„Atacul banditesc săvârşit în ziua de 28 iulie 1959 asupra maşinii Băncii de Stat la filiala Raionului Gheorghe Gheorghiu-Dej” a impus implicarea rapidă a instituţiilor care aveau responsabilităţi în domeniul infracţional de drept comun şi/sau politic. Iniţial, cel mai important rol a fost jucat de Departamentul Internelor prin Direcţia Generală a Miliţiei (D.G.M.), după 7 august întrându-şi în rol Departamentul Securităţii îndeosebi prin Direcţia a VIII-a Anchete Penale (cf. atribuţiilor stabilite prin reorganizarea Ministerului de Interne la 11 iulie 1956). Bun prilej pentru acţiunea represivă a acestor instituţi, acţiunea de identificare a fost încheiată abia la 18 septembrie, odată cu arestarea făptaşilor.
 
Etapele cercetării penale

Acţiunea Direcţiei Miliţiei Capitalei (D.M.C.) şi Serviciului de Cercetări Penale (S.C.P.), codificată „Problema” sau „Cazul «C»”, dezvăluie caracterul represiv al acestor instituţii, atât prin mărturiile nevinovaţilor implicaţi fără voia lor, cât şi prin propriile documente de bilanţ. Conform acestora, activitatea „lucrătorilor în uniforma gri-bleo” apare deseori în lumina lor reală, evidenţiaţi negativ pentru “lipsuri importante”, adevăr care contrastează evident cu hei-rup-ismul pompieristic al filmului propagandistic „Reconstituirea” (regia Virgil Calotescu, 1960). De asemenea, din aceste documente nu reies argumente în favoarea ideii că atacul a fost organizat de Securitate pentru compromiterea evreilor. De remarcat este şi faptul că epoca era plină de mari infracţiuni economice, unele delapidări ale altor „bande” depăşind chiar recordul grupului Ioanid, astfel că sumele de recuperat în Bucureşti se ridicau constant la sute de milioane de lei. În acest sens, Serviciul Economic al D.G.M. (S.E.D.G.M.) a avut în vizor şi corupţia din rândurile administraţiei de stat, cele mai interesante şi importante cazuri descoperite şi anchetate reprezentând infracţiuni în domeniile imobiliar „naţionalizat” (I.A.L.) şi „avutul obştesc din organizaţiile comerciale, întreprinderile şi instituţiile de stat”.
Marii infractori economici îşi asumau riscuri în mod conştient din moment ce ştiau că prin Decretul 318/1959 puteau fi condamnaţi la moarte pentru orice prejudiciu mai mare de 100. 000 de lei. În consecinţă, D.M.C. a stabilit ca toate dosarele peste jumătate din această sumă să fie cercetate de S.C.P., ceea ce explică implicarea acestuia în cazul Ioanid.
 
Pentru şeful din 1959 al S.C.P., lt.-col. de Miliţie Costică Solomon, cercetările penale în cazul Ioanid ar fi relevat atât „combativitatea şi dragostea lucrătorilor noştri în apărarea legalităţii populare”, cât şi „lipsuri destul de serioase care vor constitui pentru conducerea Serviciului obiective pentru a fi înlăturate din activitatea noastră”, afirmaţii care arată cam între ce limite s-a desfăşurat activitatea propriu-zisă.
Acţiunea S.C.P. a cuprins două etape, delimitate de formarea unui colectiv de cercetare (moment evocat în „Reconstituirea”), necesar pentru deblocarea activităţii: „toţi lucrătorii (…) au lucrat efectiv timp de 25 de zile (…) în cercetarea persoanelor aduse, astfel că numai parţial s-au făcut anumite acte de urmărire penală în cauze existente în lucru”, ceea ce a impus „formarea unui colectiv separat pentru cercetarea cazului «C»” (cf. „Informării privind starea moral-politică şi activitatea privind educaţia pe luna august 1959”). Îndeosebi anterior acestui necesar moment organizatoric s-a constatat incompetenţa, reaua voinţă şi voluntarismul miliţienilor, atitudini „neprincipiale” care au dus la nenumărate abuzuri cărora le-au căzut victime sute de nevinovaţi. Pe parcursul derulării operaţiunii, conducerilor D.M.C. şi S.C.P. le-au fost sesizate neregulile constatate, ceea ce a impus luarea unor măsuri pentru finalizarea cât mai rapidă a cazului. Pentru aceasta a fost întocmit un „Plan de măsuri privind cazul «C»”, care avea mai multe ipoteze de lucru. Rezultatele cercetării au fost sintetizate în documente de genul „Materiale şi verificări din anii 1954-1956 privind cazul «C»”, sau „Referat privind lipsurile importante constatate în desfăşurarea muncii dusă de organele miliţiei pentru elucidarea problemei «C»”. 
 
