3.1.2. Episodul grevei și secvenţe din ceea ce i-au urmat

Se poate afirma că greva minerilor din 1977 a fost ?năstrușnică? prin însăși faptul că a avut loc. Cu toate aceasta, ea a devenit extravagantă odată cu sechestrarea lui Ilie Verdeţ și a lui Clement Negruţ ? primarul și prim secretarul Petroșaniului la acea dată ?, în ghereta portarului de la poarta numărul doi, până la venirea lui Ceaușescu la Lupeni.[27] Acest fapt a fost ulterior dezminţit sau doar nuanţat de către victimele presupusei ?răpiri în Valea Jiului?.[28] Chiar și legat doar de acest spectaculos ?episod?, aprecierea potrivit căreia Miliţia și Securitatea nu s-ar fi ?amestecat? în desfășurarea grevei, poate și merită să fie evidenţiată. De altfel, deși organe ale Securităţii și Miliţiei erau prezente, aplanarea conflictului s-a încercat numai pe cale politico-amiabilă. Din cele declarate de Verdeţ reiese că elicopterele erau în poziţie de start și transportul pe calea ferată a fost blocat, pentru a se evita plecarea minerilor la București[29], iar Negruţ susţine că liderii de partid locali au dovedit suficient fler pentru a nu recurge la o (catastrofală!) implicare a gărzilor patriotice.[30]

În urma ?insistenţelor? minerilor, în cea de-a treia zi a grevei ? 3 august 1977 ?, Ceaușescu a sosit în Vale. După o scurtă trecere pe la Petroșani, acesta s-a dus la Lupeni, unde era așteptat de 30.000 de mineri veniţi să-l întâmpine. Prins la strânsoare, Ceaușescu a promis îndeplinirea revendicărilor minerilor[31], conflictul fiind astfel dezamorsat. La sfârșitul mitingului, un miner mai ?întreprinzător? a propus ca lui Nicolae Ceaușescu să-i fie atribuit titlul de miner de onoare.[32]După Lupeni, Ceaușescu a revenit la Petroșani, unde s-a desfășurat un miting după toate uzanţele regimului de democraţie populară, în cadrul căruia nici nu s-a pomenit de Lupeni. ?Cine a fost la Lupeni și apoi a venit la Petroșani a trecut dintr-o situaţie de revoluţie la cu totul altă situaţie. La Petroșani, pot să spun că, în linii mari, a fost după șablonul pe care îl știm.?[33]Așadar, Lupeni ?77 a fost ascuns în mânecă. În ceea ce privește însă băgatul pe mânecă, nici acesta nu s-a lăsat prea mult așteptat?

După grevă, asupra Văii s-au abătut valurile succesive ale celor trimiși de la centru, efectuându-se o semnificativă epurare a aparatului de partid local și a celui administrativ.

?După câteva zile au început o serie de măsuri. S-a plecat de sus. S-a schimbat primul ministru, a fost schimbat ministrul Minelor. Pe plan local au fost schimbaţi primii secretari, cei de la sindicate și de la UTC. Au mai rămas doar cei de la Vulcan [?] și cu mine. Și pe primul secretar de la judeţ l-au schimbat.?[34]Dintre participanţii la grevă 15 mineri au fost condamnaţi de drept comun ? între 2 și 5 ani ?, pentru infracţiunile de tulburare a ordinii publice și de ultraj contra bunelor moravuri, acte care, oficial, nu au avut nimic de a face cu greva.[35]Aceștia urmau să-și ispășească pedeapsa prin muncă, în cadrul altor unităţi socialiste ori în închisoare.[36]

Potrivit lui Negruţ, s-a acţionat pe două fronturi: politic și de stat[37], derulându-se ceea ce se poate numi afacerea post-grevă a imunităţii de partid. Totul se baza pe existenţa a două hotărâri de partid, adevărate mine de aur, în situaţii de criză precum aceasta. Astfel, prima stabilea că nici ?un membru de partid nu poate fi cercetat cu carnetul asupra lui?, iar cea de-a doua că: ?toţi cei care ajungeau la proces, și erau membri de partid, nu puteau fi condamnaţi fără să mă informeze, de ce era condamnat. Eu puneam problema în discuţie și spuneam dacă se continuă procesul sau nu. Dacă se hotăra că nu, omul nu era condamnat.?[38]

