100.000 lei pe lună pentru Beck

Atenţia deosebită acordată înalţilor oaspeţi poloni a reieşit şi cu ocazia transferării în secret a fostului preşedinte Mościcki şi a suitei sale de la Bicaz la Craiova, cu scopul facilitării plecării spre Occident. Operaţiunea s-a efectuat la 4 noiembrie, distanţa până la Piatra Neamţ fiind parcursă cu cele şase autoturisme şi patru autocamioane proprietatea preşedintelui, care şi-au continuat drumul până în Oltenia împreună cu bagajele, benzina fiind plătită de oaspeţi. Preşedintele şi suita au fost îmbarcaţi în vagonul ministerial pus la dispoziţie de ministrul de externe, Grigore Gafencu, precum şi într-un vagon de clasa I-a, fiind însoţiţi de C. Rosetii, funcţionar superior în MAE. Cazaţi în Palatul Mihail, oaspeţii au desfăşurat o intensă activitate politică, cu acordul gazdelor, ceea ce a supărat foarte mult pe nazişti. Ulterior, la 25 decembrie, preşedintele a fost sprijinit să se refugieze în Elveţia, unde a şi murit în anul 1940. 

Membrii guvernului, fiind vizaţi direct de nazişti, au fost cazaţi în locaţii succesive, precum staţiunile balneare Băile Herculane şi Călimăneşti. În primul caz, cei opt miniştri erau păziţi de către un detaşament de gardă, care făcea patrulări în jurul localităţii şi instalase santinele la uşa fiecăruia, situaţie pe care Antonescu a apreciat-o astfel în februarie 1941: „Nu vă purtaţi brutal cu ei, dar aveţi grijă să nu vă scape vreunul. N-avem dreptul să-i arestăm şi să-i închidem, dar, odată ce i-am găsit arestaţi, nu le mai putem da drumul”. 

Col. Beck, a cărui găzduire costa 100.000 de lei pe lună la începutul anului 1941, a fost mutat succesiv şi datorită bolii de plămâni de care suferea: Slănic Moldova, Braşov (luxosul hotel „Aro”), Bucureşti, Snagov, Bucureşti (reţinut pentru tentativă de evadare; hotel; vilă str. Toma Stelian 2), comuna Chirculeşti (azi Singureni), satul Stejarul (azi Stăneşti), judeţul Vlaşca (azi Giurgiu), la circa 60 km sud de Bucureşti. Aici a murit la 5 iunie 1944, fiind înmormântat cu onoruri militare în cimitirul Şerban Vodă (Bellu), figura 21, locul 44. Fostul ministru nu s-a împăcat deloc cu statutul său de refugiat fără activitate, încercând în mod repetat să evadeze, motiv pentru care autorităţile române au fost permanent în alertă. Astfel, la un moment dat, precauţiile au mers până acolo încât nu i s-a permis să iasă din casă timp de o lună. În primele zile de la declanşarea ostilităţilor, prin România au trecut şi prima soţie a ministrului, cu fiul lor, ocazie cu care demnitarul a mulţumit oficial pentru sprijinul acordat.      

Mareşalul Rydz-Smigly a fost încartiruit în vila Teodoriade (fam. Vasiliu), comuna Dragoslavele, judeţul Muşcel (azi Argeş), împreună cu suita compusă din trei ofiţeri superiori (col. Wenda Siegmund, lt.col. Cianciara Henrick, mr. Krezeckescki) şi şase oameni de serviciu (Felix Wiazewiazewscki, Kuduic Heirick, Baraceak Iulian, Grezescak Iosif, Iazadovscki, Benea Nicu). Din 23 februarie 1940, serviciul de pază a fost asigurat de Jandarmerie, printr-un ofiţer (iniţial sublocotenentul Paşcovici, apoi lt. rez. Ilie Văcar, iar din august sublocotenentul în rezervă Horia Georgescu), trei subofiţeri şi 10 jandarmi militari în termen. A solicitat şi a primit dreptul de a picta în curtea vilei (împotriva prevederilor legale), a lua zilnic lecţii de franceză timp de o oră de la dna Georgescu (50 de ani), a se face serviciu religios duminica cu preot catolic şi un cântăreţ de la Câmpulung, de unde se făcea şi aprovizionarea cu alimente, a face plimbări prin localitate şi pe malul Dâmboviţei. La 18 decembrie 1940, mare a fost surpriza când s-a anunţat dispariţia mareşalului, colonelului şi a şoferului Kutnic, folosind o maşină particulară. Conform maiorului, care era bănuit că avea legătură cu incidentul, mareşalul s-a temut că va fi arestat, aşa cum ar fi fost anunţat la posturile de radio engleze şi scriseseră unele ziare germane. Reacţia gl. Ion Antonescu a fost dură, rezoluţiile puse pe informarea primită fiind sugestive: „Anchetă cine este răspunzător direct. Cine trebuia să facă şi să controleze paza. Sancţiuni”. Surpriza este trădată şi de confuzia iniţială privind momentul dispariţiei, de care a fost găsit responsabil comandantul gărzii, deoarece n-a ieşit din casă de pe 15 decembrie, motivând că este bolnav de hemoroizi. Ancheta a dus la incriminarea pentru „de gravă încălcare de consemn”, „completă neglijenţă de a atribuţiilor în calitate de comandant de gardă” şi solicitare de bani de la refugiaţi, motive penrru care a fost arestat imediat. Nemulţumit de raportul ministrului de Interne, gl. C. Petrovicescu (membru al Gărzii de Fier), gl. Antonescu a dat următoarea rezoluţie: „Nu mă mulţumesc cu aceste explicaţii. Ofiţerul trebuie condamnat urgent cu maximum de pedeapsă. Şeful său ierarhic, care trebuia să-l controleze, să fie eliminat cu art. 58; dacă are şi vină formală, să fie trimis în judecată. Executarea îmi va fi raportată. Se va aduce la cunoştinţă armatei prin Ordin de Zi”. În consecinţă directă, acuzatul a fost judecat de Tribunalul Militar al Corpului I Armată (Craiova), care l-a condamnat la 4 februarie 1941 la cinci ani de închisoare corecţională, destituire şi o mie de lei amendă pentru călcare de consemn. Cu aceeaşi ocazie, au mai fost condamnaţi şi sg. maj. Dumitru Perju, Constantin Răducanu, Şerban T. Ion (membri ai gărzii, 30 de zile de arest şi mutare disciplinară), col. Mihail Iliescu (fost comandant al Inspectoratului de Jandarmi Bucureşti, 20 zile) şi Nicolae Pavlid (comandant al aceluiaşi inspectorat în timpul evadării, 10). Peste ani, în 1951, Horia Georgescu a fost eliminat din partidul comunist datorită apartenenţei anterioare la Partidul Naţional Liberal.        
                        
