[7]
 
 POPAS ANUAL - 1963
[160]
 
                Consiliul parohial mulţumeşte călduros onoraţilor membri ai Comunităţii ortodoxe române din Paris, prin a căror prezenţă, Adunarea generală anuală – spre diferenţă de o simplă formalitate statutară – îşi poate căpăta toată însemnătatea şi valoarea. Scopul însăşi, cum şi toate manifestările Comunităţii, nu au la bază nimic lucrativ. Legăturile noastre sunt înainte de orice sufleteşti şi morale, concretizate prin aceeaşi credinţă, misiune, luptă. Ceea ce ne impune să fim alături, cât mai des şi cât mai mulţi. Consiliul, faţă de misiunea temporară cu care este investit, a acordat toată atenţiunea necesară chestiunilor gospodăreşti şi administrative. Dar, conform timpurilor ce trăim şi misiunii ce credem că ne revine, aceste probleme nu sunt singurele ce ne interesează. Într-adevăr, prin cele realizate la biserică, propriu zisă dar şi mai mult în jurul acesteia, s-a creat un complex, un ansamblu de preocupări, pentru cari unele soluţiuni au putut fi găsite, altele nu. În fine alte probleme, prin prisma experienţei, trebuesc ameliorate, perfectate. De unde nevoia consultării noastre reciproce, în mod temeinic şi constructiv măcar odată pe an, prin comună angajare la hotărâri şi răspunderi.
Iubiţi fraţi creştini, nu trebue să ne lăsăm acaparaţi şi dominaţi complet de activitatea, grijile şi preocupările personale, ale fiecăruia. Timpul izolării a trecut pentru toţi, popoare şi oameni. Iar când eşti pe cracă, atenţiunea nu poate fi decât cu atât mai mare, către tot ce ne-ar putea interesa sau influenţa. Astfel, vedem cu toţii cum lumea de astăzi, omenirea întreagă, trăeşte frământări grave şi evoluţii profunde. Este legea vieţii. Iar ce va fi mâine, cine poate spune? Ne întoarcem deci spre încheerea trecutului, cât şi la justa apreciere a prezentului; acestea fiind ghidul cel mai sigur pentru orientarea acţiunii noastre. Mereu pe firul apei.
***
Refugiul românesc în Franţa şi aproape exclusiv la Paris, a început să se constituie mai temeinic prin 1947-48. Sunt de-atunci 15 ani, nu este prea devreme pentru un sumar bilanţ. Faţă de punctul maxim atins prin 1951-1952, au urmat numeroase plecări spre alte Ţări sau Continente. Unii au reuşit mai bine, alţii mai puţin. Dar, după câte auzim sau cetim, după câte vedem, menţiunea legăturii şi dorinţa înapoerei în Franţa este aproape generală. Parisul confirmându-se şi prin aceasta drept indiscutabilul centru al prezenţei şi manifestărilor româneşti, în afara Ţărei noastre căzute şi încă, sub jug străin.
Privind spre înapoi şi ca în toate timpurile, ca în toate Emigraţiile sau Refugiile politice, diverse iniţiative şi grupări, nu au lipsit. După cum, din nefericire, nici discordiile. Cauzele acestora fiind multiple, variate; dar rezultatele totdeauna negative. Prelungirea refugiului şi necazului a avut măcar avantajul limpezirii apelor.
Pe când în mod contrar, gruparea în jurul unei idei centrale valabile, luminoase; respectarea cu convingere a angajamentelor luate, spiritul de echipă, încrederea şi frăţia reciprocă, paşi măsuraţi dar mereu spre înainte, iată ce poate asigura reuşita, dezvoltarea şi impunerea unei Comunităţi. Astfel, cu voia şi ajutorul Domnului în sprijinul eforturilor noastre, a tuturora, sperăm, că ne putem considera – şi confirma – pe calea cea bună. Anume, cetate şi simbol de regăsire a românilor liberi. Oază de linişte şi desmorţire sufletească. Bază de acţiune efectivă pe teren şi în cercuri tot mai largi, în spiritul credinţei noastre creştine şi luptei noastre naţionale.
Dar tot ca pază bună faţă de primejdia rea, să nu uităm furtunile ce am avut de înfruntat. Precum custodele străin, spre a pune capăt atâtor manevre şi dezlănţuiri necugetate. Din cei care trăit acele momente, cine le poate uita?
Iar pentru cei de mai curând sosiţi, să le afle şi să ţină seama!