Asupra celor petrecute în Vale, la București au avut loc două ?mese rotunde?. La  3 septembrie, o ședinţă a Consiliului de Stat, unde ţinta atacurilor și a reproșurilor lui Ceaușescu a fost prim-secretarul judeţului Hunedoara, Ilie Rădulescu.[39]După care, cu ocazia plenarei din 26 octombrie 1977 ? deși nu figura pe ordinea de zi ?, la interpelările unui membru al Comitetului Central ? iritat de faptul că membrii Comitetului Central nu au fost informaţi asupra evenimentului, fiind astfel puși în situaţia de a afla despre acesta de la Europa Liberă ?, subiectul grevei a fost luat din nou în discuţie. După câte se pare, curioșilor le-a fost oferită varianta oficială care apăruse în oficiosul Scânteia.[40]De această dată, pe lângă Ilie Rădulescu, oalele sparte au fost plătite și de către ministrul Minelor, care s-a ales cu un vot de blam.[41]

3.1.3. Versiunea oficioasă a grevei din Valea Jiului, 1977

Potrivit lui Ilie Verdeţ, Ceaușescu a calificat greva din Valea Jiului din 1977 drept consecinţă a unei propagande necorespunzătoare. ?La mijloc au stat probleme de conștiinţă. Adică muncă de propagandă slabă, nu s-au popularizat hotărârile partidului.?[42]Se pare că nu a existat o versiune oficială a grevei, ci mai degrabă o versiune oficioasă a vizitei lui Ceaușescu în Vale. Aceasta a apărut în Steagul Roșu, pe 5 august 1977. Chipurile, Ceaușescu a întreprins o ?vizită de lucru? în Valea Jiului.[43] 

3.1.4. Liderul

Legenda liderului spontan al grevei din Valea Jiului a constituit subiectul unei rocade între două zvonistici aparent contradictorii, dar care, de fapt, se încadrează perfect intrigilor ţesute într-un regim al puterii populare. Iar în acest context, trebuie semnalate și (auto)revelaţiile concurente apărute recent în Evenimentul zilei despre liderul ?din umbră al revoltei din august ?77?? ? Miron Cozma.[44]

După grevă, timp de câţiva ani, circula zvonul că cei doi lideri ai protestatarilor Văii Jiului ?77, Dobre și Jurcă ar fi fost omorâţi. Jurcă este un nume care apare frecvent în paginile presei din exil ? purtătorului său fiindu-i atribuit chiar rolul de ?antrenor secund? al minerilor participanţi la grevă, dar care, în mod curios, lipsește din relatările de după Revoluţie asupra grevei... În ceea ce-l privește pe Dobre, după o largă circulaţie a zvonului asupra morţii sale, a apărut o altă versiune conform căreia, imediat după grevă, acesta ar fi fost racolat de către Securitate.

Încercând să reconstituim evoluţia lui Dobre de după încetarea mișcării revendicative pe care a condus-o, bazându-ne pe mărturiile și informaţiile avute la dispoziţie, ar trebui să marcăm reperele care urmează. Astfel, din declaraţiile lui Ilie Verdeţ reiese că, în noiembrie 1977, Dobre era deja student la Academia ?Ștefan Gheorghiu?, ?trimis [fiind] la școală? de către Inspectoratul Ministerului de Interne Craiova.[45] Potrivit reproducerii, de către Teodor Rusu ? secretar cu probleme de propagandă la Comitetul municipal de partid, responsabil pentru zona estică a Văii Jiului, pentru orașul Petrila și pentru minele Lonea și Petrila ?, a unei discuţii purtate cu Gh. Pană (în vara anului 1978, la Neptun), Dobre ar fi avut o încercare nereușită de a-l vedea pe Ceaușescu, pentru a-i reclama îndeplinirea selectivă și nesatisfăcătoare a revendicărilor minerilor.[46] Ceaușescu s-a descotorosit însă de el, expediindu-l ministrului Muncii ? Gh. Pană.[47] Din alte surse ? mai puţin suspicioase faţă de fostul lider al minerilor ?, aflăm că în 1988 acesta se afla la Craiova, unde studia pentru un titlu de doctor în relaţii internaţionale și ? după cum se deduce din declaraţia citată în sursă ? lucra la Întreprinderea de Reparaţii Auto.[48] Din propriile sale afirmaţii reiese că spiritul său critic a continuat să dea de furcă tovarășilor ? din Craiova, de această dată.[49] Conform relatărilor lui Pompiliu Prip ? apărătorul minerilor în procesul reabilitării celor condamnaţi în 1977 ?, Dobre reapare pe scena Văii în timpul episodului Revoluţiei din 1989, imediat după fuga lui Ceaușescu. Dar, după câte se pare, tratat fiind cu suspiciune de către mineri, s-a retras în grabă, pentru a reveni a doua zi pe postul naţional de televiziune, pe care ?a vorbit în numele minerilor.?[50]

