Participarea militară a României la cel de-al doilea război mondial a cuprins două etape: campania din est (22 iunie 1941-23 august 1944), urmată de cea din vest (23 august 1944-12 mai 1945)[1]. Între acţiunile de luptă din prima campanie s-a numărat și cucerirea Peninsulei Crimeea, cu o suprafaţă de 26 000 kmp și o populaţie de 1 128 000 locuitori, în 1939. Procentual, rușii reprezentau 42%, tătarii 25%, ucrainenii 11%, germanii 5%, restul alţii[2]. Cucerirea peninsulei s-a făcut de către Armatele 11 germană și 3 română, în intervalul 20 septembrie 1941- 4 iulie 1942. Armata română a angajat în lupte 78 000 de militari, cu pierderi însemnate: 18 900. Reprezentând 24%, această proporţie a fost cea mai mare de până atunci, raportată la celelalte direcţii de atac[3].

Datorită persecuţiilor la care au fost supuși de autorităţile sovietice în perioada interbelică, o parte a tătarilor din Crimeea a colaborat cu armatele germane și române în lupta proclamată de mareșalul Ion Antonescu[4] ca fiind ?cruciada împotriva bolșevismului?. Drept recompensă, germanii au acceptat cererea tătarilor de a-și crea un "comitet central musulman", după modelul celor permise karaceailor, balkarilor și calmucilor. Temându-se de renașterea mișcării panturanice, zdrobită de puterea sovietică la începutul anilor 1920, naziștii nu le-au acordat tătarilor aceeași autonomie de care se bucurau celelalte etnii musulmane ajunse vremelnic sub autoritatea zvasticii. În schimbul autonomiei primite, acordată cu mare zgârcenie, autorităţile locale tătare au trimis câteva mii de militari ? organizaţi în șase batalioane ? să lupte[5] împotriva partizanilor locali credincioși regimului sovietic[6].

După încetarea ofensivei armatelor coaliţiei Axei și începerea retragerii generate de pierderea iniţiativei strategice în favoarea Armatei Roșii[7], tătarii au început să se teamă de pedepsele pregătite de Stalin, care începuse deportările ?colaboraţioniștilor? încă din noiembrie 1943. Tătarilor le-a venit rândul la 18 mai 1944, prin deportarea întregii comunităţi din Crimeea în stepele Kazastanului. După 11 zile, într-o scrisoare către Stalin, Beria[8] justifica acţiunea aducând tătarilor acuze conform cărora ?în timpul ocupaţiei germane contribuiseră activ la fabricarea pâinii și a produselor alimentare destinate armatei germane (...) și colaboraseră cu autorităţile militare germane la găsirea soldaţilor Armatei Roșii și a partizanilor?. După cifrele oficiale sovietice, cele 67 de convoaie au transportat pe căile ferate 180 014 tătari[9].

Drept recunoștinţă pentru serviciile aduse și pentru ai scăpa de eventualele pedepse pentru ?colaboraţionism?, mareșalul Ion Antonescu a acceptat retragerea unora dintre tătarii de la est de Nistru în România. Pentru îndeplinirea unei asemenea misiuni delicate, Biroul Contrainformaţii din Secţia a II-a a Marelui Stat Major cerea aprobarea de la Cabinetul Militar al Conducătorului Statului. Într-un caz, acesta ?a aprobat ca 50 familii (350 membri) de tătari, care se găsesc la Odessa, evacuaţi din Crimeea de unităţile române să fie evacuaţi în Dobrogea, pe răspunderea personală a comandanţilor de unităţi?. Documentul ? datat 1 aprilie 1944, adresat de Secţia a II-a Direcţiei Ordinii Publice din Ministrerul Afacerilor Interne ? precizează motivul acestei măsuri, precum și metoda: ?Evacuarea lor din Crimeea la Odessa s-a făcut în urma serviciilor pe care unii din membrii acestor familii le-au adus cauzei comune contre bolșevismului. În ceea ce privește evacuarea acestora în Dobrogea, s-a dat ordin Armatei a 3-a să ia legătura cu organele D-vs din Odessa pentru a stabili în detaliu modalitatea executării operaţiunii evacuarii?. Importanţa operaţiunii este dată de caracterul ?SECRET? al documentului, precum și de expedierea ?foarte urgent, prin curier?, cu cererea de comunicare a măsurilor luate[10]. Primit în 3 aprilie la Direcţia Ordinii Publice (Subsecretariatul de Stat pentru Poliţie, Ministerul Afacerilor Interne), documentul a fost expediat la 7 aprilie la Inspectoratul General al Jandarmeriei, primit în 8 aprilie și expediat în ziua următoare la formaţiunea subordonată, Direcţia Siguranţei și Ordinii Publice. Această adresă poartă și o rezoluţie: ?Dosar. Din Odessa s-a evacuat deja un număr de familii din această categorie. Operaţiunea este terminată. În prezent dacă mai este încă de evacuat nu mai este posibilă executarea (studiu)?[11].

