1.

INTRODUCERE

Ca orice mit, și legendele grevei din Valea Jiului, din 1977, și ale revoltei din Brașov, de peste un deceniu, au fost însoţite de nuanţările și exagerările de rigoare. O afirmaţie pretenţioasă, în contextul în care se poate argumenta că mai mulţi factori au concurat la întârzierea, chiar până la zădărnicire, a transformării acestora în mit.

Desigur, se impune să ne întrebăm dacă se poate stabili caracterul mitic a celor ce ? de prea multe ori ? au fost înfăţișate drept scăpări ale unui trecut non-dizident ale ultimelor etape ale construirii comunismului în România, dizidenţa ? potrivit complexului autohton al non-Solidarităţii ? fiind înţeleasă aici ca fenomen de masă, și nu ca act individual. Chiar dacă admitemcă nu ne este încă foarte clar cărui tip de registru aparţin Valea Jiului ?77 și Brașov ?87, putem să susţinem cu suficientă temeinicie afirmaţia privind realizarea unei consonanţe a mitizării represiunilor ce au însoţit celedouă proteste muncitorești.  

În Valea Jiului, pe 1 august 1977, aproximativ 30.000 de mineri au intrat în grevă. Legenda spune că minerii au ţinut ostatici cadrele delegate de la centru în vederea aplanării conflictului muncitoresc din Vale, până când a fost Ceaușescu însuși nevoit să vină la Lupeni ?în a treia zi a grevei? și să gestioneze situaţia. Spre deosebire de cele petrecute la Lupeni în 1977, protestul muncitoresc din Brașov se califică drept o revoltă politică împotriva ?celui mai iubit.? Pe 15 noiembrie 1987, de ziua alegerilor municipale, muncitorii de la Steagul Roșu au mărșăluit spre centrul orașului angajând Brașovul într-o adevărată demonstraţie de stradă.

Reproducând și comparând mărturii din diferitele cronici și izvoare ale exilului ? evident, fără cea mai mică intenţie de a diminua semnificaţia celor două evenimente ?, studiul de faţă își propune să arate că în ceea ce privește represaliile determinate de Valea Jiului ?77 și Brașov ?87, în folclorul care circula în paginile presei din exil și-au făcut loc, cu siguranţă, și unele exagerări. Încercând să determine ? în același timp și cu același scop ? și cât de departe au sărit așchiile altor relatări privind cele două manifestări de protest, studiul își propune ca, în anumite privinţe, informaţiilor oferite de această revistă ad-hoc a presei exilului să le fie luată ? prin confruntare cu cele desprinse din relatările corespondente ale culegerilor de interviuri devenite disponibile după 1989 ? o cât mai exactă măsură.

De exemplu, una dintre cele mai vehiculate etichetări ale Văii Jiului de după 1977 este aceea de Siberie ? sui-generis și de mai mici proporţii ? în interiorul României, ?devenire? care ar putea constitui o explicaţie a facilităţii mobilizării minerilor pentru reprimarea fenomenului Pieţei Universităţii (1990).[1]

În paranteză fie spus, tensiunii din resorturile marșurilor minerești de peste mai bine de un deceniu i-au fost găsite însă și alte surse, cea mai insolită explicitare venind însă din partea lui Vladimir Alexe, care ? într-un articol (ianuarie 2006) din Ziua ? așează episodul mineriadelor în continuarea unor ?experienţe antropologice și psihologice de tip nazist, care au durat peste douăzeci și cinci de ani.?[2]Potrivit autorului citat, experimentul ? printre ai cărui iniţiatori s-ar fi aflat și Ion Iliescu[3]? desfășurat în regim pilot în două zone minerești din Muscel (Berevoiești și Câmpulung), ar fi dus, chipurile, la stabilirea ?diferenţei de acces la bunurile materiale? și a ?zvonului? ca principali factori în stimularea în hoardă a minerilor.[4]

Revenind însă la ceea ce s-a petrecut în Valea Jiului după 1977 ? deși, datorită unui discurs oarecum consacrat, s-a acreditat (și) că principala măsură sanitară luată în zonă ar fi fost ?importul? masiv de soldaţi, deţinuţi de drept comun, securiști și de forţă de muncă necalificată (exodul acesteia din urmă fiind asociat uneori cu moldovenizarea Văii[5]), se dovedește, cu destulă ușurinţă, că fiecărui termen al acestei înșiruiri i se cuvine ?câteodată impune chiar? un atât de necesar coeficient de incertitudine. Astfel, aducerea militarilor s-a făcut nu atât pentru a ţintui Valea sub un soi de stare de asediu, cât pentru valorificarea productivităţii superioare a soldaţilor, știut fiind că aceștia constituiau un corp foarte disciplinat.[6]

2.

