La sfârşitul primului deceniu interbelic, contextul extern şi intern al României era dominat de efectele marii crize economice mondiale, izbucnite în „vinerea neagră” din noiembrie 1929, prin crahul bursier de la New York. Efectele acesteia au resimţite de români începând din a doua jumătate a anului 1930, fiind mai reduse decât în statele industrializate, datorită faptului că economia românească avea un caracter preponderent agricol. Din punct de vedere politic, perioada a fost dominată de actul „restauraţiei” din 8 iunie 1930, reprezentat de revenirea prinţului Carol din exilul autoimpus şi proclamarea sa ca rege sub numele de Carol al II-lea, prin voinţa celor două camere ale Parlamentului. În perioada domniei acestuia (1930-1940), serviciile secrete au cunoscut o mare dezvoltare, funcţionând nu doar în beneficiul şi cu aprobarea instituţiilor statului, ci chiar şi în folosul exclusiv al unor persoane particulare (cazul Elenei Lupescu, amanta regelui şi conducătoarea camarilei regale) sau a unui partid politic (cazul Partidului Naţional Ţărănesc).

Preudonim „Mefisto”

           În acest context încordat şi datorită acţiunilor extremelor politice şi încercării noului rege de a-şi impune treptat propriul regim autoritar, necesitatea înfiinţării unui serviciu specializat în culegerea informaţilor din zona rurală apărea cu atât mai imperioasă cu cât, după Marea Unire din 1918, misiunile Jandarmeriei s-au multiplicat cantitativ şi calitativ. Starea de provizorat caracteristică organizării instituţiei în primii ani ai perioadei interbelice este scoasă în evidenţă şi de disputa teoretică dusă în jurul rolului, metodelor, mijloacelor şi eficienţei acestei instituţii în acţiunea de păstrare a ordinei şi siguranţei statului şi a cetăţenilor. Controversa a fost adusă la cunoştinţa publică prin coloanele „Revistei Jandarmeriei”, chiar de la apariţia primului număr al acesteia, la 15 decembrie 1922. Pe toată perioada deceniului respectiv s-au consemnat zeci de articole pe teme legate de serviciile secrete. Printre altele, în articolul „Legături oficiale şi neoficiale. Educaţie profesională”, semnat cu preudonimul „Mefisto”, se afirma că jandarmul nu poate să-şi îndeplinească cu succes misiunile încredinţate fără sprijinul informativ primit din partea persoanelor oficiale din localităţile rurale unde îşi executa serviciul: primarul, notarul, secretarul primăriei, medicul, preotul, învăţătorii, agenţii sanitari şi silvici, guarzii comunali etc. Controversa a fost animată de profesorii Şcolii Speciale de Jandarmi Oradea Mare, care erau şi editori ai revistei: col. Gh. Constantinescu şi maiorii V. Barbu, Al. Constantinescu şi N. Robănescu.
În luna septembrie 1924 au avut loc evenimentele sângeroase de la Nicolaevca şi Tatar Bunar, în care grupuri sovietice înarmate au trecut Nistrul cu intenţia provocării unei răscoale antiromâneşti în Basarabia. În aceaste confruntări sângeroase au fost ucişi şi reprezentanţi ai autorităţii de stat, printre care şi jandarmi. Aceste evenimente surprinzătoare au reprezentat exemplul dureros care a impus introducerea „Cursului de informaţii al Căpitanilor Aspiranţi la gradul de maior şi examenul pentru gradul de maior”. După părerea mr. Constantinescu, expusă într-un articol cu titlul omonim, scopul cursului era „pregătirea lor pentru serviciul ce trebuie să facă în timp de pace (...) iar în timp de război să facă acel serviciu pe care l-au practicat, sau cel puţin învăţat la acel curs în timp de pace”. În anul 1926, prin ordine ale Comandamentului Corpului, au fost înfiinţate cursuri de informaţii şi contra-informaţii care urmau să se ţină la reşedinţele Regimentelor şi a Şcolii de la Oradea. Comandantul acesteia, apreciind marea importanţă a cursului, a înfiinţat o catedră specială pe care a încredinţat-o ofiţerilor superiori. Bibliografia era reprezentată de lucrările mr. Barbu („Noţiuni asupra serviciului de informaţiuni”) şi Robănescu („Cursul de agenţi de informaţie şi contrainformaţie”, broşură din 1925 referitoare la culegerea informaţilor, descoperirea infractorilor şi prevenirea infracţiunilor), col. Miron Şerb („Instrucţiuni pentru cursurile de «INFORMAŢIUNI ŞI CONTRA INFORMAŢIUNI»”), precum şi o broşură semnată de un colectiv format din acelaşi ofiţer (ajuns general), lt.-col. M. Ion (prefectul Poliţiei Cluj) şi mr. Gh. Belloiu şi Al. Constantinescu („Poliţia de siguranţă – Serviciul de informaţii şi contrainformaţii”, tipărită în 1928 şi referitoare la culegerea informaţiilor, organizarea supravegherii, agenţii informatori, spionaj şi descrierea acţiunilor subversive, cu exemple).