Victimele lipsei de organizare

Începerea cercetărilor penale s-a făcut fără o strategie care să stabilească detaliile organizatorice concrete şi pentru „a se întări simţul de răspundere personală a lucrătorilor”. Astfel, în ziua săvârşirii atacului, victimele acestuia au fost arestate şi aduse la S.C.P. pentru interogatorii: şoferul Ioan Niţă şi colectorii Gheorghe Ciuplea şi Gheorghe Năstase de pe maşina băncii, respectiv şoferul „GETAX” Moise Rucai. Aceştia au relalat unele semnalmente vagi ale autorilor atacului, care au fost luate de bune de către lucrătorii Serviciului Judiciar (Direcţia Judiciară) a D.G.M., care „au adus o serie de persoane găsite prin oraş, care aveau singura vină că «erau suspecte şi purtau mustaţă»”. Mai mult, unii dintre lucrătorii operativi aduceau şi lăsau la S.C.P. persoane fără nici un raport, ceea ce producea încurcătură, deoarece nu se ştia pentru ce trebuiau cercetate, anchetatorul trebuind să se descurce singur.

Documentele mai exemplifică această situaţie prin câteva cazuri mai relevante. Astfel, grupul compus din ing. Ionel Subţirelu şi Gheorghe şi Tinca Marincea au fost arestaţi de S.E. pentru că ar fi lipsit de acasă în dimineaţa atacului. Au fost puşi în libertate abia după cinci zile, odată cu stabilirea alibiului lor. În legătură cu acest grup, lt. maj. Mihai Dogărescu preciza într-un „Referat” din 1 decembrie 1959: „Serviciul Economic D.M.C. fiind sesizat că inginerul SUBŢIRELU  ION, şeful grupului 3 din cadrul Cooperativei „Constructorul Cooperator”, în complicitate cu o normatoare şi un şef de chipă au trecut pe ştate persoane fictive”, a trecut la arestarea suspecţilor. Referatul avea în vedere încetarea procesului penal, ofiţerul propunând trimiterea dosarului la Procuratura Oraşului Bucureşti pentru redeschidere şi stabilirea vinovaţilor şi pagubelor, pentru ca apoi să se aplice prevederile Decretului 315 din 21 august 1959 sau să fie trimişi în justiţie. La rândul său, profesorul Traian Axente a fost reţinut în baza unui raport eronat al unui plutonier de Miliţie, care a susţinut că suspectul ar fi venit acasă după miezul nopţii de 15/16 iunie, „când s-a comis atacul împotriva şoferului POLI” (moment evocat şi în „Reconstituirea”). Reţinerea a durat 15 zile, timp în care s-a stabilit că nu era amestecat în atacul asupra maşinii băncii. Fostul ofiţer de Securitate Haralambie Florescu a fost reţinut pentru că „avea mustăţi” şi a fost găsit la 30 august în zona Gării Basarab. Duritatea anchetei şi „perseverenţa (…) Lt. Maj. COMAN GHEORGHE” au dus la recunoaşterea de către suspect a posesiei a patru pistoale şi a unei cantităţi de muniţie, deţinute ilegal la concubina sa. Pentru această infracţiune a fost condamnat la cinci ani închisoare, fiind eliberat în baza Decretului 315/1959. Şi studentul Gheorghe Mincu a fost reţinut pentru că avea mustaţă, fiind pus în libertate de S.C.P. abia după patru zile de anchetă.
Deşi cunoştea această stare de lucruri defectuoasă din prima perioadă a cercetărilor, conducerea S.C.P. n-a intervenit rapid pentru „sistare  (…) deoarece întreaga acţiune se părea că este condusă de Direcţia Judiciară D.G.M.”(!). În această situaţie confuză, când „conducerea acţiunii o avea tov. Colonel Şerban Samson”, anchetatorii n-aveau o sarcină concretă de dus la capăt, unii necunoscând nici măcar problemele care trebuiau lămurite. Astfel, nefiind pregătiţi pentru interogatorii, erau folosiţi în a audia pe loc persoanele reţinute sau acelaşi bănuit sau martor era audiat succesiv de miliţieni diferiţi. Consecinţa a fost repetarea inutilă a unor interogatorii confuze şi declaraţii incomplete şi neconcludente, exemplificate prin cazurile Gheorghe Ciuplea, Nicolae Dumitru, Ştefan Burada „şi alţii”.