Cifre controversate

Pentru buna organizare a primirii şi gazduirii refugiaţilor au fost mobilizate toate forţele necesare, inclusiv instituţii noi. Astfel, la 27 septembrie s-a înfiinţat Comisariatul general pentru evidenţa şi asistenţa refugiaţilor poloni, subordonat Ministerului de Interne, fiind desfiinţat abia în 1945. Într-un raport privind activitatea pe primele două luni ale anului 1940 sunt detaliate numeroasele probleme de rezolvat, care se vor înmulţi odată cu cedările teritoriale din vară şi refugierea unui număr important de polonezi din teritoriile ocupate de Armata Roşie: lucrări de cancelarie (cereri, rapoarte, referate, ordine circulare, comunicări cu referinţe, intervenţii la autorităţi), lucrări de contabilitate şi casierie (plata alocaţiilor pentru cei îndreptăţiţi), primirea şi efectuarea de inspecţii şi anchete, organizarea de conferinţe, informarea străinătăţii, asistenţa culturală, plecările masive, asistenţa umanitară coordonată de Straja Ţării şi cu colaborare americană.

Amploarea activităţii Comisariatul reiese şi din numărul mare de cereri pe care trebuia să le rezolve în cele 9-10 ore de lucru zilnic, circa o sută de solicitări, referitoare la: autorizaţii de deplasare,  transferare, intrare şi ieşire din ţară; vize de tranzit; atribuiri de alocaţii financiare şi reclamaţii privind plata lor; cercetări solicitate din ţară şi străinătate asupra unor refugiaţi; nevoile de efecte de îmbrăcăminte, încălţăminte şi rufărie; situaţia sanitară a centrelor de refugiaţi; nevoile culturale şi artistice; preoţi de atribuit centrelor de refugiaţi, înfiinţări de cantine, cămine şi şcoli; intervenţii pentru înscrierea studenţilor şi deplasarea elevilor; autorizaţii pentru spectacole şi turnee teatrale; obţinerea biletelor de identitate, cereri de repatriere şi de emigrare, prelungiri de vize; cereri de lucru, autorizaţii pentru angajarea de specialişti. La rândul lor, şi refugiaţii şi-au organizat instituţii: Comitetul central polonez pentru ajutorarea refugiaţilor, cu sediul în Bucuresti şi 54 de comitete locale; asociaţii profesionale, reunite în Uniunea Asociaţiilor Polonezilor din România, transformată la 19 decembrie 1939 în Uniunea Polonezilor din România, preşedinte fiind senatorul Tytus Czerkawski;
Cercul polonez pentru conciliere în România, organizat la începutul anului 1940 cu scopul de a realiza apropierea dintre polonezii stabiliţi anterior în România şi cei proaspăt refugiaţi; 32 de şcoli de diferite grade, cu 3.126 de elevi (coordonate de Uniunea poloneză a şcolilor). În acelaşi timp, s-au editat numeroase publicaţii, începându-se tipărirea în scop didactic, în limba polonă, a operelor clasicilor, dar şi a unora care surprindeau tragedia proaspăt dezlănţuită. Pentru asigurarea unui standard de viaţă acceptabil, s-au stabilit alocaţii de sprijin şi solde sensibil egale cu cele româneşti, s-a acordat dreptul de muncă acceptat pentru cazuri individuale, alocaţii financiare şi materiale, subofiţerii şi soldaţii au fost încazarmaţi etc. Ulterior, majoritatea militarilor s-au refugiat în Occident, via Jugoslavia şi Grecia, sau au revenit în teritoriile poloneze ocupate de nazişti. La ambasadă, recunoscută de gazde până la 1 noiembrie 1940, au fost constituite succesiv patru comisii care s-au ocupat cu organizarea plecării militarilor spre Franţa şi Anglia, unde au luptat împotriva puterilor Axei, deci şi a României.

O controversă încă deschisă este cea a numărului de refugiaţi, cifrele oscilând între 40. 000 şi peste 100. 000, din care mai mult de jumătate militari. Guvernul român a cheltuit peste două miliarde de lei (cursul 1939), din care aproape un sfert pentru militari. Ospitalitatea românească în privinţa refugiaţilor polonezi a continuat până în 1945, când ultimii studenţi au părăsit România, încheind astfel acest capitol tragic al istoriei poporului polon.
Ceea ce contează mai mult este drama constituită de acest război mondial, care a pus la încercare toate resorturile umane, scoţând astfel în evidenţă caracterul individual şi colectiv al celor implicaţi într-un fel sau altul.