Bisericii din Paris.
                Desigur că trecerea de la planul pur dogmatic, unde se fixează marile linii şi exigenţele superioare ale vieţii creştine, la planul comportamentului în viaţa de toate zilele, - unde socialul, economicul şi politicul nu se pot distinge prea uşor de viaţa religioasă în sensul complect al cuvîntului, prezintă cel puţin un risc: cel ce caută să mărturisească cum înţelege rolul său şi al celorlalţi, nu riscă să apară ca unul care, cu sau fără voia lui, „face morală celorlalţi”?
                Din fericire, esenţa însăşi a creştinismului micşorează un asemenea pericol.
                Într-adevăr, dacă speranţa şi credinţa evită omului căderea în absurd sau în descurajare, conştinţa păcatului, a propriei mizerii omeneşti, şi dragostea, evită exaltarea ridicolă sau tiranică ce se poate manifesta la cei ce vor să transforme lumea şi deci pe ceilalţi uitând că fiecare trebue să se preocupe mai mult de bârna din propriul său ochiu şi că până în ultima clipă a vieţii, orice om rămâne sub riscul păcatului. În acest spirit, în care fiecare reflecţie este valabilă înainte de toate pentru cel ce-o face şi o mărturiseşte, câteva evidenţe par că se impun de pe acum.
                Cei dornici de a vedea îndeplinite marile hotărâri sau deziderate ale Adunării Generale, au posibilitatea de a contribui ei înşişi în acest sens. Formele unei astfel de contribuţii sunt desigur multiple, şi fiecare şi-o poate găsi pe cea mai potrivită.
                În orice caz, spre marile idealuri, mai ales de natură spirituală se înaintează mult mai sigur când fiecare din cei cari le împărtăşesc, poate ajuta, nu numai arătînd punctele de ţintă sau fixnd jaloanele pentru drumul ce trebuie urmat, ci şi punînd mâna pe sapă şi stropitoare, pentru a sădi şi îngriji arborii destinaţi să înfrumuseţeze şi să învioreze drumul trasat.
                Astfel, cum reese din articolul consacrat serbării din 27 Martie Ansamblul Muzical Român „Carmen” oferă tuturor celor ce au un „talant” posibilitatea de a şi-l fortifica şi fructifica, ajutând astfel la efortul de a face cunoscute lumii franceze măcar o parte din valorile artei noastre populare şi religioase.
                La rândul său, BULETINUL PAROHIAL aşteaptă pe cât mai mulţi din cărturarii noştri spre a transforma într-o oglindă fidelă tot ceiace comunitatea noastră din Paris are mai reprezentativ pe planul gîndirii creştine.
                Chiar cei cari au anumite răspunderi politice, mai mari sau mai mici, pot arăta faţă de viaţa şi activitatea inspirată, călăuzită şi susţinută de Biserică, cel puţin aceiaşi preocupare pe care au arătat-o, într-un sens sau altul, cu ocazia diferitelor Adunări Generale.
                Încheind cu aceste câteva reflecţii sumare, noi credem că aşteptările Consiliului Parohial vor fi confirmate de răspunsul întregii comunităţi şi că în acest fel putem nutri de pe acum speranţa că următoarea Adunare Generală va putea avea loc sub semnul marei unităţi bisericeşti şi naţionale.
Demostene Nacu.
  [6]
               
ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DIN PARIS[159]
 
                „Consiliul parohial al Bisericii ortodoxe române din Paris vă reaminteşte că, la Şcoala românească din 9 bis Rue Jean de Beauvais Paris V-e, cu data de Joi 5 Oct., a.c. reîncep cursurile în mod regulat.”
                Fiecare dintre noi, cei care locuim în Paris, am primit ştirea de mai sus, trimeasă de preotul nostru care este în acelaşi timp şi învăţătorul de limba şi de dragoste românească al copiilor noştri. Unii s-au mirat: Şcoală românească la Paris, i-auzi bădie!” Alţii s-au înduioşat:... „limba noastră, limbă, limba vechilor cazanii!” Toţi ne-am bucurat. Este bine să arătăm aici însemnătatea unei întreprinderi menită să depăşească poate tot ce s-a înfăptuit până acum în exilul românesc. Am cumpănit bine cuvintele. Nu vreau câtuşi de puţin să umbresc lucrarea celor care, prin talent s-au personalitate creatoare, s-au afirmat în ţările unde s-au aşezat, afirmând în acelaşi timp şi numele de român. Dar meritul acestora oricât ar fi de măgulitor pentru ţara de obârşie, nu este mai puţin adevărat că este dăruit ţării în care trăesc.