***
Cu privire la activitatea pe anul expirat – obiect direct al acestui raport – se vor arăta realizările îmbucurătoare. Dar şi alte problemele pentru care părerea, propunerea, ajutorul Domniilor voastre ne este indispensabil. Astfel:
1) Ordinea canonică, ce se confirmă de aproape 5 ani drept asigurată pe plan ortodox român, începe a-şi da roadele, prin manifestări concrete şi de importanţă. În primul rând, ne-a asigurat ordinea şi disciplina bisericească în sânul comunităţii; ne-a dat liniştea şi îndrumarea necesară lucrului şi trăirii noastre creştineşti; ne-a ridicat în ochii şi în rândul Creştinilor cu ordine şi disciplină bisericească apostolică. Spre exemplu: participarea episcopului nostru, alături de şase episcopi şi doi arhiepiscopi ai patriarhiei romane, la slujbele ocazionate de pelerinajul la «Mont Saint Michel», 29 sept. 1962. Marcarea prezenţei calificată a Ortodoxiei Române din afara hotarelor, la Conciliul II Vatican, unde, episcopul nostru a depus un Mesagiu destinat membrilor Conciliului.
Cu ocazia vizitei canonice din toamna 1962, am avut cu toţii şi marea bucurie de a vedea hirotinisia întru Diacon pe părintele Mircea Domitriu, pentru nevoile Episcopiei din Europa Occidentală. Realizare de mult gândită, dorită şi aşteptată. Act de mare importanţă, ce sperăm că este numai un început. Felicităm călduros şi mulţumim părintelui Diacon Mircea Domitriu pentru răspunsul la chemarea P.S.  Episcop Teofil, pentru osteneala ce-şi dă în slujba Comunităţii şi bisericii noastre.
Deasemeni, drept bine meritată răsplată a sentimentelor manifestate şi eforturilor depuse, ne-a făcut multă bucurie şi binecuvântarea dată de P.S. Episcop Teofil, tinerilor Petre Bulgăraş şi Răzvan Noica, spre a servi în Sfântul Altar în calitate de ipodiaconi.
2) Slujbele bisericeşti au fost săvârşite după rânduială. În tot cursul anului, nu a fost a singură zi de sărbătoare, lipsită de slujba cuvenită. Deasemeni şi fără excepţie, nimeni nu a fost uitat, când a fost cerută binecuvântarea Bisericii în familia sau casa oricui, oriunde. Subliniem importanţa corului bisericesc, realizare în majoritate din  sânul Comunităţii pe bază de voluntariat.
3) Pentru întreţinerea bisericii, s-a făcut ce s-a putut şi a fost mai imediat necesar. Preocuparea cea mai gravă, urgentă, scumpă, rămâne chestiunea acoperişului casei, pentru care se face un Deviz al reparaţiilor necesare. Consiliul propune şi cere avizul D.Voastră, să facă un Apel special, către comunitate, cum şi prietenilor Românilor, în scopul strângerii fondurilor necesare.
4) Capitolul financiar necesită deasemeni deosebită atenţiune şi intervenţie din partea D.Voastră. Şi e bine să se ştie şi să se repete, că în afară de credincioşii din parohia noastră, nu primim de nicăeri nici un ajutor material, permanent sau ocazional. Handicapul realizării fondurilor necesare apasă tot mai greu asupra resturilor preocupărilor noastre. Ori biserica este în primul rând a Comunităţii, a noastră. Iar grijile şi nevoile ei, sunt ale fiecăruia dintre noi. Concluzia fiind că – în principiu – problema nici nu ar trebui să se pună. Nu-i mai puţin adevărat, că trebue să recunoaştem cu bucurie, că atmosfera de ordine bisericească, de linişte, de regăsire sufletească, s-a tradus şi printr-un sprijin material tot mai mare şi mai des, din partea a generoşi donatori.
5) Diverse activităţi efectuate, sprijinite sau patronate de Biserică.
a) Casa românească, plină de atâtea ori până la ultimul loc, sau până la blocare complectă, îşi dovedeşte întreaga utilitate, prin numeroasele regăsiri familiare, creştineşti, româneşti, ce permite.
b) Şcoala românească a funcţionat cu regularitate sub conducerea competentă şi devotată a Domnului Profesor Ion Ţolescu. Cu toate eforturile Bisericii pentru profesor calificat, local, lumină, căldură, gustare pentru copii, chiar participare la cheltuielile de transport, pentru cine stă mai departe, frequenţa elevilor lasă încă mult de dorit. Părinţii încă n-au ajuns să preţuiască eforturile făcute pentru copii de Români, care se înstrăinează pe zi ce trece.
