Revenirea prinţului Carol Caraiman din exilul autoimpus şi proclamarea sa ca rege, la 8 iunie 1930, sub numele de Carol al II-lea, a coincis cu apogeul marii crize economice (1929-1933). Datorită caracterului economic preponderent agrar, efectele acesteia au fost mai puţin dramatice în România decât în statele occicentale puternic industrializate. Cu toate acestea, perioada a cunoscut o radicalizare a mişcărilor revendicative economice şi politice. Din acest motiv, dar şi al dorinţelor dictatoriale nedeclarate a proaspătului rege, s-a trecut la o extindere fără precedent a acţiunilor contrainformative. În această acţiune au fost antrenate atât instituţiile statului, cât şi serviciile particulare de specialitate (ex. cel al Elenei Lupescu, amanta regală).
 
Perioada interbelică
 
Ca urmare a faptului că majoritatea populaţiei trăia în mediul rural, acoperit militar de către jandarmerie, misiunile contrainformative ale acesteia au fost extinse exponenţial, începând cu anul 1931. Juridic, această acţiune s-a bazat pe prevederile Legii nr. 912, din 23 martie 1929 pentru organizare jandarmeriei   (cunoscută ca legea Vaida-Voevod, după numele ministrului naţional-ţărănist care a iniţiat-o). Prin art. 31 s-a fixat misiunea informativă, definită astfel: ,,Adunarea informaţiilor referitoare la ordinea şi siguranţa statului şi raportarea la organele în drept”. Începând din 1931, ordinele de informaţii au fost mult amplificate cantitativ şi calitativ, atât cele generale, cât şi cele speciale (ex. pentru şcoli, centre de instrucţie sau pentru misiuni punctuale). Cele mai ample au fost ordinele generale de informaţii, care fixau misiunile întregii instituţii pe durata unui an. Un capitol important era cel referitor la culegerea informaţiilor privind activitatea sectelor, care, pentru anii 1938-1939, era definit astfel:
,,Partea I-a
 Probleme informative ce interesează Siguranţa Statului, ordinea şi interesele publice (...)
 VI. Secte religioase
Sectele identificate în regiune. Situaţia şi evoluţia lor faţă de prevederile D.M. Nr. 26.208/938 Monitorul Oficial Nr. 133 din 14 iunie 1938. (...)
Partea II-a
Culegerea informaţiunilor
VI. Secte religioase
Propaganda sectelor religioase.
- Ce secte religioase sunt existente pe raza legiunei (se vor trece numeric numai în primul buletin; în celelalte se va adăuga sau scădea numărul aderenţilor).
- Ce grupări şi propagandişti au mai fost identificaţi?
- Ce instrucţiuni manifeste, broşuri s-au răspândit şi sursa probabilă (nominal).
- Cine sunt principalii conducători, propagandişti sau colportori şi dacă ei sunt locali sau din alt judeţ.
- Prin ce acte s-au manifestat şi mijloacele ce le întrebuinţează.
- Data exactă şi locul unde s-au petrecut aceste fapte.
- Ce arestări, depuneri sau condamnări de sectanţi s-au făcut”.

Pe baza acestor prevederi, pentru un control mai riguros, s-a ordonat Legiunilor (aveau sub jurisdicţie un judeţ – n.n.) să întocmească ,,Dosare cu fişele curentelor politico-sociale şi secte religioase”. Ele cuprindeau tabele privind: ,,I. Situaţia... ; II. Conducători şi propagandişti identificaţi; III. Broşuri şi manifeste răspândite”. Astfel, în 1938, Legiunea de Jandarmi Brăila a identificat: baptişti – 82, adventişti de ziua a 7-a – 243, evanghelişti – 19, adventişti reformaţi – 6, nazarineni – 4, penticostali – 8, inochentişti – 2, bezipopoviţi – 476, stilişti – 2.
Despre cei mai numeroşi sectanţi din Brăila, documentele păstrate consemnează: ,,Situaţia Bezipopoviţi există de  pe timpuri îndepărtate şi răspândită în mare parte printre lipovenii Comunei Piscu. Dealtfel sunt ortodocşi, însă nu au preot.
Ca obiceiuri avute că nu declară naşteri (nou născuţi) căsătoriile iar morţii nu-i îngroapau cu buletin de moarte şi preot.
În prezent respectă şi ei legislaţia de stare civilă deoarece au suferit mari sancţiuni.
În serviciul de preot îl face un locuitor dintre ei numit dascăl.
Nu se face propagandă pentru câştigarea de aderenţi”.

