Un subiect intens mediatizat de unele publicaţii din presa exilului[1] a fost conflictul dintre Mitropolitul Visarion Puiu și preoţii de la Biserica Ortodoxă Română din Paris[2], aflaţi în subordinea sa canonică până în vara anului 1958. În cazul publicităţii intense a acestui aspect neplăcut și nedorit s-au remarcat editorii ziarelor ?Curierul românesc?[3] și ?B.I.R.E. Buletin de Informaţii pentru Români în Exil?[4], aflate mai mult sau mai puţin în orbita serviciilor secrete occidentale.

          Subiectul prezintă mai multe neclarităţi, începând chiar cu cronologia și terminând cu spinoasa problemă a ?dezgropării? lui prin asemenea demersuri știinţifice, deoarece Scriptura interzice judecarea ierarhiei, poruncă întărită și de Sf. Părinţi în Sf. Canoane: ?Acela care ar ocărî, ar bârfi, ar necinsti sau ar bate pe vreun preot, chiar dacă ar fi preotul vinovat, unul ca acela va fi dat anatemei și lepădat de la Biserică ca unul ce s-a îndepărtat de Sfânta Treime și la un loc cu Iuda va fi partea lui și 2 ani să nu se împărtășească, chiar de l-ar ierta preotul, căci zice Scriptura: ?Pe mai marele poporului tău să nu-l vorbești de rău??[5]. Cronologia este interpretabilă mai ales din punct de vedere al actorilor implicaţi direct în această dramă a exilului, fiecare parte susţinând că avea acoperire prin argumentele proprii, invocate cu titlu definitiv. Astfel, Mitropolitul Visarion a încercat permanent să aibă o atitudine constant apolitică, cu nuanţe declarate anticomuniste și antilegionare în primii ani postbelici, respectiv în timpul refugiului în Italia și Elveţia. Prin forţa împrejurărilor, în 1949 a acceptat implicarea în conflictul deschis care opunea pe arhimandritul Martinian Ivanovici grupului de anticomuniști și anticarliști cu nuanţă preponderent legionară. Devenind violentă, disputa fratricidă a provocat și implicarea autorităţilor franceze, presate și de reacţiile diplomatice ale guvernului de la București[6], ceea ce a dus la amânarea până în februarie 1952 a reglementării juridice și canonice: constituirea unui nou comitet de gestiune și instalarea noilor preoţi Virgil Pârvănescu și Radu Graţian[7]. În timp ce primul a adus deservicii, al doilea a încercat restabilirea liniștii. Ulterior, grupul celor doi a fost completat și cu Vasile Boldeanu și Ion Miloae, situaţie în care neînţelegerile dintre cele două părţi implicare direct au continuat pe parcursul anilor și s-au sfârșit abia în august 1964, odată cu trecerea la cele veșnice a mitropolitului. Subiectul a continuat însă să rămână în atenţia presei, cu unele accente violente și departe de spiritul creștin invocat permanent de publiciști[8].