                Dar viaţa ne este vremelnică. Tot ce poate manifesta, prin cuvânt sau prin faptă, un Român care a trăit în România Mare şi a cunoscut-o, nu sunt astăzi decât nişte ecouri din România părinţilor noştri, care, pe măsura anilor, se sting dureros în larma unei lumi aplecată peste problemele actuale. Probleme actuale!
                Evident că aceste probleme actuale sunt undeva româneşti.
                Ele trebuie să fie, sau vor deveni din nou, aşa cum dintr-un foc mocnit vor răbufni noi flăcări, suflând şi hrănindu-l. În această înfruntare de forţe mondiale, noi am avut soarta celor „de dincolo”, a celor ce îndură opresiunea. Ele sunt sau trebue să fie creştine, fiindcă biserica vie – biserica plină de credincioşi care izbeşte pe oricine trece astăzi prin România – mărturiseşte, rugându-se, vocaţia ei de dragoste universală şi dincolo şi dincoace de ruptura făcută în timpul lui Cristos.
                Dar viaţa noastră şi a acelor scumpi nouă se scurge, aşa cum a fost întotdeauna, către moarte. Ce va fi mâine? Ce va rămâne dintru noi şi după noi, bunăoară, după două zeci de ani? Iată întrebarea care ne urmăreşte până la obsesiune şi la care ştirea redeschiderii unei şcoli româneşti la Paris răspunde, sub modestele ei aparenţe, cu o senină încredere în ziua de mâine.
                Acum 20 de ani, se învăţau în România câteva adevăruri simple pe care ne îngăduim să le reamintim.
                Limba noastră s-a născut şi a crescut împreună cu credinţa noastră. În nordul şi sudul Dunării s-a vorbit româneşte odată cu altoirea civilizaţiei romane peste trupul Daciei eroice.
                Din mulţimea de coloni, veniţi din toată împărăţia romană, unii fură creştini, alţii păgâni. Toţi se amestecară cu poporul de baştină şi din felurite neamuri şi credinţe s-au făcut o apă şi un pământ. Ce i-a legat unii de alţii? Limba şi credinţa.
                Suntem poporul cel mai vechi – şi singurul, de altfel – de limbă romanică, din Europa răsăriteană. Limba românească cuprinde elemente conservatoare şi inovatoare din latina vulgară dispărute sau neîntâlnite în celelalte limbi romanice. Un cărturar romanist nu poate fi cu adevărat romanist dacă nu se apleacă peste studiul limbii române. „Este un document infinit de preţios pentru cine vrea să cunoască limba latină vorbită în secolul al II-lea d. H.” – spune un distins profesor de romanistică, d. Giulio Bonfrante… Dar însemnătatea limbii şi credinţei noastre strămoşeşti nu va întârzia să devină şi de o vie actualitate, pentru cine îl interesează istoria omenirii. Soarta acestei insule latine şi creştine din fundul Europei a instruit bătrânul nostru continent şi va servi încă un instrument de cunoaştere şi de descifrare a viitorului. Europa este încă în ceaţă; perioada intermediară; Europa se făureşte sub ochii noştri, întinerindu-se. Iar când lumea, astăzi dezorientată şi obosită de contradicţii extra-europene, îşi va căuta un nou ideal de justiţie şi demnitate umană, acesta tot din Europa va izvorî. Rolul României va fi atunci de ţară mărturisitoare: mărturisim şi credem într-o lume de dreptate a omului în revolta contra forţelor împilatoare.