Perioada războiului


Participarea României la cel de-al doilea război mondial a schimbat misiunile jandarmeriei, adaptându-le la noua situaţie. Astfel, la jumătatea anului 1941, Serviciul Jandarmeriei din Inspectoratul General al Jandarmeriei (I.G.J.) a prezentat o dare de seamă “asupra contribuţiei în ce priveşte siguranţa de stat şi ordinea publică”, referitoare la perioada 6 septembrie 1940 – 15 august 1941. Alături de alte probleme – legionari, comunişti, spionaj, bombardamente, refugiaţi etc. – un capitol aparte se referă la acţiunea “contra sectelor religioase”, considerate “un pericol naţional care, adăugat curentelor extremiste de dreapta şi de stânga, contribuie la destrămarea solidarităţii româneşti”. După înfrângerea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, jandarmii au constatat existenţa a numeroşi “sectanţi stilişti, dintre care unii ajunseseră şefi de cuib, de garnizoană şi de sector legionar”, mai ales în judeţele Neamţ, Iaşi şi Baia. Această situaţie a fost pusă pe seama dorinţei conducerii organizaţiei extremiste “de a avea cât mai mulţi aderenţi”, fapt pentru care “au tolerat şi au încurajat acţiunea sectantă, fără a ţine seama de marile imperative naţionale”.          