Relatările aparţinând lui Constantin Dobre, asupra propriului destin, au devenit din ce în ce mai frecvente în ultimii doi-trei ani. În expunerea asupra grevei din volumul lui Mihai Barbu și Marian Boboc acesta nu face precizări nici asupra ipoteticei sale înregimentări, nici asupra circumstanţelor în care a părăsit Valea Jiului.[51]El se dovedește însă mai generos în ieșirile avute recent în presa românească. Astfel:

 Laurenţiu Mihu: Sunteţi acuzat că aţi trădat cauza.
 Constantin Dobre: Eu nu știam ce e ?Ștefan Gheorghiu?. Lucram ca necalificat la IRA Craiova și voiam să fac o facultate. Unul care plecase de la noi din întreprindere se făcuse ziarist și avea articole în ziarul partidului. Văzând ce scrie, am vrut să fiu și eu ziarist. Am mers la redacţie, am dat concurs, dar am picat. La trei-patru zile, m-a chemat prim-secretarul, Miu Dobrescu, zicându-mi că pot studia doar la ?Ștefan Gheorghiu?, că e instituţie de stat, dar nu de partid. Și am dat la secţia economică, fără frecvenţă.

LM:  Acolo l-aţi și cunoscut pe Virgil Măgureanu.
CD: Da, un om în care am crezut sincer și care m-a compromis într-un hal fără de hal.[52]

Ținând de același registru, reţinem dezvăluirile liderului minerilor din 1977 apărute în Gardianul din 18 mai  2006: ?Măgureanu mi-a cerut să-l asasinez pe generalul Macri.?[53]Apoi, în ianuarie 2007, liderul revine în atenţia publicului pentru a corecta informaţia eronată cuprinsă în cadrul raportului Comisiei Tismăneanu cu privire la decesul său.[54]În cele din urmă fiind ?înviat? în cuprinsul controversatului raport. ?Modificarea a fost făcută pe ascuns fără a fi anunţată public.?[55]  Iar în august 2007 sunt făcute publice și informaţii cu privire la dosarul de urmărire al lui Constantin ?Dobre, nume de cod ?Dodu??.[56]

3.2. Valea Jiului ?77 în presa din exil

Întreprindem, așadar, promisa monitorizare a mișcării greviste în presa din exil, mai precis, pe în cea disponibilă în arhiva Institutului Român de Istorie Recentă. Precizăm că pentru scopurile studiului de nostru nu se va realiza o analiză internă a câmpului revistelor din exil, fiind interesaţi de presa din exil ca și un întreg. Vrem să știm doar cum a fost reprodus fenomenul de către gurile negre ale exilului, indiferent de fracţiunile interne ale acestuia.

3.2.1. Mesagerii grevei în exil

Pe baza informaţiilor pe care le avem, putem admite existenţa a trei pionieri ai informării asupra Văii Jiului 1977. Conform propriei sale aprecieri, B.I.R.E. a fost prima publicaţie care a relatat în detaliu despre greva minerilor, în ediţia din 16 septembrie 1977.[57] Al doilea mesager este Hosszu Istvan / Hosu Iștfan, un miner maghiar din Valea Jiului.[58] Iar sursa, cu numărul trei în această înșiruire ? poate cea mai importantă ?, este ceea ce s-a numit Scrisoarea minerilor din Valea Jiului.[59]