SURSELE

?Sursa-ţintă? a studiului nostru o reprezintă presa din exil ? prin titlurile puse la dispoziţie de către biblioteca Institutului Român de Istorie Recentă[7]?, a cărei importanţă, în analizarea grevei din Valea Jiului și a revoltei din Brașov constă în faptul că aceasta reproduce discursul care circula în epocă, în mediile occidentale, asupra represiunii din România. Veriga slabă a acestei surse se constituie însă din supra(so)licitarea tradiţionalei credibilităţi a ?telefonului fără fir?, prin mijlocirea căruia a circulat informaţia în mediul din exil, precum și din gradul de infiltrare a acestuia de către Securitate. Cu toate acestea, este de apreciat că sursa ca atare ? în contextul în care, pe baza unei similitudini de conţinut, analogia dintre discursul asupra grevei din 1977 și revoltei din 1987 închegat în paginile presei din exil și cel apărut după 1989 poate fi destul de ușor de pus în evidenţă ? este una dintre cele mai valoroase. Cu precizarea că evidenţiata concordanţă se manifestă mai cu seamă în ceea ce privește discursul asupra represiunii ulterioare tulburărilor muncitorești, și nu atât asupra evenimentelor în sine. Exemplificăm, în acest context, prin ?începutul sfârșitului? ? Brașov ?87, cu alte cuvinte ? în cadrul apariţiei pe piaţă a noii mărci de comunism, cel a la Gorbaciov.

Trecând mai departe, următoarea poziţie în desfășurătorul surselor ? ?sursa-turnesol? ? este ocupată de colecţiile de interviuri și demersurile editoriale generate de cele două evenimente. Le-am denumit ?sursă-turnesol? deoarece, în studiul de faţă, acestea servesc, în primul rând, ca sursă de context sau ca termen de comparaţie a informaţiilor obţinute în urma monitorizării presei din exil.

Pentru greva din 1977 a minerilor din Valea Jiului ne vom folosi, în principal, de două cărţi care cuprind serii de interviuri, documente și relatări. Prima, După 20 de ani de ani sau Lupeni ?77 - ?97 (1997), îi are ca autori pe Mihai Barbu și Gheorghe Chirvasă[8], iar cea de-a doua ? Lupeni ?77: Sfânta Varvara versus tanti Varvara (2005) ? îi aparţine lui Mihai Barbu și Marian Boboc.[9]Cel dintâi volum este o culegere de interviuri și documente, interviurile fiind realizate cu participanţi la grevă, cu câteva cadre de partid de la acea dată (atât de la nivel local, cât și naţional,) și cu avocatul care a instrumentat, în 1990, cazul reabilitării minerilor condamnaţi de drept comun în 1977, în vreme ce documentele reproduse cuprind sentinţele penale de drept comun date minerilor care au fost condamnaţi în urma grevei.[10]Cea de-a doua carte tratează în mod specific condamnările de drept comun pronunţate, aducând în finalul cărţii prima mărturie a grevistului Constantin Dobre asupra celor întâmplate.[11]Din păcate, relatarea nu abordează și chestiunea sensibilă a presupusei racolări a acestuia de către Securitate, recrutare care, după cum s-a vehiculat în mai multe rănduri, ar fi avut loc după grevă.[12] 

În ceea ce privește revolta din Brașov, din seriile de interviuri și relatări disponibile, am ales să lucrăm cu cele editate și adnotate de către Marius Oprea și Stejărel Olaru.[13]

3.

VALEA JIULUI ?77

Capitol care își propune să prezinte fenomenul Valea Jiului ?77 urmărind reacţiile ?sursei-ţintă? la greva minerilor.

3.1. Greva ca atare

Vom începe cu o prezentare a celor petrecute folosindu-ne de cele două principale versiuni asupra evenimentelor (cea oficială la data desfășurării propriu-zise, precum și cea care ? potrivit aprecierii noastre ? a devenit dominantă după Revoluţie,) de notele distinctive ale grevei și de povestea controversată a liderului acesteia.

3.1.1. Simptomele

Se poate afirma că, în ceea ce privește greva Văii Jiului ?77, metaforica pace de dinaintea furtunii era ca și inexistentă, greva fiind declanșată într-un complex de fapte și împrejurări în care regimul comunist avea toate motivele să se teamă că nu va încheia cu bine anul calendaristic.