De soarta tătarilor din Crimeea, legată de cea a bulgarilor sovietici,   s-au preocupat și autorităţile bulgare în vara anului 1944. O dovadă în acest sens este și o notă informativă a Legiunii de Jandarmi Ilfov, din care aflăm că ?Legiunea deţine următoarele informaţii din Bulgaria: Autorităţile bulgare din Silistra, Turtucaia și Kubrat au început să ia măsuri pentru cartiruirea și plasarea bulgarilor sosiţi și în curs de sosire din Transnistria și Basarabia prin evacuare. De asemenea că, odată cu acești, vor sosi ca evacuaţi în Bulgaria, elemente bulgare și tătare din Caucaz?. Chiar dacă scepticismul este prezent (?Informaţia nu s-a putut verifica până în prezent, pentru a se stabili dacă corespunde adevărului?[12]), documentul poate reprezenta încă o dovadă că soarta tătărilor sovietici preocupa autorităţile antisovietice ale vremii. Frica de persecuţiile pregătite de Stalin împotriva celor considraţi colaboraţioniști a influenţat și starea de spirit a tătarilor și turcilor din Dobrogea. În acest sens, din documentele de arhivă aflăm că aceștia au trimis o delegaţie la Consulatul General al Turciei din București, cu propunerea acceptării evacuarii tuturor musulmanilor din Dobrogea în republica de pe malurile Bosforului[13].

Chiar dacă autorităţile românești promoscovite au fost obligate să practice pe scară largă ?vânătoarea de vrăjitoare? a ?cetăţenilor sovietici?[14], comunitatea musulmană din România a supravieţuit până astăzi. Tragedia războiului este încă vie în memoria supravieţuitorilor evacuaţi din Crimeea în România. Dintre aceștia, în București mai trăiesc încă două doamne care erau copile atunci. Pline de emoţie, ele și-au depănat amintirile legate de acest trist eveniment cu ocazia comemorării care a avut loc în 14 mai 2002, la sediul din București al Uniunii Democrate a Tătarilor Turco Musulmani din România.



[1] Printre altele, vezi detalii în Alesandru Duţu, Între Wehrmacht și Armata Roșie, București, Editura Enciclopedică, 2000, 356 p.

[2] Golgota estului (iulie 1942-martie 1944), coord. Col. Dr. Alessandru Duţu, București, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 233.

[3] Pe ţărmul nord-pontic (17 iulie 1941-4 iulie 1942), coord. Col. Dr. Alessandru Duţu, Col. Dr. Petre Otu, București, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999, p. 181-201.

[4] Ion Antonescu (1882-1946), mareșal al României, conducător al statului român în perioada 5 septembrie 1940 ? 23 august 1944. A fost arestat și expediat la Moscova pentru interogatorii. În aprilie 1946 a fost readus în ţară pentru a fi ?judecat? și condamnat la moarte în parodia stalinistă intitulată ?procesul marii trădări naţionale?. La cererea Moscovei, a fost executat de comuniștii români. A fost și este încă cea mai controversată personalitate politică a românilor în secolul XX. Pentru alte detalii, vezi și Gl. mr. Mircea Agapie, Cpt. R1. dr. Jipa Rotaru, Ion Antonescu. Cariera Militară (Scrisori inedite), București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1993, 196 p. 

[5] Stephane Courtois (ș.a.), Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, București, Editura Humanitas și Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 207. 

[6] Despre acţiunile militarilor români în acest sens, vezi subcapitolul Acţiunile vânătorilor de munte împotriva partizanilor din Munţii Jaila, din Golgota estului..., p. 245-251.

[7] Al. Duţu, Între Wehrmacht..., p. 98-206.

[8] Conducătorul poliţiei politice sovietice, NKVD ? iniţial numită CEKA, apoi NKGB și KGB ? care a realizat practic deportările.

[9] Apud, Stephane Courtois (ș. a.), Cartea neagră..., p. 208-210.

[10] Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 156/1944, fila 369: documentul este semnat de șeful Secţiei a II-a, locotenent-colonelul Marinescu, respectiv șeful Biroului Contrainformaţii, maiorul Florescu. 

[11] Ibidem. f. 368: documentul este semnat de ministrul subsecretar de stat, General de Corp de Armată, Constantin Z. Vasiliu, respectiv Directorul Ordinii Publice, locotenent-colonel magistrat Alexandru Mădârjac. Textul din paranteză este neclar.

[12] Ibidem, dosar 24/1944, f. 86.

[13] Ibidem, f. 81-82: documentul în cauză este o notă informativă, nr. 340/30 aprilie 1944, a Inspectoratului de Jandarmi Constanţa.

[14] Acţiunea a fost impusă prin Art. 5 al Convenţiei de Armistiţiu din 12/13 septembrie 1944 între guvernul român, pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte, publicat în ?Monitorul Oficial?, Partea I, nr. 219 din 22 septembrie 1944: ?Guvernul Român și Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în ţara lor, pe toţi prizonierii de război sovietici și aliaţi, aflaţi în mâinile lor, precum și pe toţi cetăţenii internaţi și pe cei aduși cu sila în România. Din momentul semnării condiţiunilor de armistiţiu (pace) și până la repatriere, Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici și aliaţi, precum și cetăţenilor internaţi sau aduși cu sila, persoanelor strămutate și refugiaţilor, hrană potrivită, îmbrăcăminte și asistenţă medicală, conform cu cerinţele sanitare, cum și mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în ţara lor proprie?.