Suntem poporul cel dintâi creştin din această parte a Europei. Cum ne-am botezat, cine ne-a încreştinat? Noi n-avem act de botez nici prinţ păgân care, cu zgomot, să fi trecut la noua religie. Înainte de Boris al Bulgariei, de Sf. Ştefan al Ungariei, noi avem biserici, cruci, cimitire, morminte, cuminecătură, lege…
Legea noastră era organică; ne era firea. Îndreptar de viaţă, ea ne ţinea în lumea noastră pastorală sau ţărănească, în unităţi rotunde de familie, de sate, de judeţe, călăuziţi de un preot sau de un jude după principii de dreptate sau obiceiul pământului. Când veniră peste noi năvălirile barbare, noi le-am îndurat. Unii au trecut ca vântul, alţii ca focul; alţii s-au aşezat alături de noi. Pe Slavi, cei care au rămas printre noi, i-am învăţat româneşte şi să se închine ca noi; s-au făcut români. Cuvintele lor s-au adaos la ale noastre schimbându-şi chipul, uneori sensul, potrivindu-se firii românului, îmbogăţindu-se şi îmbogăţindu-ne limba, aşa cum orice limbă vie, odată întocmită în categoriile ei gramaticale, sporeşte prin împrumuturi şi noi mijloacele de expresie. Este absurd astăzi să căutăm elemente slave de limbă sau de trăsături sufleteşti şi să le osândim. „Om” este latin; „omenie” are sufix slav. Câte cuvinte sunt aşa de pline de sens, aşa de caracteristice pentru firea românului ca „omenie”? Omenia românească ne aparţine în întregime, precum „dor”, „doină”, sau „cum se cade”… (în schimb şmecherie, chef, sau „bine-bine”, „lasă-lasă!” tot româneşti sunt, fără îndoială, însă, cum ar fi spus Eminescu, e bine să distingem între ceea ce este românesc şi „produs de baltă” românesc. Din păcate multă lume ne cunoaşte prin „produsele de baltă”, fiindcă pe acestea le-am exportat…). În plus, „omenia” românească ne arată o trăsătură sufletească şi de sănătate biologică pe care nu am preţuit-o îndeajuns şi care, totuşi, ne-a păstrat de o mie de ani: puterea de asimilare. Pe teritoriul daco-roman, cu excepţia a două zeci de ani de existenţă liberă de stat românesc independent, timp de o mie de ani de ocupaţii străine şi colonizări, poporul românesc nu s-a înstrăinat, ci din contră a sporit şi a asimilat pe mulţi dintre cei ce voiau să-l colonizeze. Ba chiar a roit în sudul Dunării, pe văile Carpaţilor, la apus şi miază-noapte, peste Nistru… Până la acest ultim şi nefericit război au roit bieţii Români, cu omenie nu cu ajutorul armelor, păstoreşte, ducându-şi doina şi „Mioriţele” până în Caucaz… De la război încoace, istoria s-a „accelerat” în sensul neomeniei. Două curente de roire românească: unul samavolnic, în răsărit, diriguit de Soviete după tehnica modernă a deportării în masă. Cel puţin un milion de Români din Basarabia sunt astăzi risipiţi prin ţinuturile virgine ale Siberiei… Alt curent de roire, al disperării. Spre apus. Câteva zeci de mii de Români au luat calea pribegiei, risipindu-se prin ţările libere… Ce va fi, ce va rămâne din românimea de acasă sau de afară peste 20 de ani?
Ce va rămâne din Românii strămutaţi sau născuţi prin alte ţări, pe care o Românie independentă ştia să-i preţuiască; ştia să-i apere în virtutea vechiului principiu de respect reciproc al minorităţilor? Ce se va alege din valorile noastre culturale şi morale, jefuite astăzi şi însuşite de alţii, ca dintr-o casă părăsită din care fiecare îşi ia ce-i place? Jocul, cântecul, cugetarea românească au plecat în turneu planetar, sub etichete străine. Româneşti au rămas „produsele de baltă”, distilate perfid într-o anumită presă de cei care nu ne-au iubit niciodată, sau ne cunosc mai puţin decât cunoaştem noi noile naţiuni care se nasc în Africa sau Asia de astăzi! Româneşti ne-au rămas dorul şi omenia, căci pe acestea nu ni le pot răpi nimeni…
„În fiecare Joi, de la orele 14 la 17, la Şcoala Românească din Paris, se vor preda: Noţiuni de limbă română; Noţiuni de Geografie şi Istorie românească; Religie şi cânt religios. Iar Duminica, la orele 9 până la 10 şi jumătate, vor avea loc pregătiri de ansamblu: datinile de Crăciun şi Anul Nou; răspunsurile în cor la Sfânta Liturghie”.
Peste douăzeci de ani, istoria se va fi „accelerat” până ce va fi pleznit… Iar la Paris vor fi nişte bărbaţi cu răspundere care vor şti că ţara părinţilor lor este o ţară de oameni cinstiţi, cu frica lui Dumnezeu, cu vocaţia suferinţei; nişte oameni pe care mişelia sau minciuna unora sau altora i-a îndoit dar nu i-a rupt niciodată…
Vor şti de asemenea că din ţara unde s-au născut şi de unde au răsărit atâtea idei generoase, şi de unde întotdeauna o cauză justă, apărată temeinic, a triumfat, din ţara aceasta va porni din nou ideea simplă şi universală a justiţiei între oameni şi între ţări. Vor pricepe direct, în româneşte, adică infinit de convingătoare, ideea plăcută lui Dumnezeu, pe care un ţăran român o ştie rosti din moşi-strămoşi, căci pentru el actualitatea nu este decât o fărâmă a eternităţii: „Aista se cade, aista nu se cade!”
Iată pentru ce Şcoala Românească din Paris este o operă de viaţă şi de speranţă în ziua de mâine.
Ea trebuie ajutată.
TITUS BĂRBULESCU