În primul rând, a avut loc tragedia cutremurului din 4 martie 1977. Potrivit relatărilor prim vice prim-ministrului Ilie Verdeţ, în pofida evidenţei efectelor dezastruoase în domeniul economic și chiar socio-uman ale acestei teribile încercări, Ceaușescu nu a slăbit deloc hăţurile realizării Planului, fiind decis să i se îndeplinească toţi indicatorii ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.[14]

O altă evoluţie semnificativă, de această dată pe scena dizidenţei românești, o constituie mișcarea pentru drepturile omului iniţiată de către Paul Goma, care pare să fi oferit prilejul primelor manifestări de nemulţumire în Valea Jiului. Astfel, cu ceva timp înaintea grevei ? la 23 martie 1977?, minerul Dumitru Blaj a plecat la București pentru a semna apelul pentru drepturile omului iniţiat de către dizidentul Goma, ?biletul? pe care l-a adresat scriitorului fiind ulterior citit la Radio Europa Liberă.[15]După ce actul său a fost făcut astfel public, Blaj a fost ?degradat până a ajuns vagonetar. Apoi l-au pus supraveghetor în depozitul de lemne. Au făcut imediat o ședinţă în curtea minei și în faţa lumii l-au făcut de râs. Unii, prin autobuz, își dădeau coate și ziceau, în batjocură, ?Nu te duci și tu, cu Blaj, după drepturile omului???[16]Blaj a murit în anii ?80, în circumstanţe cel puţin dubioase.[17]

Al doilea moment ?neplăcut? care poate fi considerat că a prefigurat ?revolta din Vale? a fost așa numita ?Spinoasa mărturisire?, adică un memoriu adresat Comitetului Central al partidului, Ministerului Minelor și Televiziunii Române[18], pe 14 iulie 1977, de către minerul Gheorghe Dumitrache, ?zis ?Ispitu??, căruia i s-a răspuns, cu ocazia condamnărilor de drept comun pronunţate în urma grevei din august 1977, când a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru ?instigare și ultraj la bunele moravuri.?[19]

Ceea ce i-a stârnit însă pe mineri a fost Legea nr. 3 din 30 iunie 1977.[20]Potrivit relatărilor primarului și prim-secretarului de atunci al Petroșaniului, Clement Negruţ, toată ?babilonia? care a urmat putea fi evitată dacă legea ? conform obiceiului ? ar fi fost discutată iniţial ?cu oamenii?.[21]

Asupra acestei legi este disponibilă și o așa-zisă ?variantă secu??, furnizată chiar de către unul dintre ?virtuozii? care au orchestrat, împreună cu Emil Macri, ?rezolvarea cazului Valea Jiului 1977?, și anume: generalul Nicolae Pleșiţă.[22]Relatarea lui Pleșiţă asupra evenimentelor se particularizează prin diminuarea influenţei factorului economic, greva fiind catalogată ca un efect al luptelor pentru putere desfășurate între cele mai înalte eșaloane ale partidului și Securităţii. Personajele principale ale intrigii ? potrivit scenaristului Pleșiţă ? ar fi fost soţii Ceaușescu, Ilie Verdeţ, Janos Fazekas și Emil Bobu, care au luat parte la conflict după cum urmează: Emil Bobu ? ministrul de atunci al Muncii ? a sesizat lipsa forţei de muncă în Valea Jiului, ba, mai mult! a constatat, și a reușit să o convingă și pe Elena Ceaușescu în acest sens, că acest contraproductiv fenomen s-ar datora vârstei premature de pensionare a minerilor. În cele din urmă, Ceaușescu ? care iniţial s-a arătat reticent faţă de întreagă problemă ? a aprobat apariţia unei noi legi menite să remedieze situaţia, adică a faimoasei Legi nr. 3. Cu toate că proiectul legii a fost dezaprobat de către Verdeţ, Fazekas și Trofin, tovarășa Ceaușescu a avut câștigul de cauză scontat, reușind să impună discutabila reglementare.[23]După apariţia legii, temerile lui Verdeţ, Fazekas și Trofin faţă de o posibilă ?ridicare? a minerilor s-au adeverit. Un alt element insolit al relatării lui Pleșiţă privește celebra sechestrare a lui Verdeţ de către mineri, susţinând că demnitarul expediat ?în recunoaștere? s-ar fi lăsat pe mâna minerilor tocmai pentru a servi, astfel, o lecţie celor care nu au ţinut seama de rezervele și sfaturile sale.[24]Ulterior, informat (de către Macri) asupra ?duplicităţii? lui Verdeţ, Ceaușescu l-a detronat,  ?înfundându-i? cariera în așa-numita ?groapă a elefanţilor? (adică Comisia Centrală de Revizie).[25]

În interviul pe care i l-a acordat lui Gheorghe Chirvasă, Ilie Verdeţ recunoaște că a dezaprobat proiectul de lege și că, pesemne, acesta ar fi fost motivul pentru care Ceaușescu l-a trimis în Vale.[26]De asemenea, confirmă și existenţa zvonisticii ? pe care o apreciază ca fiind lansată de către Securitate ? potrivit căreia ar fi fost implicat în agitarea spiritelor în Vale.