           Conform cursului, serviciul de informaţii era reprezentat de activitatea de culegere şi verificare a informaţiilor, iar serviciul de contra-informaţii consta în luarea măsurilor de contrapropagandă pentru împiedicarea plănuirii sau executării acţiunilor subversive de orice categorie în legătură cu ordinea şi siguranţa statului, activitatea agenţilor jandarmi de a induce în eroare pe inamicii ordinii şi siguranţei (interne şi externe) a statului, precum şi descoperirea, urmărirea şi prinderea infractorilor. Programa analitică cuprindea şi noţiuni de bază privitoare la: Spionaj. Spioni. Modul cum se împart şi modul cum lucrează ei de îndată ce pătrund pe teritoriul României; Organizaţiile de spionaj ale ţărilor vecine; Propaganda subversivă; Bolşevism; Criptografie; Contra-informaţii; Secte şi propaganda religioasă; Cum trebuia organizat serviciul de informaţii la un post, secţiune şi legiune; Alegerea informatorilor şi contra-informatorilor. Programa pentru şefii de secţii era similară cu cea a ofiţerilor, cărora li se prezenta mai detaliat.

Fondatorul controversat

           Legislaţia prin care s-a înfiinţat Serviciul a urmat modelul francez privind scopul (misiunile) Jandarmeriei, ca argument fiind citat lt.-col. Beringuier: „Acţiunea preventivă se manifestă sub forma unei supravegheri neîntrerupte, caracterizată prin desele patrulări, având ca obiect principal de a prepara succesul unei eventuale acţiuni represive”. Încă de la înfiinţarea ei, Jandarmeria a avut un caracter contra-informativ, care a fost completat prin art. 31 din Legea nr. 912 din 23 martie 1929: „Adunarea informaţiilor referitoare la ordinea şi siguranţa Statului şi raportarea lor organelor în drept”. Astfel, s-a înfiinţat sectorul de jandarmi, compus din 2-3 secţii, având un scop triplu: ofiţerii de la Legiuni erau dislocaţi în sate, se înfiinţa un nou organ de control, precum şi Serviciul de informaţii şi contrainformaţii, „capabil a înţelege-interpreta şi exploata o informaţie”. Anterior, în 1927, Marele Stat Major a elaborat noi instrucţiuni, cu caracter provizoriu, privind activitatea de informaţii. Apoi, în 1930, s-a votat Legea contraspionajului şi trădării în timp de pace, care completa Legea contraspionajului în timp de pace (din 1913) şi Regulamentul ei de aplicare.
           Această legislaţie publicată a fost completată cu ordinele secrete emise de IGJ şi unităţile din subordine: ordine circulare generale, ordine generale de informaţii (anuale), ordine de căutare, instrucţiuni etc. 
           Serviciul a fost fondat probabil în 1931, după numirea la comanda IGJ a gl. Constantin Dumitrescu, fost comandant al Cercului de Recrutare Constanţa şi şef de Stat Major al IGJ (o controversă este legată şi de numele de familie al acestuia: în dosarul de ofiţer apare Dimitrescu, însă semna şi era numit de alţii Dumitrescu, aşa cum apare şi pe propriul monument funerar de la Cimitirul Bellu). Numirea s-a datorat intervenţiei fiului său Constantin (Puiu), secretarul particular al regelui şi membru de bază al camarilei. Deocamdată, documentele la care am avut acces, bibliografia şi informaţiile de istorie orală nu ne permit avansarea unei date precise. Documentele consultate indică cu precizie numai data înfiinţării Sectoarelor de Poliţie Informativă de la reşedinţa Inspectoratelor Regionale (1935-1936).