c) Revista bisericii noastre se tipăreşte prin grija D.lui Dr. Ion Fleşeriu la madrid, unde sunt preţuri de imprimare mai mici, cum şi mai multe tipografii cu caractere româneşti.
d) Asistenţa socială, ce a funcţionat totdeauna, cum s-a putut, este în curs de organizare; au fost delegaţi din partea Consiliului D.nii: Dr. Petre Iliescu, Colonel I. Tomoroveanu şi Dr. Nicolae Guguianu, iar din partea clerului, părintele Diacon Mircea Domitriu.
e) Asociaţia Femeilor Orthodoxe, cu cunoscuta-i modestie şi eficacitate a continuat a aduce bisericii preţiosul său concurs, atât financiar, cum şi de neobosotă muncă efectivă, în special pentru păstrarea Datinilor. Astfel, fie că a fost vorba de Hramul bisericii, de onorarea episcopului nostru, de Duminica ortodoxiei, de sărbătoarea Sfintelor Paşti, de Înălţarea Domnului-ziua eroilor, totdeauna Ortodoxele au fost prezente pentru organizarea, pregătirea şi oferirea celor cuvenite. O menţiune deosebită trebue făcută pentru ultimul «Pom de Crăciun» când, răspunzându-se generos şi din toate părţile la apelul Ortodoxelor, s-au putut oferi la peste 60 de copii nu numai tradiţionala pungă cu dulciuri, câte un mic cadou, fiecăruia. Inclusiv ceva obiecte de îmbrăcăminte, noui, când a fost cazul.
f) Ansamblul Muzical Român «Carmen», deşi cu mari greutăţi de învins rezultând tocmai din dezvoltarea şi reputaţia la care a ajuns, a contribuit mult, foarte mult, la menţinerea şi marcarea prezenţei româneşti, libere în Occident. Din cei cari au asistat la manifestările «Carmen», cine nu-şi reaminteşte de atâtea aplauze, bisări, uneori furtunoase, din partea unui public care – cu sigura excepţiune a lui 10 Maiu – era constituit din străini în proporţiuni depăşind mai totdeauna 90%.
Ce acţiune de propagandă, inimoasă şi călduroasă, efectivă, de teren, ce se poate dori şi spera mai mult? Iar cum la «Carmen», este vorba tot de voluntari, satisfacţia noastră este cu atât mai mare, iar mulţumirile ce le datorăm cu atât mai călduroase. Acestea fiind datorite cu deosebire valorosului animator Dl. Nicolae Chiriac, consilier parohial, cum şi Dlui. Ion Eitel, care deşi pus adesea în faţa unor situaţiuni foarte grele, adus maximum de satisfacţie ce se putea spera. Revista bisericii va închina o parte din paginile sale, din numărul pe Aprilie a.c. activităţii Ansamblului «Carmen».
Pe acest drum, socotim că un principal element de forţă al nostru este nu numai unitatea, ci şi continuitatea, apropiată, cât şi depărtată. În domeniul relativ mai apropiat, adică dela 23 August, 1944, încoace, Refugiul s-a format implantându-se, adăugându-se unei vechi Colonii româneşti la Paris, relativ importantă. Astfel, s-a realizat o sudură şi o integrare identificată permanent şi complet prin acţiune în comun la biserică şi în toate manifestările noastre româneşti.
Cât priveşte continuitatea pe linia devenită a Istoriei, să nu uităm, că fie mai bătrâni, ca o Iosafat Snagoveanu, fie tineri ca fraţii Brătianu, Golescu, apoi Lahovari, Vasile Alecsandri, Mihail Cogâlniceanu, Alexandru Odobescu, şi atâţia alţii, luptau la Paris tot pentru cauza românească şi tot între aceste ziduri unde ne aflăm noi astăzi, devenite ctitorie ortodoxă română exact acum 110 ani, în 1853. Căci aici, şi dacă vreţi – începând cu cele patru sfeşnice din faţa Altarului, dăruite de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza – totul este luptă istorie, trăire românească liberă. Prin această prismă misiunea noastră nu mai cere definire, ci obligaţiune de a continua. Cu curaj. Din toată inima. În măsura maximă a puterilor fiecăruia. Consiliul propune asocierea Domniilor Voastre la mulţumirile călduroase cuvenite tuturor celor ce ne-au înţeles şi ne-au ajutat. Dumnezeu să ne ajute şi să ne lumineze.
Colonel ION TOMOROVEANU 31-III-1963.