Declanşarea ostilităţilor militare pe frontul de est, la 22 iunie 1941, a provocat şi interesul “pescuitorilor în ape tulburi” din toate punctele de vedere, inclusive cel spiritual. Astfel, la data întocmirii documentului evocat mai sus, în România existau trei secte permise şi 12 care activau în ilegalitate. Cele premise cuprindeau baptiştii (23. 500  de membri), adventiştii de ziua 7 (12. 600) şi creştinii după Evanghelie (6. 904). Cultele nerecunoscute de statul român, dar identificate că acţionau pe teritoriul ţării, erau: penticostaliştii (3. 563), stiliştii (2. 632), bezapopoviţii (2. 606), lipovenii sau popoviţii (2. 008), nazareninenii (1. 624), adventiştii reformişti (830), martorii lui Iehova (532), tudoriştii (515), studenţii în Biblie (452), molocanii (40), inochentiştii (34) şi secerătorii (5).       
          Ordinul de Informaţii nr. 124, emis de Serviciul Jandarmeriei la 2 septembrie 1941, prezenta constatările efectuate în Basarabia, Transnistria şi Ucraina, unde propagandişti adventişti şi baptişti semănau „ideile rătăcite ale acestor secte”, sub masca diferitelor ocupaţii. Ordinul atrăgea atenţia asupra faptului că „mulţi dintre propagandişti sunt în slujba comunismului”, iar ideile propovăduite de ei sunt opuse “intereselor Naţiunii şi Statului Român”.
          Un alt Ordin de Informaţii, nr. 145 din 11 octombrie 1941, arăta că, după eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, baptiştii, stiliştii şi inochentiştii desfăşurau în aceste provincii româneşti o activitate pe cât de intensă, pe atât de nocivă.
Zece zile mai târziu, Inspectoratul de Jandarmi Cernăuţi comunica - sub semnătura comandantului, colonelul Ioan Mânecuţă - identificarea unei noi secte, numită a „sâmbotiştilor”. Aceasta a fost localizată în comuna Cuciurul Mic, fiind compusă din membrii a circa 60 de familii. Din punct de vedere religios, sâmbăta era pentru ei zi de repaus. Citind doar Vechiul Testament, nu credeau în a doua venire a lui Isus Hristos şi, cel mai important lucru, „detestă biserica şi obiceiurile creştine”. De asemenea, raportul mai menţiona că această sectă a luat fiinţă în timpul ocupaţiei sovietice din 1940-1941, când aderenţii ei au primit diferite avantaje (scutiri de taxe şi impozite, servicii bine remunerate, ajutoare) în scopul anihilării influenţei bisericii ortodoxe.
          Creşterea numărului de sectanţi, în perioada 1939-1941, a făcut obiectul unei analize la nivelul conducerii I.G.J. Din corespondenţa purtată cu Legiunile s-a constatat o creştere a membrilor sectei „creştinii după Evanghelie” la nivelul întregii ţări. În acest interval, judeţul Muscel a contabilizat un număr de 560 noi aderenţi, în Dorohoi de la 344 s-a ajuns la 577, iar în Teleorman de la 181 la 435. Tot aici, „adventiştii de ziua 7” îşi măriseră rândurile de la 2. 502 la 3. 445, în timp ce în Tulcea creşterea a fost exponenţială, de la 6 la 136. Încercând să explice această erupţie, Legiunea Tulcea  a raportat că mulţi dintre noii sectanţi erau refugiaţi din Basarabia sau colonişti stabiliţi în judeţ.
          Desigur, cauzele prozelitismului acestor secte trebuie căutate şi în altă parte. Mai concret, în slăbiciunea şi incapacitatea Bisericii Ortodoxe Române de a anihila aceste secte, de a demonstra forţă şi seriozitate faţă de credincioşi. Exemplul cel mai elocvent a fost oferit chiar de generalul Antonescu, la 11 aprilie 1941, când a declarat, în Consiliul de Miniştri: „Le-am spus [conducătorilor bisericii ortodoxe cu care Conducătorul Statului a avut o întâlnire în ziua precedentă – n.n.] că, sub raportul moral, Biserica se găseşte într-o carenţă groaznică, că preoţii sunt, în foarte multe cazuri, de o imoralitate revoltătoare. Le-am arătat cazul preotului de la biserica din  cartierul meu, care şi-a însuşit banii pe care i-am dat eu pentru săraci. Ceva mai mult, s-a dus soţia mea la biserica aceea, ca să împartă ajutoare săracilor, iar preotul acela le-a dosit; o parte din ele s-au găsit în casă la el. Toate lucrurile acestea le-am spus Patriarhului”.
          La 22 noiembrie 1941, I.G.J. a transmis Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor un material documentar despre lipsa de organizare a bisericii în Transnistria. Conform acestuia, Biserica Ortodoxă Română nu se putea impune şi organiza eficient din trei cauze principale. În primul rând, funcţionau preoţii rămaşi din timpul ocupaţiei sovietice, care, în majoritatea lor (70%), erau anticanonici. Ei erau numiţi „Jevişti” – preoţii bisericii vii – nu aveau o pregătire teologică adecvată şi, în plus, au fost hirotonisiţi de episcopul Lipkovski, despre care se afirma că „şi-a luat singur gradul”. A doua cauză principală o constituiau preoţii trimişi din ţară. Numărul lor era foarte mic, s-au mutat fără soţii „şi trăiesc o viaţă incorectă care îndepărtează credincioşii”. În acelaşi timp, călugării misionari, sumar pregătiţi, cădeau sub influenţele doctrinelor sectante. Ultima din aceste cauze era rezistenţa opusă de inochentişti, ca o consecinţă a regimului sovietic care tolerase şi încurajase activitatea acestei secte.