           Începuturile funcţionării Serviciului de Informaţii au fost legate de activitatea gl. Dumitrescu, prin încercarea de scoatere a Jandarmeriei de sub autoritatea guvernului Iuliu Maniu şi transformarea ei într-o armă politică îndreptată împotriva acestuia. Astfel, cu ocazia Anului Nou 1933, generalul a dat un ordin de zi în care afirma că jandarmii şi-au făcut datoria, deşi au avut de întâmpinat mari dificultăţi materiale, pe care, cu toate străduinţele sale, nu le-a putut ameliora. Afirmaţia reprezenta o acuzaţie publică la adresa guvernului, în general, şi a Ministrului de Interne, Ion Mihalache, în special. Acesta a cerut regelui demiterea generalului, dar a fost refuzat, motiv pentru care şi-a prezentat demisia. Maniu s-a solidarizat cu colegul său de partid şi guvern, prezentând demisia întregului cabinet, care a fost acceptată. 
           Creşterea influenţei fiului generalului a dus la replica Elenei Lupescu, a altor membri ai camarilei, precum şi a unor oameni politici influenţi. Astfel, pentru participarea sa la constituirea guvernului Gh. Tătărescu, instalat la 10 ianuarie 1934, N. Titulescu a pus unele condiţii, printre care şi asigurarea controlului guvernului asupra Siguranţei, Poliţiei şi Jandarmeriei, precum şi îndepărtarea lui Puiu Dumitrescu de la Palat. Acesta a fost silit să părăsească ţara, fiind exclus definitiv din rândurile camarilei.
           Într-un asemenea context ostil familiei sale, gl. Dumitrescu a fost înlocuit de la comanda Jandarmeriei la 15 februarie 1934, succesor fiind numit gl. Barbu Pârâianu. În iunie 1934 a fost sesizat Parchetul Militar al Corpului II Armată, care a început instrumentarea procesului împotriva sa şi a colaboratorilor apropiaţi, acuzaţi de fraude în gestiune. Primul proces, desfăşurat în martie-aprilie 1935, s-a încheiat după 25 de zile de dezbateri, când s-a anunţat rejudecarea datorită modificărilor intervenite în completul de judecată. În timpul acestui proces s-au făcut publice pentru prima dată detalii privind activitatea Serviciului. Astfel, unul dintre martorii acuzării a afirmat că frizerul Marin Ionescu culegea informaţii din Comandamentul IGJ pentru uzul personal al gl. Dumitrescu. Un alt martor susţinea că frizerul „umbla între Inspectorat şi Depozit [Depozitul General de Materiale – n.n.] pentru a spiona ofiţerii”. Aceste acuzaţii au fost respinse atât de cel incriminat, cât şi de inculpatul Dumitrescu. Prin rechizitoriul său, generalul Gellu Petrescu, comisar regal special, îl acuza pe gl. Dumitrescu că „îşi conduce Serviciul pe baza informatorilor, pe un sistem centralizat şi prin teroarea ofiţerilor”. Cu ocazia interogatoriului care i s-a luat, principalul inculpat a declarat că „la căpitanul Măruţă [casierul Depozitului General – n.n.] Parchetul Militar a găsit un dosar cu note informative, pornit de la generalul Pârâianu. Acest căpitan lucra cu Pârâianu contra mea. Eram suspectat şi casa îmi era înconjurată de agenţi de siguranţă, de sergenţi instructori, care îmi spionau toate mişcările şi convorbirile”. Pentru a-şi argumenta afirmaţiile, a citat o serie de note informative din dosarul căpitanului, privitoare la gestiunea şi activitatea sa. Cu ocazia audierii sale, căpitanul a declarat că adunase informaţiile din dosare după începutul anchetei, intenţionând a le folosi pentru uzul său personal. Printre martorii apărării, s-a aflat şi politicianul C-tin Argetoianu. La întrebarea avocatului: „Avea Inspectoratul informatori acoperiţi?”, răspunsul a fost sec: „Avea, după cum are şi Siguranţa!”.
           Conform rechizitoriului citit de gl. Petrescu în timpul dezbaterilor prilejuite de reluarea procesului, una din acuzaţii se referea la faptul că atelierele IGJ au confecţionat o sută de costume civile pentru lucrătorii de la ferma Dorobanţu, judeţul Constanţa. Această moşie (300 ha) reprezenta zestrea soţiei sale, fiica col. Negru, inginerul hotarnic care stabilise cadastrul Dobrogei după 1877. Avocatul apărării, Sebastian Teodorescu, a respins această acuzaţie susţinând că hainele respective au fost destinate Serviciului Secret al Jandarmeriei, înfiinţat de clientul său.